Manastiri basarabene

Să tot fie vreo doi ani de când observ pe piaţa moldovenească această apă minerală - "Mănăstirea Hâncu". Ni se spune pe etichetă că este "curată ca lacrima", şi că e îmbuteliată din "izvorul de pe teritoriul Mănăstirii Hâncu". Produsul beneficiază de binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove. Oare câtă apă o da acest minunat izvor?

S'a anunţat ridicarea la Edineţ a celei mai grandioase biserici din RM. Cu hramul „Sfântul Mucenic Dorimedont”. Nu mai ştim să fim sobri, înţelepţi şi discreţi - aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul! Megalomania ne'a infestat până-n măduva oaselor. Aşa cinsti-vom memoria unui iubit ierarh?

 După 1990 piaţa de carte a fost inundată cu o mulţime de titluri, de cărţi mai folositoare şi altele mai puţin, dacă nu chiar inutile. Pe lângă titluri îndoielnice, mai avem parte şi de traduceri dubioase, aproximative, expediate, fanteziste...Unele cărţi însă au devenit momente de referinţă în formarea duhovnicească, atât pentru ierarhi, monahi, preoţi, cât şi pentru tagma numeroasă a mirenilor. Un asftel de capitol referenţial l-a constituit publicarea Scării Raiului, în tălmăcirea Mitropolitului Nicolae Corneanu, carte apărută în 1994, la editura Amarcord. De atunci, versiunea aceasta a cunoscut mai multe reeditări, iar impactul ei asupra ortodoxiei autohtone este greu de subestimat! Avem zilele astea o nouă bucurie. S-a editat pentru prima oară cea dintâi versiune românească a Leastviţei, la a cărei tălmăcire a trudit nimeni altul decât monahul Varlaam, aflat pe atunci la mănăstrea Secu - viitorul Mitropolit al Moldovei, canonizat anul acesta (29-30 august). Cartea apărută la editura Trinitas este deopotrivă o ediţie jubiliară, dar şi o lucrare critică la care şi-au adus contribuţia savanţii ieşeni, Oana Panaite şi Eugen Munteanu. Binecuvântarea scrisă din partea actualului Patriarh Daniel face ca această elegantă ediţie a Leastviţei să fie pusă sub cele mai înalte auspicii duhovniceşti şi intelectuale. Îndemn pe toţi cei interesaţi de frumuseţea şi bogăţia semantică a limbii române vechi să nu treacă cu vederea acest efort şi smerita strădanie a celui care a fost prim păstor al bisericii moldovene, într-o vreme tulbure, dar nesmintită în iubirea oamenilor pentru Hristos. În multe şi minunate chipuri ne-a arătat Sfântul Ierarh Varlaam osebita scriere a Sfântului Ioan Scărarul, într-o românească a cărei savoare şi dulceaţă aproape că nu o mai putem gusta!

Multe zile după aceea am mai simţit aroma strugurilor albi mâncaţi pe podgoriile Vărzăreştilor...Au fost cei mai dulci struguri gustaţi vreodată. Chiar dacă accesul la mănăstirea Vărzăreşti - prima atestată dintre vetrele de monahism din Basarabia (încă din 1420) - nu s-a arătat prea lesnicios, contactul cu acel loc a fost tulburător. Deşi ghidurile şi volumele dedicate mănăstirilor din acea parte de românitate indică existenţa a două biserici, nu am găsit decît una. Incinta e împrejmuită cu un gard impunător, din bolovani de piatră. După ce urci un deal destul de abrupt, te aştepţi să te întîmpine milos în cale poarta mănăstirii. Dar nu vezi decît nişte contraforţi posaci şi primitivi. Încotro să o apuci, la dreapta sau la stânga din calea lor? Poarta principală e undeva în dreapta, după curbă, deci nevăzută din acel unghi, iar la stânga era poarta pentru aprovizionări, undeva mai departe. Am pătruns printr-o portiţă care ducea pe nişte trepte abrupte direct în curtea aşezâmîntului. Interiorul era destul de îngrijit, cu multă verdeaţă, oarecum specific tuturor mănăstirilor de maici, cu gazoane plantate cu trandafiri şi iarbă. Mişuna puţină lume prin curte, iar în biserică am dat de două călugăriţe tinere, care făceau curat în Casa Domnului. Ne-am închinat după cuviinţă la icoane şi moaşte, şi la icoana "Maicii Domnului cu Pruncul de la Vărzăreşti", poate la fel de cunoscută ca cea de la Hârbovăţ, văzută de noi anul trecut. Am lăsat dimpreună cu un pomelnic şi cîteva lumînări şi un pacheţel de smirnă, luate special pentru acest pelerinaj de la Stavropoleos. Cerusem înduinţa să fotografiem interiorul bisericii, vorba luată de măicuţă de la părintele-duvovnic (probabil) era un refuz. Evident, m-am conformat, am făcut ascultare. În curte am dat de o bătrînă care torcea, iar în pauză curaţa nişte ceapă. Un coş de ceapă. Era rasofora Varvara, s-a lăsat uşor fotografiată, dar mă rugase să îi expediez şi ei fotografii. Era de loc din satul Tomai, o celebră zonă viticolă de prin părţile Leovei. Era la mănăstire de vreun deceniu.  Că locul este vechi o atestă şi prezenţa celor două pietre funerare aflate în coasta bisericii, şterse de ploi, geruri, dar şi de mâinile oamenilor - de-a lungul veacurilor. Acestea chiar dacă au devenit anonime, sunt îngrijite ca nişte relicve, cu atenţie şi evlavie. Poate sunt singurele mărturii vizibile ale continuităţii vieţii duhovniceşti în acel loc, căci mănăstirea a fost închisă pe vremea comunismului, după 1959, iar vestigiile vechiimii - aneantizate, spulberate. În acest context, lespezile funerare capătă înţelesuri majore şi depun o vie mărturie. Biserica care mai stă în picioare (cealaltă, mi s-a spus, a fost demolată recent, pentru a se construi una nouă) este de dată recentă, cel mult de la începutul secolului al XIX-lea, construită în "stilul de import", deja omniprezent în Basarabia, al "imperialismului rusesc". Nimic remarcabil din perpectiva istoriei artei, doar ar fi de menţionat contraforţii masivi, paralelipedici, tencuiţi primitiv cu ciment. Interiorul bisericii este foarte sobru, fără frescă. La apus i s-a ataşat recent un pronaos, de fapt o tindă, care să adăpostească enoriaşii care nu încap în naos. Decoraţia lipseşte cu desăvârşire. Peste tot am remarcat o discreţie maximă, linişte şi împăcare. Peisaju superb, deschiderea panoramică pe mai mulţi kilometri, ce poate fi admirată din curtea mănăstirii, mă îndriuieşte să afirm că locşorul acela e o "pregustare" a imaginii raiului...Merită tot efortul spre a ajunge acolo, fie şi pentru vreo două-trei ore.    

Ieşind din Chişinău prin şoseaua Grenobl, mergind pe directia Cimişlia, se ajunge la o răscuce de drumuri (cam pe la km.25), din care unul duce spre localitatea Horăşti (Ialoveni), se iese din drumul principal, şi imediat se coteşte spre dreapta, pe sub pod, spre ajunge după vreo trei kilometri în faţa unei ciudate construcţii, încununate cu cupole în formă de bulb de ceapă - după tipicul arhitectural rusesc. Este noua mănăstire Horeşti, sfinţită cu hramul Sfântului Cneaz Vladimir. Deşi fondată cu câţiva ani în urmă, mănăstirea a început să funcţioneze în toată regula de-abia după hramul din acest an, cînd la 29 iulie, a fost sfinţită în prezenţa ÎPS Vladimir, şi a numeroşi oameni ai bisericii şi mireni. Ciudata construcţie, care se decupează ca o fortăreaţă în marea de verdeaţă, reprezintă un edificiu cu două nivele cu o clopotniţă dispusă în chiar axul acesteia, surmontată de o cupolă. Stareţ al acestui aşezămînt este Arhimandritul Nectarie (Gherman), în a cărui subordine se află un foarte amabil şi smerit preot laic, venit să facă ascultare tocmai din Bucovina, şi cîţiva monahi tineri. Obştea este în formare, iar aşezămîntul va avea, se pare, un viitor spectaculos, din cîte mi-am putut da seama din macheta expusă în una din camerele de la intrarea în edificiul principal.

Terenul alocat aşezămîntului monahal, cedat de mai mulţi ţărani ai zonei, este foarte extins, şi va cupinde cîteva acareturi cu diverse funcţii, şi o mare biserică de zid, care va amplasată în partea de răsărit a ansamblului, şi chiar un mic aeroport privat - dorit de sponsorii care vor susţine financiar acest amplu proiect edilitar. Momentan, mănăstirea dispune de puţine construcţii, şi, cu excepţia celei principale, în care este încorporată şi capela în care se slujeşte, sunt precare şi vechi. Lacul din proximitate va putea deveni şi el o sursă de venituri pentru obştea monahală, în viitor. Pitorescul locului, distanţa relativ mică de Chişinău, şi slujbele frumoase, fac toate ca duminica să asiste la slujbe mulţime de lume, şi, aflu din spusele protului mirean, că aceasta nu este din satul Horeşti...

 

Icoana aceasta - care îşi va ocupa locul de cinste în arhitectura iconostasului, ca icoană de hram - a fost adusă de un mirean anonim rus tocmai din Siberia îndepărtată, dăruindu-o acestui locaş, aflînd că se va sfinţi cu numele Sfântului Cneaz Vladimir, cel întocmai cu Apostolii. Cu adevărat, Biserica-Una nu are graniţe, nu ştie de naţionalităţi, şi sfinţeşte pe fiecare ce se apropie cu credinţă! Biserici cu acest hram sunt multe în Ukraina şi Rusia, căci tocmai Cneazul Vladimir a fost acela care a creştinat slavii la anul 988 după Hristos. Aici, în Moldova, evlavia crescîndă pentru Sfântul Cneaz Vladimir se poate explica şi prin înmulţirea celor care au fost botezaţi cu acest nume, dar şi prin faptul că acesta e purtat şi de Întîistătătorul bisericii locale...De puţină vreme, Sfântul Cneaz Vladimir a intrat şi în calendarul BOR.