Manastiri basarabene

Sunt ani buni de cînd părintele meu duhovnic şi-a arătat dorinţa de a vizita aşezămîntele monahale din Basarabia, şi mai ales acele vestigii rupestre, locuri de refugiu şi rugăciune ale sihaştrilor de altă dată...cele ascunse de-a lungul Nistrului şi al Răutului.

Aşa a vrut Bunul Dumnezeu ca în Săptămîna Luminată acest gînd să se înfăptuiască, să se facă posibil. În a doua zi de la Învierea Domnului o ceată de parohieni de la mănăstirea Stavropoleos, în frunte cu părintele duhovnic, a trecut Prutul. Pînă să ajungă la Chişinău au vizitat mănăstirile Hîncu şi Căpriana. După o zi petrecută prin muzeele capitalei moldave, am pornit la drum spre peşterile de la Butuceni-Orheiul Vechi, Ţîpova şi Saharna.

Primul popas - la schitul rupestru de la Butuceni. Am avut ocazia să văd acest loc prin 1990, cînd încă nu era locuit, ci era pustiu şi miraculos prin simplitatea ce o avea. O cavernă cîndva plină de duh trăitor, sobră, retrasă. Acum bisericuţa este un loc care te tulbură, altarul este închis de un iconostas banal, din lemn lăcuit, iar în faţa acestuia s-a montat un soi de paravan, tot din lemn, care cică ţine loc de strană...un soi de îngrămădeală de obiecte, recuzită, icoane cromolitografiate, în rame hidoase concură, toate, la conştientizarea următorului paradox: cu cît acest spaţiu era mai gol, cu atît părea el mai populat, mai înzestrat, mai însufleţit, mai viu. Desigur, "Duhul bate unde vrea", dar probabil nu oricînd. Vie nu era biserica rupestră atunci cînd am fost noi, ci oamenii din ea: femeia umilă, "de la lumînări", şi cei doi puşti, care ne-au vorbit "despre vremea lui Zamolxes". Aceştia păreau a fi biserica, nu recipientul în care nu am întîlnit niciun monah.

Copiii, Ion şi Mihaela, ne-au însoţit în tot timpul vizitei locaşului sfînt, dar şi a satului Butuceni, explicîndu-ne, după ştiinţa lor, ce este bogăţia, viaţa la ţară, casa, şcoala şi iubirea de carte. Coborînd de pe povîrnişul unde este cocoţată biserica rupestră - în care pe vremuri se urca dinspre albia Răutului, şi nu exista acel tunel de acces prin care se intră astăzi, spre vatra satului am făcut o vizită la casa-muzeu, conservată şi păstrată in situ, care nu e de ratat pentru nimeni din cei care ajung pe acele meleaguri. Era soare şi albinile sălbatice îşi făcuseră cuiburi în tuburile groase ale stufului care acoperă casa. Zumzetul lor profund, insistent, se regăsea în frumuseţea firească a locurilor, obiectelor, în bogăţia formelor şi culorilor pe care le-am întîlnit în cale.  

Oamenii de aici erau fie în curţi, fie pe stradă, unii forjau motorul unei motociclete, făcînd un fum înnecăcios, cîteva femei se întoceau de la sapă, iar o tănără alături de acestea avea ştrampi cu ştrasuri, lucioşi - aşa venea de la cîmp...Vremurile de demult şi gustul îndoielnic al celor de aievea trăiesc împreună în acest loc - la Butuceni -, unde tihna şi discreţia trăitorilor în duh din trecut i-a făcut pe oamenii de azi să se simtă protejaţi, stăpîni pe ei, pe locurile pe care le populează, să-şi trateze cu căldură şi firesc maxim musafirii şi pelerinii veniţi de departe. Acest model l-am resimţit la aceşti doi copii minunaţi, şi numai.

Am coborît apoi spre Trebujeni, doar pentru a admira mulţimea de caverne şi scorburi rămase în timp, scobite în zidul de calcar ce urcă de la albia rîului spre cer, formînd un imens lighean natural, desenat de apa multimilenară.

În drum spre mănăstirea rupestră Ţîpova am descoperit această piatră de hotar, cam prin dreptul moşiei satului Otac. Aceasta este consemnată în monografia Athitectura vernaculară în piatră, semnată de Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu (ed.Ştiinţa, Chişinău, 2009, pag. 119, fig.6).

Înainte de a ajunge la Ţîpova ne-am abătut printr-un sat deosebit de pitoresc, şi ca aşezare, dar şi ca dulceaţă a numelui: Lalova. Pe malul Nistrului se întindea malul leneş, cu ceva bărcuţe de pescari, cu o capră care păştea tacticos, iar după o curbă bruscă şi un urcuş cam abrupt ne aştepta pensiunea La Hanganu. Aici urma să mîncăm, dar nu înainte să mergem la Ţîpova - timp în care peştele proaspăt pescuit era pus la fript, raţa grasă la cuptor, şi mălaiul la umflat. Peste cîţiva kilometri, parcurşi prin praf şi drum mai mult arhaic decît modern, ne pomenim în faţa unei porţi de mănăstire. Trecem pragul şi ne pomenim cu o biserică absolut rusească în faţă, pe care eu o ocolesc grăbit şi îndemn lumea să coboare pe cărarea pietruită spre aşezămîntul rupestru, unde mai fusesem cu mai mulţi ani în urmă, cînd încă nu se reactivase viaţa şi slujba monastică. În stînga e Nistrul, cu o privelişte spectaculoasă a satului de peste, din Transnistria, care se numeşte Popencu. Treptat se deschide vederii ceea ce a fost cîndva mănăstirea Ţîpova, consemnată de Visarion Puiu, la 1919, ca fiind încă activă. Spun cîndva, pentru că ceea ce se poate vedea acum este un loc straniu, modificat, cu betoane turnate alandala, cu o amenajare cel puţin dubioasă, cu tapeturi de muşama, caşerate direct pe murii de calcar, cu poveşti foarte departe de dreapta-credinţă. Părintele din biserică dădea afară femeile neacoperite, şi părea destul de neprietenos, atent la forme, şi cam neglijent cu propria înfăţişare.

Locul pare mai degrabă părăsit, necinstit şi murdar şi tratat cu o neglijenţă interesată. Ni s-a relatat legenda conform căreia orice tentativă de a restaura aşezămîntul s-a soldat cu grave eşecuri şi nenorociri. Şi aici avem de-a face cu un paradox usturător, căci dacă ni s-a spus că de acest loc trebuie să te apropii cu bune intenţii, cu inimă curată, înseamnă că cei ce doreau să se atingă de monument, nu le aveau? Grija oricărui om care se apropie de memoria unui loc trebuie subsumată acestuia. Trebuie să ştii că orice formă de restaurare sau intervenţie trebuie să rămînă reversibilă, să nu disturbe integritatea, nici să încerci să-i conferi o altă esenţă sau substanţă: trebuie lucrat în datele pre-existentului.

Ce avem la Ţîpova acum? Structuri metalice şi betoane, cadre de ferestre ca vai de ele, blocuri de piatră cu care s-au zidit şi mascat golurile, fără să se ţină cont că nici piatra folosită nu e de acolo, nici golurile umplute nu ţin, deloc, de înfăţişarea locului. E ca şi cum ai încerca să forţezi lucrurile: să pui să crească trandafiri din bulbii de lăcrămioară! Contra firii pot fi doar gîndurile şi intenţiile noastre. Rezultatul este desigur jalnic, catastrofal, respingător... 

Cred că experienţa aproape exemplară de la Corbii de Piatră (jud. Argeş) e de luat ca exemplu, unde restauratori, istorici de artă, chimişti, studenţi, geodezişti, biologi au pus mînă de la mînă, şi au conservat şi protejat unul din cele mai impresionante monumente rupestre din România. 

La Tîpova, se pare că nepăsarea şi lipsa de pofesionalism sînt cele care dictează, guvernează şi formatează conştiinţa. În aceste condiţii, de ce devine atît de important să-şi acopere femeile capetele, atunci cînd intră în biserică, şi trebuie neapărat să îngenunchezi, la comandă, în Săptămîna Luminată? Lucrurile sunt mult mai triste la faţa locului decît ne-am putea închipui de la distanţă.

Cînd problema integrităţii locului, a conservării şi a curăţeniei este stringentă, chestiunile liturgice şi dogmatice rămîn pe planul secund, aşteptîndu-şi rîndul şi buna aşezare. Nu pricep de ce ne arătăm mai întîi dogmatici, inflexibili, doritori de a da poveţe altora, şi de-abia apoi ne asumăm să fim simpli gospodari.

Am auzit pentru prima oară de acest ierarh în emisiunea Pietrele vorbesc de pe canalul Jurnal TV. Vlădica Vladimir al Moldovei a pomenit de Arhiepiscopul Chişinăului din perioada 1908-1914, Serafim Ciciagov (Серафим (Чичагов)), care a fost canonizat de Patriarhia Rusă în 23 februarie 1997, ca urmare a martiriului suferit în temniţele comuniste, şi săvîrşit în ziua de 11 decembrie 1937, prin împuşcare. ÎPS Vladimir propune cinstirea acestuia şi în biserica moldovenească, ca parte a Patriarhiei Moscovei.

Vlădica Serafim (botezat iniţial cu numele Leonid) s-a născut în anul 1856, 9 ianuarie, la Sankt-Petersburg, în familia general-maiorului Mihail Nikiforovici Ciciagov. Conform tradiţiei a urmat o carieră de militar, păşind pe toate treptele demnităţii militare, ajungînd colonel. În 1878 a avut loc providenţiala întîlnire cu părintele Ioann de Kronştadt, de care a fost legat întreaga sa viaţă, şi care l-a ajutat să înţeleagă şi să primească multe răspunsuri formulate de tînărul ofiţer. În 1879 Leonid se căsătoreşte cu Natalia Dohturova, fiica Kammerherr-ului curţii Imperiale a Ţarului Rusiei. Au avut împreună patru fiice: Vera, Natalia, Ecaterina, Leonida. A primit circa 16 ordine militare, fiind şi autor al unor lucrări teoretice despre arta militară. 

În 1890 părăseşte strălucita carieră de ofiţer, în gradul de colonel, şi se stabileşte la Moscova. În 1893 a fost hirotonit diacon, în Catedrala Sinodului, cu hramului celor 12 Apostoli. La scurtă vreme după începerea slujirii întru Hristos, soţia lui se îmbolnăveşte şi moare în 1895, lăsîndu-l cu cei patru copii mici. Înmormîntează trupul soţiei la mănăstirea Diveevo, locul de vieţuire a Sfîntului Serafim de Sarov, pentru care avea o evlavie specială, într-o vreme în care acesta nu fusese încă oficial proslăvit în rîndul sfinţilor. Aceasta va deveni misiunea viitorului mitropolit. Pentru început a scris "Letopiseţul mănăstirii lui Serafim din Diveevo", timp în care devine arhimandrit. În acest rang a pledat în faţa Ţarului pentru necesitatea de a deschide mormîntul lui Serafim de Sarov, şi a pregăti actul canonizării acestuia. A scris Acatistul Sfîntului, precum şi o scurtă "Viaţă" a acestuia. A participat la citirea Tomosului de canonizare a lui Serafim de Sarov, din 29 ianuarie 1903.

În primăvara lui 1898 a decis să intre în monahism, dar nu înainte de a se îngriji de soarta fiicelor sale, lăsate în grija şi educaţia unor persoane de încredere. Mantia monahală o îmbracă în 14 august a aceluiaşi an, primind numele Serafim. În 1899 Sfîntul Sinod îi încredinţează păstorirea mănăstirii Mîntuitorului din Suzdal, pe care o conduce timp de 5 ani. Rîvna de care dădea dovadă, precum şi energia neprecupeţită depusă pentru slujire şi munca de organizare a acestui aşezămînt a atras atenţia mai marilor Sfîntului Sinod, şi aceştia decid, în 1904, ca arhimadritul Serafim să preia conducerea uneia din cele 7 mănăstiri stavropighiale ale BORuse -- mănăstirea Noul Ierusalim, cu hramul Învierii Domnului. Peste mai bine de un an este hirotonisit episcop de Suhumi. Între 1906-1908 a fost episcop de Orel şi Sev, un vicariat al epiarhiei de Moscova.

În data de 16 septembrie 1908 primeşte catedra episcopiei de Chişinău. Soseşte la Chişinău în 28 octombrie, unde găseşte într-o stare deplorabilă eparhia încredinţată. În răstimpul aflării sale aici a dinamizat şi însufleţit viaţa duhovnicească a enoriaşilor, precum şi pe cea a preoţimii şi monahismului local.

  O evlavie specială a aflat în faţa icoanei Maicii Domnului din Hîrbovăţ, în faţa căreia citea zilnic Acatistul icoanei. În timpul păstoririi sale Vlădica Serafim a vizitat practic toate aşezămintele monahale şi de mir ale eparhiei încredinţate, readucînd prin propriul exemplu slujirea liturgică la viaţă şi evlavia pierdută, în multe locuri, şi de multă vreme...

După mai bine de trei ani de păstorie a Vlădicăi Serafim, eparhia s-a înviorat şi schimbat în bine. Un Ukaz al Ţarului, din 16 mai 1912, recomandă Sfîntului Sinod ridicarea episcopului la gradul de arhiepiscop. Casa Eparhială a fost reabilitată practic din ruină, iar numeroase şcoli şi seminarii contribuiau la ridicarea nivelului de pregătire a viitorilor preoţi. Arhiepiscopul Serafim era un membru activ al Uniunii poporului rus, o organizaţiei slavofilă şi monarhică, din care făcea parte printre alţii şi Sfîntul Ioann de Kronştadt.

În timpul păstorii sale aici s-au editat două cărţi cu Predici şi Cuvinte de învăţătură, una era însoţită de o Cronică eparhială, apărută la ed. Jakubovici, 1908-1909, iar cealaltă, avea ca supliment un Letopiseţ a Pustiei Zosima, editată de imprimeria eparhială, în 1911. După plecarea sa din Basarabia a lăsat memoria unui luptător ardent cu "secta inochentiştilor", care pleda, printre altele, pentru slujire în "limba moldovenească". Mai multe despre Inochentie de la Balta se pot găsi pe blogul Noua Galilee.

Din 1914 Serafim a fost numit arhiepiscop de Tver, unde l-a şi găsit revoluţia bolşevică. Patriarhul Tihon, ştiind foarte bine truda şi evlavia manifestate de-a lungul timpului, a decis să-l scoată din Rusia pe arhiepiscopul Serafim, ridicîndu-l în demnitatea de mitropolit al eparhiei ordodoxe a Poloniei, ca Întîi-Stătător al Varşoviei şi Privislenskului. Dar nu a putut să-şi reia misiunea, căci noile autorităţi nu l-au lăsat să plece. A petrecut pînă la finele lui 1920 în afara eparhiei încredinţate, în schitul Cernigov, pe lîngă Lavra Serghiev-a Sfintei Treimi. În acest răstimp poartă o corespondenţă tainică cu diplomaţi polonezi. 

În 1921 este arestat, şi este condamnat la "2 ani de închisoare în lagărul din Arhanghelsk". Eforturile patriarhului Tihon au dus la eliberarea lui Serafim, dar autorităţile sovietice i-au adus, ulterior, ca motiv pentru o nouă recluziune participarea Vladicăi la pregătirea pentru canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov.

După mulţi ani, Mitropolitul Serafim se întoarce în oraşul natal, devenit Leningrad, unde conduce catedra acelui oraş. În 14 octombrie 1933 Sfîntul Sinod ia decizia eliberării Vlădicăi din demnitatea de mitropolit, pentru a avea posibilitatea retragerii din slujirea activă. Avea 77 de ani. Se mută la Moscova, bolnav şi cu multe neputinţe, apoi într-o casă izolată lîngă o haltă aflată pe linia ferată spre Kazan. Aici petrece în rugăciune şi meditaţie, avînd în faţa ochilor icoana de el însuşi pictată, a lui Serafim de Sarov, înveşmîntat în mantie albă, în haina luminii. Cu cîţiva ani în urmă pregătise pentru înhumare trupulul celui care a fost una din cele mai mari şi luminoase speranţe teologice ale lumii ruse, Ilarion Troiţky (martirizat la 43 de ani), îmbrăcîndu-l într-o mantie albă similară, căruia i-a pus pe cap propria sa mitră de mitropolit. Autorităţile sovietice au permis ca înmormîntarea să fie făcută după rînduiala cinului avut de Ilarion. A fost canonizat şi el, în 1999, de BORusă (Noul Mucenic se cinsteşte în 15/29 decembrie).

Oamenii NKVD-ului l-au găsit şi în acea recluziune îndepărtată, transportîndu-l cu targa la puşcăria Taganka, transportat pînă acolo cu maşina "salvării". A fost ţinut în arest cîteva săptămîni, cerîndu-i-se să recunoască culpe şi "activităţi contrarevoluţionare şi pro-monarhiste", a fost umilit şi silit să se lepede de Hristos. N-a cedat. "Troika NKVD" l-a condamnat la moarte în ziua de 7 decembrie 1937. Mult timp nu s-a ştiut nimic despre adevărata sa moarte. Reabilitarea lui în 1988 a adus date noi şi definitive în acest sens. Astfel se ştie exact ziua împuşcării Vlădicăi, pe poligonul Butovo a NKVD-ului. Nu s-a păstrat nimic din ce a fost confiscat în ziua ultimului său arest.

Nepoata sa, Serafima Ciciagova, egumena mănăstirii Novodevicie din Moscova, a alcătuit o scurtă Viaţă a Sfinţitului Mucenic Mitropolit Serafim Ciciagov, pomenirea căruia se face în ziua martiriului, 11 decembrie. 

 Sfinţite Mucenice Serafim, roagă-te Mîntuitorului şi Izbăvitorului Nostru, pentru noi nevrednicii şi păcătoşii!

Fotografii:

1. arhiepiscopul Serafim lîngă aparatul de fotografiat, Chişinău, 1913 (părerea mea este că, de fapt, fotografia e făcută la mănăstirea Hîrbovăţ, în faţa bisericii mari);

2. fotografia oficială a episcopului Serafim, 1912, înainte de ridicarea în rangul de arhiepiscop;

3. icoana Preacuviosului Serafim de Sarov, rugîndu-se pe piatră, pictată de Vlădica Serafim, pe care a purtat-o cu el, acum este una din cele mai cunoscute în Biserica Răsăritului. 

4. fotografia "cetăţeanului Ciciagov L.M." din dosarul de la NKVD.

5. icoană contemporană cu chipul Vlădicăi Serafim.

N-B. materialul a fost pregătit din mai multe surse, tradus şi adaptat de autorul blogului. Fotografiile sunt din "domeniul public" al internetului.  

La finele lunii august presa pravoslavnică din Rusia anunţa că icoana în frescă a Mîntuitorului, închisă multă vreme (întreaga perioadă sovietică, şi aproape două decenii după!) într-un chivot ermetic în turnul Spassky al Kremlinului, a fost resfinţită de PF. Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii, în prezenţa preşedintelui Rusiei, Dmitri Medvedev.

În numărul pentru octombrie Revista Patriarhiei Moscovei dedică acestei redescoperiri un interviu cu preşedintele Fundaţiei Sfântului Andrei-celui-întâi-chemat, Vladimir Yakunin. Această fundaţie se ocupă de căutarea şi a altor icoane, care încununează turnurile Kremlinului, după cele două găsite, a Mântuitorului şi a Sfântului Nikolae (pe turnul Nikol'sky), precum şi de restaurarea şi conservarea acestora.

"Totul a început în anul 2005, cînd episcopul de Geneva şi al Europei de vest, vlădica Mihail, a expediat o fotografie Fundaţiei Sfântului Andrei-celui-întâi-chemat, datată 1917, în care apare turnul Nikol'sky cu o icoană a Sfântului Nicolae "Mojaisky", înscrisă într-un chivot-nişă de-asupra porţii. Din fotografie se vedea cu claritate că icoana poartă urme de gloanţe şi de schije. Vladîca Mihail susţinea că icoane au existat pe toate turnurile Kremlinului şi că, se prea poate, ca acestea să nu fie distruse, ci doar acoperite în acest moment. Desigur, tentaţia de a deschide chivotele oarbe, şi de a vedea ce conţin acestea, era mare, dar nu era un lucru prea lesne de realizat, întrucît întregul ansamblu al Kremlinului se află sub înaltă protecţie UNESCO.  Concepţia care a stat la baza intervenţiei noastre pe monument era următoarea: dacă există icoanele vechi în nişele chivotelor, atunci argumentul de a interveni pentru restaurarea lor se impune de la sine, dacă însă acestea ar fi fost lipsă de acolo, s-ar fi pus automat problema refacerii acestora, în datele lor iniţiale. Scrisoarea de motivaţie a fost susţinută atît de preşedintele ţării, cît şi de Patriarh. Finaţarea urma a se face din fondurile financiare ale Fundaţiei Sfântului Andrei-celui-întâi-chemat.

La înlăturarea stratului protector s-a constatat că întradevăr există acolo o frescă veche, iar conservarea ei nu necesita mari eforturi. Astfel, turnul principal al Kremlinului este străjuit acum de icoana Mîntuitorului, cum a fost şi în vechime, căci pentru omul rus Kremlinul a fost asociat mereu cu o mare mănăstire, de aceea intrarea aceasta se mai numea şi "Sfîntă". 

În cazul celeilalte icoane găsite, cea a Sfântului Nicolae "Mojaisky", lucrurile sunt puţin mai complicate. Turnul Nikol'sky conserva o icoană pe lemn. Întradevăr, ea are mari probleme de conservare, şi pătrează amprente de gloanţe şi perforări.

Toate turnurile Kremlinului au avut icoane de-asupra intrărilor, iar această convingere va face posibilă acţiunea restauratorilor şi pe mai departe, pe principiul enunţat mai sus. Acolo unde icoanele vor fi piedute, se va recurge la refacerea lor.

Trebuie menţionat că tagma cercetătorilor şi savanţilor de cabinet a privit cu neîncredere întregul proces de intervenţie coordonat de Fundaţia Sfântului Andrei-celui-întâi-chemat. La cel mai înalt nivel însă, s-a înţeles importanţa istorică a acestor descoperiri -- reabilitarea aspectului iniţial al turnurilor de acces ale Kremlinului".

Notă: Întregul interviu, bogat ilustrat de fotografii color, se poate citi în sus-numita publicaţie la pag. 50-55.

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin.       

Nu obişnuiesc să dedic acest spaţiu mîncării, gastronomiei, chiar dacă hrana constituie o specificitate cu încărcătură religioasă.

Dar citind rubrica săptămînală a celui care conduce o revistă de gastronomie, Alexei Zimin, am dat peste un text al său despre gastronomia muntenegreană. În treacăt fie spus, decizia de a tălmăci textul de mai jos a fost determinată şi de faptul că unul din "personajele" implicate în această bucătărie sud-muntenegreană este Pavel Lunghin, regizorul celebrissimului film Ostrovul, atît de iubit de ortodocşii de pretutindeni. Omul nostru locuieşte destul de mult la Ulcinj, cel mai sudic oraş muntenegrean, locuit preponderent de albanezi...Deci, Alexei Zimin i-a făcut o vizită, şi au discutat despre specificitatea bucătăriei locale.

"În partea albaneză a Muntenegrului oamenii nu folosesc condimente. Singura iarbă aromatică, şi cea esenţială pentru ei, este părtunjelul. Acesta are nişte frunze imense, precum brusturii, şi sunt aspre precum mătura uscată pentru baie.

În supermarketurile staţiunii-oraş Ulcinj se comercializează doar vegeta şi cîteva feluri de paprika măcinată -- dulce şi iute. Reţeta oricărei supe locale -- ciorbe -- include această magică triadă: vegeta, paprika, dulce şi picantă. Şi puţină vodkă de struguri. Ulcinj este oraşul în care această vodkă se recomandă a se bea de dimineaţă, pentru rarefierea sîngelui, spre a putea suporta mai lesne arşiţa zilei. Această "homeopatie" i-a fost explicată lui Pavel Semenovici Lunghin de către un preot ortodox, care pluteşte pe uliţele Ulcinjului într-o rasă aspră neagră şi, cel mai probabil, tocmai datorită vodkăi reuşeşte să supravieţuiască în aceste veşminte pe căldurile sufocante din oraş...

Biserica pravoslavnică se topeşte în soare undeva în dreapta Cetăţii Ulcinj, în care a stat în recluziune scriitorul Cervantes. Trebuie să credem că şi numele Dulcineei, eroina din Don Quijote, se trage de la denumirea italienească a oraşului Ulcinj -- Dulcigno. 

Încă un celebru prizonier al Ulcinj-ului --  Shabbetay Zevi ( שַׁבְּתַי צְבִי. Un aventurier evreu, care se declarase, în cel de-al XVII-lea veac, drept mesia. Se pare că insul poseda un impresionant dar al persuasiunii, căci a creat în jurul său o sectă extinsă, o reţea largă de admiratori. Dimensiunile acestei secte ajunseseră să reprezinte chiar un pericol pentru Imperiul Otoman, astfel încît de persoana lui Shabbetay s-a intersat însuşi sultanul. "Mesia" s-a văzut pus în faţa alegerii: moartea sau convertirea la islam. Shabbetay a ales islamul, şi şi-a petrecut restul vieţii sub strajă, practicînd învăţătura de orientare sufi.

Acesta e înmormîntat la doi paşi de cel mai mare supermarket din Ulcinj, sortimentele lui s-au diversificat considerabil în comparaţie cu piaţa celui de-al XVII-lea secol. Paprika şi roşiile dimpreună cu vinetele au apărut ulterior. Nici Cervantes, nici Shabbetay nu le-au simţit gustul. Vinetele au devenit în Europa Orientală un produs de larg consum de-abia în zorii veacului al XIX-lea, iar roşiile şi chipăruşii aprigi s-au răspîndit mai spre mijlocul aceluiaşi secol.

Singurul produs pe care l-au ştiut şi Cervantes şi Shabbetay, atît din considerente religioase, cît şi dietetice, a fost carnea de găină: raionul de cărnuri de astăzi e constituit, cu preponderenţă, din acest produs. Galantarele de lactate sunt sufocate de sortimente de iaurt -- o invenţie balcanică, care putea fi baza meniului pentru ambii înaintaşi, şi al pseudo-mesiei evreilor, şi al scriitorului spaniol.

Regizorul rus Pavel Lunghin explică această frugalitate a sortimentului de produse din Ulcinj prin capacitatea aborigenilor de a-şi produce satisfacţii din repetabilitatea lucrurilor -- din căldura monotonă, paharul matinal de vodkă din struguri, paharul de iaurt rece, şi din roşii. El însuşi practică monotonia gastronomică, preparînd zilnic salată de vinete. Aceasta se prepară astfel: Vinetele se aşează într-o tavă, şi se introduc în cuptorul încins la 200 de grade. Acestea petrec acolo cam patruzeci de minute, pînă se pătrund bine. Apoi, se scot din cuptor şi se lasă la răcit, după care se separă carnea de pieliţă. De fiecare dată cînd decojeşte vinetele Lunghin spune că astfel de lucruri sunt dovada clară a existenţei lui Dumnezeu: "priveşte la aceste icre, la forma lor -- este însăşi perfecţiunea, asta nu se poate să nu fi avut un Creator!". Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că gustul vinetelor la Uncinj, dar mai ales cel al roşiilor, este atît de bun, ca şi formele lor, încît acestea pot face dovada existenţei lui Dumnezeu pentru unii, şi a justifica absenţa, pentru ceilalţi.

Roşiile, în comparaţie cu vinetele, nu se pun la copt, ci se taie crude, se taie mari şi neregulat. La fel de aproximativ se toacă şi ceapa roşie, dulce, iar niţel mai mărunt -- usturoiul, pe cînd cel mai tocat ajunge vînjosul pătrunjel din Ulcinj. Se stoarce o lămîie, sucul se varsă peste, şi toate acestea se amestecă într-un vas mare, ca un lighean. Vine rîndul apoi a se pune sare şi zahăr, amestecate cu ulei de măsline. Zahărul reliefează gustul roşiilor, şi echilibrează balanţa acidităţii.

Acest fel de mîncare este desăvîrşit şi împlinit, precum doar Cîntarea Cîntărilor este, e la fel de laconică şi expresivă precum această Cîntare. Aciditatea potoleşte usturimea cepii şi usturoiului, uleiul de olive şi vinetele te fac captiv în mrejele lor, iar gustul natural al roşiilor se potenţează cu zahărul, dar puterea maximă e atinsă de prezenţa pătrujelului şi a sării.

În a zecea zi a acestei liturghii vegetale am priceput că nu mai pot suporta dieta ulcinjeză; am plecat şi am cumpărat de la magazin o barosană găină muntenegreană -- de peste două kilograme şi jumătate, aproape ca o curcă mai mică. Pieptul l-am separat de restul, şi l-am marinat în iaurt, amestecat ca paprika. Am lăsat la marinat o jumătate de ceas, dar se poate lăsa şi peste noapte. Pieptul marinat l-am expediat în cuptor, pntru douăzeci de minute. Am tăiat apoi cubuleţe carnea şi am servit-o alături de salata de vinete. Lunghin a gustat, a ridicat din umeri, şi a pornit o dizertaţie despre rostul zahărului în opera de potenţare a gustului la roşii, şi rolul general al roşiilor în salata de vinete. Atunci am înţeles că găina mea este de prisos aici: în această lume unde plăcerea este dată de lucrurile care se repetă, orice inovaţie este inutilă, chiar şi atunci cînd noul e generat de polifonia existentului...

Lunghin a remarcat că m-am întristat, a turnat un păhăruţ de vodkă de struguri şi a spus: "Bea, suntem în plină caniculă, trebuie să diluăm puţin sîngele. Aici aşa se cuvine".

Salată de vinete cu piept de găină marinat în iaurt cu paprika. 

1 piept de găină (una buc.)

2. Vinete (3 buc.)

3. Roşii (una buc.)

4. Ceapă roşie (un sfert de căpăţînă)

5. Ulei de măsline (50 ml.)

6. Usturoi (2 căţei)

7. Zahăr (jumătate de lingură)

8. Lămîe (una buc.)

9. Pătrunjel (20 gr.)

10. paprikă iute tocată (1 linguriţă)

11. iaurt (100 ml.)

12. sare (după gust).

Deveniţi primul care apreciază această mîncare!

De mai multă vreme plănuiam să ajungem la celebrul așezământ monahal Hâncu. S-a întîmplat să poposim acolo exact de Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, într-o atmosferă de mare animație, de forfotă și multă verdeață împrăștiată în interiorul colosului de beton, care tronează și domină întreaga așezare monastică, dar și împrejurimile. E una din cele mai mari și mai vechi mănăstiri din spațiul basarabean. Iar clădirea Catedralei aceasteia e printre cele mai impunătoare din cîte mi-a fost dat să văd în ultimii ani.

Trebuie să înțelegem că un episcop, cum e P.S. Petru (Musteaţă), dacă tot nu a moștenit o eparhie istorică, e nevoit să și-o creeze, să-i articuleze o înfățișare și un sens. A ales pentru acest proiect o veche vatră monahală, atestată încă din cel de-al XVII-lea veac, aflată în inima Codrilor. Există multe construcții noi, suprinzătoare, în incinta mănăstirii Hâncu, în bună parte tributare eclectismului din arhitectura rusă (”clasicismul” pravoslavnic al celui de-al XIX-lea veac), dar cea mai nefericită inserție este, în opinia mea, Catedrala mai sus pomenită, departe de a fi finalizată. Clădirea asta nu are precedent pe teritoriul Moldovei interriverane.  

Nu știu cum va arăta acest mastodon atunci cînd va fi terminat și sfințit (dacă va fi vreodată), dar o părere ne putem forma după macheta reprodusă pe eticheta de apă de izvor, îmbuteliată pe ”teritoriul Mănăstirii Hâncu”. Devine clar că această construcție se dorește mai copleșitoare și mai impunătoare decît însuși sediul Catedralei Mitropoliei Moldovei! Doar că e în deplin și supărător contrast cu minunatul cadru natural în mijlocul căruia se înalță...Ce poate avea în comun o astfel de arhitectură cu rezervația de stejari, mesteceni și fagi care o înconjoară?

Sunt de părere că arhitectura aceasta, relativ simplă și chibzuită cu măsură, care găzduiește anexele mănăstirii (chiliile, trapeza, camerele de musafiri, magazinul bisericesc etc.) care toate împreună formează un ansamblu organic și perfect inserat în ambianța unui verde compact și de viață dătător -- este și mărturisește legătura strînsă care trebuie să existe între ceea ce omul zidește, și ceea ce Dumnezeu a rînduit mai bine pentru confortul acestuia. Iar tot ce este supradimensionat, exagerat, croit în betoane și chingi metalice, cu structuri de oțel, construit parcă pentru vecie -- este împotriva acestei orînduieli, în răspăr. Este o afirmare a prea omenescului, a trufiei acestor vremuri, conjugate cu dorința expresă a anumitor oameni de a lăsa urme cît mai adânci pe obrazul naturii, a celorlalți oameni. Că natura lucrurilor e simplă o arată și imaginea de mai jos: numeroase cuiburi de rîndunele se pot vedea anume pe vechile construcții, pe suprafețe date cu var și în preajma grinzilor de lemn, nicidecum pe murii de beton armat sau pe lîngă colțarele de aluminiu.

Arhitectura organică, oferită ca un adevărat și perpetuu spectacol, de aceste agile zburătoare (rândunelele) trebuie să slujească omului ca bun exemplu de locuire secundă, modestă, pentru monahi și pentru cei cu viață duhovnicească autentică.

Noroc de mîinile numeroaselor măicuțe, că reușesc să mențină în interiorul curții, în interstițiile dintre spațiul construit, o ordine desăvîrșită, prin plantarea unui număr impresionant de soiuri de flori, plante, arbuști, copaci. Aici imaginația și bunul gust sunt ireproșabile. Toate la Hîncu sunt puse în valoare prin contrast, opoziție, contrapunctic!

Iar acestea sunt coifurile-cupole, bătute în aramă, care așteaptă să fie săltate pe umerii de beton ai colosului post-modern, care vrea să-i cinstească (se afirmă) pe Sfinții  Apostoli Petru și Pavel, viitoarea Catedrală a episcopiei de Hâncu. Dar cine a mai pomenit episcopii în sînul pădurii? 

Drumul spre  mănăstire este străjuit de un gard de nuiele, discret, care animă ventriloc ideea unui hotar de proprietate, dar nu disturbă cîtuși de puțin armonia de Dumnezeu dăruită. Înaintașii noștri au fost mai împăciuitori decît noi cu natura...

Pentru detalii istorice și de actualitate se poate consulta pagina web a PS Petru, și a acestui așezământ.