Minunata carte-document a savantului D.N.Goberman, Troițele moldovenești (Sankt-Peterburg, 2004, ediție bilingvă, română-rusă), ne arată ce comoară de neprețuit aveam odinioară în spațiul public al Moldovei vechi, reprezentată inclusiv și prin arta țărănească, prin nenumăratele troițe din piatră și lemn, presărate peste tot pe unde călca piciorul omului. E drept că fotografiile reproduse de autor ilustra o realitate a anilor 1950-1970, cînd încă tăvălugul ateu nu decimase mare parte a artefactelor rămase de la strămoșii noștri. Totuși, Bunul Dumnezeu a vrut ca o minunate exemple din această artă apusă, să mai fie de văzut în anumite locuri. Menționam cu ani în urmă un exemplu de troiță din satul natal al părinților mei, Bravicea (Călărași). Recent, cu o îndoliată ocazie, am vizitat din nou acea necropolă a strămoșilor mei, unde sunt înmormîntați străbunicii și bunicii, din ambele ramuri. De data asta am privit cu alți ochi materialul conservat în acel cimitir. Poate maturitatea la care am ajuns, poate conștientizarea faptului că toate acestea sunt ireversibile, m-au ajutat să văd ceea ce altădată nici nu observam. În cavalcada crucilor de metal, vopsite-n toate culorile, mai proaspete și mai scorojite, se înălțau falnic troițele de piatră și lemn mîncat de ploi, arșiță și carii.
Primul exemplu este o piesă rară, pentru că are o dublă față. Desigur, subiectul de bază este Răstignirea Domnului, din care s-a păstrat doar figura Mîntuitorului, cu mîinile întinse pe o cruce care nu mai e, iar pe spatele acestui panou este o cruce mare, pe suprafața căreia a fost înfățișată o compoziție compusă din doi îngeri, și o imagine a Punerii în Mormînt a Domnului. Figura Acestuia este cu mîinile înrucițate pe piept, și cu o draperie mare încinsă în jurul coapselor. Chipul este aproape șters, dar o bărbiță ascuțită și plete care curg pe umeri, ne pot ajuta să ne imaginăm că acesta este anume al Mîntuitorului.
foto: © vladimir bulat, 2015.
foto: © vladimir bulat, 2015.
În general, nu se cunosc tipologii de crucixuri moldovenești, nici nume sau ateliere de meșteri, care le-ar fi cioplit, sculptat, fabricat. Fiecare exemplu este unicat. În afara unui „standard” compozițional, mai mult sau mai puțin complex - nimic nu se repetă. Putem presupune că, de fiecare dată, meșterul concepea/zămîslea imaginea Mîntuitorului în funcție de cel răposat. Pentru că și cel răposat capătă chipul lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintează în acumularea virtuților. Indubitabil, este o pură speculație. Dar după ce studiezi și observi multitudinea chipurilor așezate de-asupra mormintelor celor plecați la cele veșnice, nu poate să nu te viziteze această idee, care pune în relație natura umană cu cea dumnezeiască. Dezvoltată științific această problematică am găsit-o în minunata carte, Die Christus-Ikone. Eine theologische Hinführung, a cardinalului Christioph Schönborn (ed. Schaffhausen 1984; traducerea românească, a pr. dr. Vasile Răducă, a apărut la editura Anastasia, B., 1996), Chipul lui Hristos. Acesta scrie: „Sfântul Chiril putea să spună că harul și virtuțile sunt acelea care ne unesc cu Dumnezeu. În îndumnezeirea noastră există, așadar, o sinergie, în împreună-lucrare: harul conferă pecetea lui Dumnezeu, lucrarea virtuților ne imprimă trăsăturile chipului lui Dumnezeu” (subl. mea, op.cit., pag. 83).
Într-un anume fel, putem conchide că fețele blajine și calde, pe care le poartă Hristos peste mormintele strămoșilor noștri, sunt opera iertării pe care o dăm tuturor celor de care ne despărțim. Ține de substanța profundă, pecetluită în bine, a firii umane. Anume ortodoxia a confirmat și exacerbat cumva această latură a naturii mundane. Troița țărănească nu este, prin urmare, doar o proiecție a religiozității sau a credinței țăranilor, ci mai este, cred, și un însemn apotropaic, chezășia iertării, semnul vindecării de toate bolile mundane. Este și un axis mundi, care leagă cerul de cele pămîntești, și subterane.
„Cel care M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”, spune Mîntuitorul.
Dar trebuie Să-L vedem și cu ochii minții, iar strămoșii noștri știau asta...
foto: © vladimir bulat, 2015.
Pe lîngă specimele de troițe cioplite în piatră, am constatat existența unor exemple de crucifixe cruțate-n piatră, în gresie moale, maleabilă. Complexitatea „arhitecturală” a celui dintîi este remarcabilă. Și e clar legată, stilistic, de elementele decorative ale caselor țărănești (cornișe, capiteluri, colonete etc.). Este adevărat că în această zonă nu se regăsesc case de acest fel, cu prispe și fațade decorate, iar această observație mă duce cu gîndul că maestrul-pietrar nu era din acest areal. Din păcate, straturile succesive de var - cu care țăranii își înnoiau și chipurile caselor - au estompat din finețea modelării inițiale. Chiar și prin această crustă trăbate frumusețea contururilor, finețea detaliilor. Este indubitabil o lecție de sculptură majoră, maiestuoasă. Anonimatul a reulit să ne dăruiască bijuterii pe care auctorialitatea nu o poate, se pare, concepe. Dar e o artă retrospectivă, arhiva unor vremuri de demult, cu o logică pe care noi, cei de azi, nu mai putem pricepe. O privim prin lupa neputinței de a avea un dialog valabil și adecvat cu tradiția, spiritualitatea și formele vieții de atunci!
foto: © vladimir bulat, 2015.
