Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

26 octobre 2009 1 26 /10 /octobre /2009 13:30

Scurt preambul:
Serguei AVERINŢEV (1937-2004) a fost unul din cei mai importanţi cercetători ai culturii antice şi bizantine, traducător şi savant cunoscut în toate mediile culturilogiei, filosofiei şi teologiei creştine. A tradus din Psalmii lui David şi a făcut suprinzătoare comentarii la Evangheliile sinoptice. Şi-a dedicat viaţa întreagă studiului, cercetării şi promovării moştenirii creştine. Spre finele vieţii a pronunţat şi câteva "cuvinte" pe marginea pericopelor evanghelice, la strană, încercând să explice şi să împărtăşească semenilor săi fărâme din frumuseţile dulcelui grai al Scripturilor. În chiar anul adormirii sale câteva dintre acestea au fost publicate. Transcrierile acestor predici au fost făcute în anul 1993, după înregistrări făcute în Catedrala Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir (fosta mănăstire a Întâmpinării Maicii Domnului).

07.02.1993 -- La Duminica Fariseului şi Vameşului.

"Fraţi şi surori! Judecata supremă a Domnului nostru a pus rugăciunea vameşului mai presus de rugăciunea autosuficientă a fariseului. Slujba zilei de astăzi confirmă această sentinţă, iar simţămintele noastre, de regulă, se alătură acesteia. Dar pentru ca acordul inimii noastre şi sentinţa Domnului să nu fie prea comun, şi pentru a înţelege mai profund puterea şi judecata Domnului, ne va fi de folos să medităm asupra celor multe, pe care fariseul le-ar putea aduce în apărarea sa.
Suntem obişnuiţi să folosim cuvântul "fariseu" ca sinonim al cuvântului "ipocrit". Şi de bună seamă, Domnul i-a numit pe farisei ipocriţi sau chiar prefăcuţi, dacă e să luăm la socoteală semnificaţia cuvântului grecesc, folosit în Evanghelie. Dar Domnul nostru avea dreptul şi cătarea de a-i numi astfel de farisei. Noi însă trebuie să medităm, în ce sens fariseul -- e ipocrit? În viaţa noastră putem spune unuia că este ipocit doar pentru că pur şi simplu e un făţarnic: în faţă pare un om cumsecade, binevoitor, dar imediat ce se întoarce cu spatele, se comportă într'un fel potrivnic. Despre fariseul adus în discuţie în pericopa de astăzi nu ştim astfel de lucruri. El a vorbit în faţa Domnului şi faţă cu propria conştiinţă, nu în faţa oamenilor, deci nu avem temeiuri să presupunem că în existanţa sa nu a îndeplinit cele pe care le-a spus. Întradevăr a postit de două ori pe săptămână, şi de bună seamă, trebuie să presupunem, nu şi-a îngăduit nicio abatere, jertfind a zecea parte din veniturile sale, în folosul bisericii. Nu e tocmai puţin. Iar astfel de persoane, omeneşte vorbind, nu jinduiau la avutul altora, care nu păcătuiau prin furt şi curvie -- astfel de oameni sufereau de pe urma unora ca vameşul. 
Vameşul -- este cel care aduna impozitele, cel mai adesea îşi permitea diverse nedreptăţi, care lua mult peste cele cuvenite (pe asta se şi baza sistemul de impozitare), plus de asta, se afla în slujba puterilor ocupante, a alogenilor, păgânilor. Puterea pământească este puterea trimisului Romei, ea îi dădea toate priorităţile vameşului, iar în viaţa de zi cu zi, să ne înţelegem, fariseul şi tovarăşii săi, aveau de pătimit de pe urma acelora precum vameşul.
Dar iată vine ora răzbunării pentru fariseu. Este în biserică; vede la intrare figura vameşului, jenată şi strvită de conştiinţa propriilor greşeli -- cineva pe care-l suportă cu greu zilnic. Dar măcar aici, în incinta bisericii, toate ale Legii, obiectele sfinte, bunăvoinţa lui Dumnezeu -- îi aparţin lui, fariseului; acestea reprezintă, am putea spune, cărţile sale în lupta împotriva vameşului. Acolo, afară, pe stradă, vameşul are puterea, dar aici, totul e în posesia fariseului. Lui îi aparţine Legea însăşi, iar Legea şi el sunt ca şi un întreg, sunt una. De aici problema îngrozitoare a fariseului, întrucât fariseii, de regulă, nu erau nişte prefăcuţi vulgari, adică nişte mincionoşi, contrazicându-şi propriile cuvinte imediat ce pleci de lângă ei. Ei erau nişte oameni serioşi. Parcă am putea fi de-a dreptul invidioşi pe o astfel de societate în care nu bogăţia, puterea pământească, fastul şi moda sunt la mare preţ, ci blagocestia şi învăţătura, aplecarea de a pricepe şi a urma Legea întocmai sunt virtuţile supreme. Fireşte, putem afirma (şi aceasta va fi adevărat) că fariseii se raportau prea meschin în aplicarea Legii. Dar, ne întrebăm, e oare atât de lesne să trasăm o limită între exigenţa în transpunerea exactă a Legii şi meschinăria iresponsabilă? Până la urmă, în raport cu măreţia lui Dumnezeu, orice am putea noi face este insignifiant. Dar nu suntem chemaţi să ne îndeplinim datoria şi în cele mici?
Unde a greşit atunci fariseul? Întâi de toate, se judecă pe sine şi pe vameş -- în locul Domnului. El parcă atentează la pristolul suprem, pregătit în vederea Judecăţii de Apoi, grăbeşte această Judecată. Dar, fraţi şi surori, ne putem oare abţine de a anticipa Judecata Dumnezeiască, şi de a vorbi în numele Domnului, în locul Lui?
Mai departe.
Fariseul se anunţă mulţumit de sine. I se pare că nu-i rămâne decât să aducă slavă Domnului, pentru că Acesta l-a făcut drept-credincios, şi nu păcătos. Dar esenţa problemei nu e doar că fariseul cuteză a vorbi astfel despre sine. Ei bine, noi învăţaţi fiind de învăţătura evanghelică nu vom vorbi astfel, vom deveni mai vicleni decât fariseul. Învăţătorii duhovniceşti numeau tocmai această smerenie doar în cuvinte --, nu şi în simţire -- smerenie-cuvântătoare (смиренноглаголание), şi o puneau în opoziţie cu autentica smerenie. Dacă din pilda aceasta vom reţine doar că trebuie să ne abţinem de a pronunţa anumite cuvinte, atunci fariseul se va deosebi de noi doar prin faptul că el era mai naiv, mai sincer şi mai direct, dacă vreţi. El întradevăr spune ceea ce gândeşte şi simte. Simţămintele lui sunt în raport cu norma Legii, pe care o are înaintea sa şi o cinsteşte sincer -- măsura aceasta este moartă. Din ce vedem asta? Din faptul că doar aceasta este măsura la care el a aspirat, şi a atins-o pentru a putea împlini Legea. Dacă măsura aceasta ar fi fost vie, în raport cu care el trăieşte, ea ar fi crescut împreună cu el -- cum e arătat în Predica de pe Munte. Da, se spune, "nu preacurvi", iar fariseul, probabil, a îndepinit asta, el nu săvârşeşte necurăţii trupeşti, din moment ce se grăbeşte să mulţumească Domnului -- că nu e ca desfrânaţii. Or, Domnul cere curăţia inimii, curăţia acelor adâncuri ale inimii pe care ochiul omului nu le vede. În inima noastră sălăşluiesc astfel de profunzimi (cu mult înaintea psihologiei veacului nostru a vorbit despre asta Fericitul Augustin) care sunt aidoma beznei -- la care vederea noastră nu poate fi nicidecum părtaşă. 
Ştim acum, că fraţii acestui fariseu puneau Viaţa Celui Mai Viu Dumnezeu oarecum mai prejos de Lege. O astfel de opinie aveau învăţătorii fariseilor acelei vremi, dar şi cei ce le-au urmat. Ne este oarecum la îndemână să ne amuzăm cu această imagine a lui Dumnezeu, care meditează în eternitate asupra propriei Legi -- precum o face nemuritorul, celestul, atotputernicul şi nepătatul fariseu. Poate că ne este uşor să facem acest lucru, dar mersul acesta al gândului, potrivit căruia Legea este pe acelaşi palier cu Dumnezeu sau chiar mai presus decât El -- este o gândire înspăimântătoare, deloc simplă în esenţă. 
Şi mai departe.
Fariseul nu se mulţumeşte să slăvească pe Dumnezeu pentru credinţa sa în faţa Legii, mai mult, voieşte să-i pună undeva în plan secund pe ei, ceilalţi, care sunt păcătoşi. Mai trebuie spus, că vocabula "fariseu" provine de un verb vechi evreiesc, şi semnifică a "separa". Fariseul e acea persoană care s-a separat cu bună ştiinţă de orice necurăţie, dar şi ceilalţi oameni, care sunt maculaţi, şi care nu sunt aşa cum este el. Deoarece el este omul Legii, recunoscut şi respectat ca atare de societate, obligaţia lui este să mărturisească în numele Legii, şi să-i înveţe pe cei păcătoşi postulatele Legii. Însă astfel el se separă nu doar de păcat ci şi de păcătoşi, şi ridică înaintea sa un obstacol de netrecut în faţa datoriei de a învăţa pe alţii Legea, de a transmite altora acel bine, beneficiarul căruia se crede el însuşi. Căci, omul păcătos şi noi toţi, în virtutea păcătoşeniei noastre, ne-am obişnuit să simţim acut îndrepăţirea de sine a altuia. Iată de ce, atunci când  fariseul trasează graniţa între sine şi păcătoşi, în loc să se delimiteze el însuşi de păcat, face tot posibilul spre a nu mai fi un învăţător, şi nu mai poate fi numănui de folos. 
Cunoaştem că multe reproşuri au venit înspre omul religios, cucernic, înfăptuitorul Legii, din sfera gândirii atee. Acuzaţiile acestea, venite din partea unor oameni necredincioşi, cu pasiuni urâte, sunt îndreptate contra credinţei, şi conţin numeroase clevetiri şi nedreptăţi. De aceea, dacă luăm ca adevărate slovele proorocului David, precum că "tot omul este minciunos" (Ps.115, nota mea), noi, martorii nevrednici ai credinţei adevărate, suntem parte a acestei judecăţi, iar în învinuirile conţinute în majoritatea discursurilor îndreptate contra binecinstitorilor, există o doză de dreptate. Iar creştinismul, Învăţătura lui Hristos, Învăţătura Evangheliei -- e singura povăţuire religioasă, învăţătura blagocestiei, care e capabilă să vadă şi înţeleagă acea măsură a adevărului conţinută în această pildă, dată nouă spre zidire...Numai învăţăturii lui Hristos îi stă în putere să ne înveţe pe noi aceste lucruri, noi, care vom intra în săptămânile postului ce vine, şi care venim duminica în Casa Domnului, şi cum ne'ar putea vedea, să zicem, vameşul. 
Să trăim deci, după o măsură vie, care este Însuşi Hristos. Atunci când sfinţii, marii sfinţi şi marii propăvăduitori, se osândeau, numindu-se pe sine "mari păcătoşi", asta nu era doar smerenie-cuvântătoare. Îşi spuneau  "mari păcătoşi" nu pentru că creştinilor le stă bine să-şi zică astfel, ci pentru că ei în inima lor, în conştiinţa lor, a cărei creştere era pe măsura nevoinţei, se vedeau ca mari greşiţi. Înaintea lor nu era măsura moartă, până la care să poţi ajunge, de-asupra lor e Dumnezeul Cerului. Ei sunt vii, pentru că se înaltă spre acest Cer, iar Cerul rămâne mereu necuprins de-asupra capetelor. Cei care îmbrăţişează alte religii post spune, şi îndeplini: "Iată, noi am săvârşit toate!". Să nu ne amăgim, şi sp nu râdem de adepţii altor religii. În orice religie să îndeplineşti totul e foarte deficil. Creştinul însă niciodată, nici o secundă măcar, nu poate simţi şi spune: "Iată, toate-mi sunt cu putinţă", -- pentru că măsura lui e mereu vie, e Însuşi Dumnezeul nostru."            

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article

commentaires

Ion Grigorescu 18/12/2009 23:38



Am citit Averintev atunci cand a aparut (in blog) si l-am recitit acum. E si situatia artei in biserica (sigur si a credintei). Ne impartim in oamenii bisericii, urmasii apostolilor, cei care
poarta pe ei semn ca apartin bisericii, si credinciosii, care nu au (avem) semn distinctiv. Pe alocuri se spune sa ne delimitam (sa aratam ca suntem crestini), anume cand e vorba de mancat, sau
de participat la slujbele altor culte, dar exprimarea credintei nu, as spune ca regula e sa nu stie stanga ce face dreapta, cu alte cuvinte sa nu stie tot corpul ca e facuta rugaciunea. De aici
si adversitatea artei cu icoana.


Au fost timpuri cand crestinismul era interzis, sau ambigui, ca atunci cand a aparut cartea postala La Turquie avand imaginea Manastirii Vatoped, acum, la noi, nu e interzis. Semnul crucii (peste
propriul corp) a avut deci semnificatii diferite. Tot acum, cand lumea se intreaba daca sa fie indiferenta sau nu la minarete, batai de clopot, la chemari la slujba prin hautparleur, sau la
sonorizari la exteriorul bisericii, la purtatul valului sau la burqa, cruci in scoli, cand se face pelerinaj, sau pur si simplu cand se spune ca sunt prea multi calugari pe strada, deci cand se
pune problema convietuirii (si cand vanatorii in Anglia, fiindu-le interzisa vanatoarea, se constituie in cult, pentru a "sacrifica" animale) e bine sa ne intoarcem la pilda Vamesului si a
fariseului, sau la cea a samarineanului cel milostiv.
Si pentru a ma intoarce la arta, intrati in biserica Dintr-o zi, unde s-a restaurat un pictor de secolul XIX, cu un stil bine definit (pentru cunoscatori) dar care a trecut repede; unde a lipsit
s-a completat cu stilul actual de "bizantinism" artagos, didacticist, in suma emfatic.

Ion Grigorescu



Vladimir BULAT 02/11/2009 11:25



Într'o carte proaspăt apărută la ed.Patmos din Cluj, Părintele Nikolai Ozolin -- specialist în iconografie şi omiletică, profesor la St.Serge din Paris -- atrăgea atenţia
asupra pericolului ca spovedania să devină o "discuţie mondenă", o discuţie liberă! Iată că un laic, precum a fost profesorul S.S.Averinţev ne arată, implicit, compexitatea
problematicii pocăinţei -- indisolubil legate de spovedanie. Dar pocăinţa nu trebuie să fie conjuncturală, valabilă doar în actul spovedaniei, ci e necesară ca o stare a
duhului!    



Adriana 30/10/2009 19:24


O rememorare a cât este de greu să ajungi la înâlţimi duhovniceşti. Adevărul este că nici nu îmi propun, nu îmi fac probleme prea mari pentru mântuire, deşi recunosc că nu am nici rigoarea
fariseului, nici pocăinţa vameşului. Învăţătura Bisericii îmi este binecunoscută, înrădăcinată undeva în sertarele memoriei, dar îmi este greu să spun şi dacă o aplic la fiecare pas, dacă
adică resping tot ce ţine de dezaprobarea şi îndreptăţirea fariseului şi compătimesc cu cei ce se pocăiesc. De fapt, nici nu îmi vine în minte un singur om contemporan care se căieşte în faţa lui
Dumnezeu. Ştiu că judec, resping şi mă izolez, dar asta e unica soluţie pe care o văd. Altceva este forţat, dificil şi fără rezultat.

Vorbeşte despre fariseu şi "Taina vindecării"-p.Antonie de Suroj (Reîntregirea, 2009), în care am găsit un citat din Paul Valadier (Des reperes pour agir):
"Fariseul nu-şi poate mărturisi păcatul, căci aceasta ar însemna să recunoască  şi să accepte că nu este omul ideal. A-ţi recunoaşte păcatul înseamnă a vorbi la persoana întâi: eu sunt vinovat
şi nu alţii".

Este primejdios să vorbeşti public despre greşelile tale (o poţi face şi fără părere de rău, de bună-seamă), pentru că şi cei care se smeresc în faţa mărturisilor celor ce s-au sfinţit pot ataca
dureros un semen. Să ne ferească Dumnezeu de mânia celor deopotrivă cu noi! O dorinţă întemeiată pentru oricine, nu-i aşa?!

Week-end liniştit!