Astăzi, pe calendarul bisericesc gregorian, se cinstește - printre mulți alți slăviți ai lui Dumnezeu sfinți - Sfânta Lucina, o matroană din Roma, din sec. I, care s-a îngrijit de mormintele sfinților mucenici ai primului veac creștin. Fapta ei mi-a evocat felul în care ne îngrijim noi, cei de azi de mormintele și de memoria strămoșilor noștri.
La est de Prut, dar și în Moldova istorică există această tradiție a Paștelui Blajinilor, cînd necropolele de familie se umplu de oameni, care merg întracolo cu alai mare, cu chef și zgomot de tacîmuri, se mai dă și de pomană, iar în restul anului cimitirele noastre sunt lovite de singurătate, buruieni, abandon. Ne amintim de strămoșii noștri după Învierea Domnului, iar acest lucru nu ne poate decît bucura. Dar de ce numai atunci? Poate că morții petrec între ei, în timp ce noi, cei vii, preferăm să fim alături de cei care ne sunt aidoma? Multe întrebări de acest fel se iscă atunci cînd ești în fața unei astfel de priveliști, ca cea de mai jos.
cimitirul satului Bravicea, Călărași. fotografie © vladimir bulat
Cum se poate înțelege unde și al cui mormînt este? Aglomerarea aceasta de cruci îmi evocă înghesuiala de pe peronul unei gări, în vreme de restriște, cînd locuri în vagoane sunt infinit mai puține decît doritori de a-și părăsi baștina...cum se face că toate acest cruci aparțin unei singure familii, și dorința lor de a fi atît de aproape se manifestă - prin cei rămași - și dincolo de această viață?
