Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 mars 2013 5 08 /03 /mars /2013 11:59

care relatează despre mănăstirile din Codrii Lăpuşnei este cea semnată de căpitanul Aurel J.Gheorghiu, Pe drumuri basarabene (a doua zi după unire), Bucureşti, din publicaţiile "Casei Şcoalelor", 1923. 

Aurel J.Gheorghiu Pe drumuri basarabene

Referinţele sunt sprinţare, notaţii directe de la faţa locului, şi au un caracter propagandistic, dar exact şi captivant.  Subtitlul cărţii ne vorbeşte despre faptul că autorul îşi propusese să surpindă starea de fapt şi realităţile basarabene după recucerirea teritoriilor basarabene, după 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara.  Surpinzător de autentică este şi împănarea textului cu tot soiul de rusisme, pe care autorul le culegea din graiul basarabenilor, fie că era vorba de boieri, ţărani sau monahi. Cuvinte ca: delănagaică, pivo, vino, storoj, pihotă, ateţ, nălog, desetină, cruşcă, cnigi, poezd, vivisca, faiton, şpigoni, pristav, barişne, zakoane, moscali, copeică, bolniţă, stăcan, seliski staroste, stanţia de telefon, zemstvă etc.; multe de tot sunt în cuprinsul textului, iar acest fapt devine cu atît mai preţios de ştiut, cu cît situaţia lingvistică de după 1989 nu se schimbase prea mult faţă de acea perioadă, pe care România o moştenea după mai bine de un veac de ocupaţie ţaristă. Majoritatea cuvintelor topite în limbajul curent al vorbitorilor Basarabiei erau cuvinte cu caracter funcţionăresc, administrativ şi legat de unele ocupaţii şi meserii pe care ruşii le-au adus cu ei.

Dar Aurel J. Gheorghiu a simţit nevoia să dea la note de subsol şi anumite regionalisme, pe care, probabil, el însuşi nu aflase decît în momentul descinderii în spaţiul basarabean, astfel aflăm ce este:  prăsada, ciutura, podvod, ostrovvrâstă, puhă, laucă, garafă de jinvajnic, sârg, năimi, bălteni, primae, şătrănci, căsoaia, casa cea mică, casa cea mare, cuşmă, cucuruz etc.  

Cred că în această carte aflăm şi prima referinţă românească despre părintele Inochentie de la Balta (în carte: ateţ Inochentie bălteanul), în jurul căruia s-au purtat şi se mai poartă numeroase discuţii, unii considerîndu-l un sfînt, ucrainenii l-au şi canonizat, iar alţii - că a fost un smintitor al celor inocenţi, un sectant (o carte dedicată acestuia a fost redactată în rusă, între 1913-1924, şi tradusă în "limba poporană, curat moldovenească" de către P. Filimon, Gh.Ariton şi A.Ghimp, apoi scoasă la Bîrlad, în 1924)*. Regimul ţarist s-a răfuit crunt cu monahul Inochentie, trimiţîndu-l în surghiun, tocmai în "smârcurile Mării Albe". A devenit şi una dintre primele victime martirizate de regimul ateu bolşevic. A trăit între 1875-1917. 

Gheorghiu-despre-Innochentie-de-Balta.jpg  

Referinţa este de maximă importanţă, căci informa opinia publică din România asupra unui adevărat trăitor în Duh (un apostol nou), descendent din aceste locuri, deşi era încă perceput ca un sectant. Informaţia despre Inochentie autorul a cules-o la mănăstirea Căpriana.

Cartea abundă de fotografii, sunt în număr de 45, iar unele chiar reprezintă un interes etnografic şi artistic maxim, cum sunt cele ce au înregistrat troiţe, porţi, secvenţe de iarmaroc, lucru în vie, dar şi sfioase imagini cu mănăstirile Vărzăreşti, Chiţcani, Căpriana...

Într-o notă de subsol Aurel J. Gheorgiu citează mărturia precum că familii ca: Hâncu Sturza, Răşcanu, Donici, Razu, Duca, Catargi, Başotă, Stroiescu, Hajdău ş.a., se trag din boierii Basarabiei.

Nu în ultmiul rînd, se subliniază că la o suprafaţă de 44000 km pătraţi, în 1918, erau doar 700 de km. de drumuri pietruite.

Materialul este divers, ramificat pe toate planurile, iar în acest moment am vrut să semnalez doar chestiuni strict legate de viaţa religioasă şi socială - aşa cum o consemnează autorul în 1918-1919, scriindu-şi materialul la Nisporeni şi Bugaz.  Chestiunea publicării ulterioare a cărţii era condiţionată de aprobarea Marelui Stat Major, iar aceasta s-a dat în 22 iunie 1922, sub nr. 722.  

troita-basarabeana_Gheorghiu.jpg

 

* Acest volum a fost retipărit recent (2010), la editura basarabeană Trei Crai de la Răsărit, cu binecuvîntarea schiarhimandritului Iosif de la sfînta mănăstire Căpriana.  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
29 novembre 2012 4 29 /11 /novembre /2012 21:34

Acum cîteva zile o agenție de presă din Ucraina de Vest anunța deschiderea la Luvru a unei expoziții de sculptură a meșterului baroc Johann Georg Pinsel (în ucraineană: Іван Георгій Пінзель), care a fost activ în Galiția la mijlocul veacului al XVIII-lea. Este considerat de unii specialiști un Michelangelo al Ucrainei.

 

Pregătirea pentru acest proiect crucial, menit să scoată din anonimat un sculptor practic uitat, a durat trei ani, și era gîndit de istoricul de artă și directorul Galeriei naționale de artă din Lvov, Boris Voznitsky (Борис Возницький), care a ales cu grijă 27 de piese, majoritatea acestora le cunoștea încă din anii 1960, cînd se aflau încă în bisericile catolice din partea occidentală a Ucrainei; acum, 15 dintre acestea aparțin instituției unde a fost director Voznitsky, 7 piese provin din colecția Muzeului regional din Ternopol, altele 2 - din Muzeul de artă din Ternopol, iar celelalte 3 au plecat temporar din Muzeul artelor subcarpatice, din orașul Ivano-Frankovsk. În total: 27 de piese, pentru restaurarea cărora s-au investit 500.000 de hrivne (apr. 215.000 lei RO). Banii provin dintr-o donație privată.

 

În luna mai a acestui an Boris Voznitsky a murit într-un accident automobilistic, iar munca de pregătire a expoziției a fost preluată de fiica lui, Larisa Razinkova-Voznitska (Лариса Разінкова-Возницька). 

 

Nu se știu prea multe date despre Pinsel (apr.1707 - apr. 1761), nici unde s-a născut, dar se presupune a fi de origine bohemă sau austriacă. Jan Ostrowski susține că ar fi fost etnic german. A fost un reprezentant tipic al școlii de sculptură din Lvov, la hotarul dintre barocul tardiv și rococo. La mijlocul anilor 1740 prezența lui Pinsel este atestată la curtea magnatului și mecenei  Mikołaj Bazyli Potocki (1712-1782).

 

Sculptura lui Pinsel este preponderent din lemn, care era apoi poleită cu aur, cu un accent deosebit pus pe mișcarea extrovertită a figurilor, precum și pe desfășurarea flamboiantă a faldurilor, cutelor, pliurilor veșmintelor.  Boris Voznitsky a dedicat celor doi, Potocki și Pinsel, o carte de artă care a apărut în 2005, în limba ucraineană (Львів, «Центр Європи», 2005, 160 с., 220 іл.).

Pinsel_Louvre.jpg

Foto (c) Sarah Barry

Avraam sacrificîndu-și fiul, în jur de 1758, colecția Galeriei naționale de artă din Lvov. Provine din corul bisericii din Hodowica, cu hramul Tuturor Sfinților.   

 

Expoziția de la Paris, intitulată Johann Georg Pinsel Un sculpteur baroque en Ukraine au XVIIIe siècle, este deschisă pe perioada 22 noiembrie 2012 - 25 februarie 2013. Iar aceasta, cred, că merită întreaga atenție a răsăritenilor, a specialiștilor în special, care nu mai trebuie să se simtă ignorați, marginalizați, ci dimpotrivă - să fie cît mai atenți la valorile culturale și religioase pe care le au, pe care le gestionează, spre a le putea propune și pe viitor curiozității și cunoașterii publice din marile capitale ale lumii. Ucrainenii au făcut deja un pas convingător în acest sens.

 

Catalogul manifestării însumează cîteva texte semnate de Jan Ostrowski, Boris Voznitsky, Oxana Kozyr-Fedotov, precum și eseuri de Claude Michaud și Guilhem Scherf. Cel din urmă, este și comisarul proiectului de la Luvru - conservator la compartimentul de sculptură al muzeului. Catalogul este disponibil doar în limba franceză.

 

Mai multe date despre Pinsel se pot afla aici.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
9 février 2012 4 09 /02 /février /2012 13:25


Agnetul-din-altarul-Bisericii-Sfantul-Andrei-Canion1.jpg

 

Întîlnirea cu o astfel de picturi îţi suplineşte necesitatea de a parcurge / asimila / conspecta tone de literatură de teologie, dogmatică, liturgică, jurnalistică pretins creştină etc. -- pentru că dacă ai ochii minţii deschişi acele texte devin inutile. Chiar excesive. Priveşti la acest AGNEŢ, şi devine limpede (pentru că aşa ţi se ARATĂ) că Dumnezeu este mereu VIU, alături, peste tot. Deopotrivă Prunc, încăpător într-un potir. Capabil să fie şi acolo, şi în întreg universul, deopotrivă. Pentru că Este Cuvînt. În acelaşi timp, imaginea asta este unică, pentru că în interiorul colonetei ce separă deschiderile de fereastră apare reprezentarea cocoşului, cocoţat pe stîlp. Devine astfel la temelia Agneţului. Este (poate) sugestia că lepădarea lui Petru de altădată te poate face şi pe tine să decazi din mila lui Dumnezeu, acea lepădare e mereu actuală, că pericolul te paşte în aceeaşi măsură, în care poţi rămîne cu El prin împărtăşire, dacă eşti întru El. Liberul arbitru îţi aparţine. Eşti om în măsura în care acest dreptar îl ai continuu în minte...

 

Biserica mănăstirii Sfântul Andrei. A fost ridicată după anul 1389. Se mai păstrează fresce originale în altar și naos, de la finele veacului al XIV-lea, datorate Mitropolitului Jovan și calfei sale, călugărul Grigorije. Ierarhul a mai pictat și veșmântul iconografic de la mănăstirea Zrze, unde l-a avut ca asistent pe monahul Makarije. Pictura este admirabil conservată, și prin monumentalitatea și distrubuția scenelor amintește de iconografia celui de-al XIII-lea veac. 

 

Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi fă-mă să merg pe căile cele bune, rînduite de Tine, pricepîndu-le. 

 

FOTO: © Vladimir Bulat;

Altarul bisericii Sfântul Andrei, care se află în Canionul din preajma lui Skopjie, Macedonia. Septembrie, 2009.   

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
4 août 2011 4 04 /08 /août /2011 15:28

Un astfel de reportaj nu mi-a fost dat niciodată să citesc, de accea nu am putut rezista ispitei de a-l cita de pe acest blog, căci este un exemplu despre cum NU trebuie să fie ortodoxia noastră.

A apărut în săptămînalul de investigaţii Ziarul de Gardă, din Chişinău. Dar poate că fabulează autorul acestui articol? Poate că totul nu e decît pură ficţiune, şi pe de-asupra - foarte prost scrisă? 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
14 janvier 2010 4 14 /01 /janvier /2010 08:11

În mununatul volum de eseuri poetice pe care poetul Iosif Brodsky l-a publicat în 1985, se află un mic eseu intitulat Îndrumare (A Commencement Address), căruia eu i-am spus simplu: Auguri. Este textul unei scurte conferinţe pe care cărturarul a ţinut-o la Williams College, în anul 1984, cu ocazia acordării unui honorary Doctorate. În 1987 primea Premiul Nobel pentru literatură.
less that one
Se ştie că Brodsky a scris o sumedenie de poeme dedicate Naşterii Domnului, Fugii în Egipt şi altor evenimente cristice. Iar acest eseu este o analiză profundă asupra naturii Răului, o meditaţie de factură profund creştină, mereu actuală, vie.



Doamnelor şi domnilor!

Pe orice cale a vieţii veţi păşi, pe cea a riscului sau a bunei-chibzuinţe, mai devreme sau mai apoi, vă veţi ciocni cu ceva ce prin tradiţie se cheamă Răul. Nu invoc aici vreun personaj din romanele gotice, ci aduc în discuţie o reală putere publică, pe care sub niciun chip n-o putem supune. Nici bunele intenţii, cu atît mai puţin calculele ingenioase, nu ne vor feri de ciocnirea cu acesta. Mai mult chiar, cu cît prudenţa e mai mare, şi atenţia mai sporită, cu atît şocul întîlnirii se va resimţi mai dureros, şi de neînlăturat. Existenţa noastră e în aşa chip croită încît ceea ce numim Rău e omniprezent, măcar şi pentru că se ascunde sub masca binelui. Răul nu ne pătrunde niciodată în casă cu întîmpinarea: "Salutare, amice! Eu sunt  -- Răul", ceea ce ne spune despre statutul său subsididar, dar nu e nicio bucurie în asta -- prea des secundarul ne convinge despre existenţa sa.

Din acest motiv găsesc că e util să supunem unei analize atente concepţia noastră despre bine, metaforic vorbind, să facem ordine în garderobă, şi să vedem care dintre haine i se potrivesc.  Ne va lua ceva timp, evident, dar nu e un timp cheltuit în darn. Vom fi sideraţi să vedem cîte din ceea ce consideram întruchiparea binelui, uşor şi fără ajustări, s-ar potrivi ca veşmînt pentru duşmanul acestuia. Probabil, îndoiala vă va copleşi -- nu e acesta  doar imaginea din oglindă; întrucît cel mai uimitor în prezenţa Răului, este tocmai întruchiparea sa umană. Iată, de pildă, nu e nimic mai lesnicios decît să întorci pe dos noţiunile despre binele comun, dreptatea socială, viitorul luminos etc. Semnul sigur al pericolului este oferit chiar de massa complicilor, şi nu pentru că unanimitatea degenerează lesne în monotonie, ci pentru că aici sunt toate componentele pervertirii sentimentelor celor mai nobile. 

Şi nu e mai puţin evident că platoşa cea mai sigură în faţa Răului -- e particularizarea fără compromisuri a personalităţii, printr-o gîndire originală, mustind de ciudățenii şi, dacă doriţi, chiar excentrică. Cu alte cuvinte, prin ceea ce nu poate fi imitat şi contrafăcut, ceea ce ipocritul nu ar putea folosi ca mască, ceea ce vă aparţine în exclusivitate -- precum este pielea proprie, neputînd a fi împărţită nici cu fratele, nici cu cel mai bun prieten. Răul capătă putere în turmă, în atmosfera cazonă, a disciplinei de grup, în lupta pentru o idee, a concluziilor definitive. Atracţia spre astfel de condiţiuni se explică prin slăbiciunea lui interioară, iar dacă Răul va birui, înţelegerea acestei slăbiciuni nu ne va face mai înţelegători.

Răul deţine supremaţia, biruieşte în multe locuri ale lumii, chiar şi în noi. Scrutîndu-i amploarea şi ofensiva, dar mai ales, văzînd oboseala celor care i se opun -- Răul nu mai trebuie privit ca o categorie estetică, ci ca pe un fenomen al naturii, astfel încît e prea sumar să ne limităm la observaţii singulare, ne trebuie nişte hărţi precum sunt cele geografice.  Nu fac această vorbire în faţa Dvs. pentru că sunteţi tineri, plini de energie şi aveţi sufletele curate. Nu, suflete inocente nu există printre noi, şi este greu de crezut că aţi putea găsi putere şi tărie pentru a vi le curăţa.  Scopul meu e simplu. Vă voi povesti despre o metodă de a vă opune Răului care, poate că odată şi odată, vă va fi de trebuinţă; despre o metodă care poate folosi pentru a ieşi din luptă cu mai mici pierderi, decît predecesorii voştri. După cum intuiţi, vă voi vorbi despre arhicunoscutul îndemn cristic: “Celui care te-a lovit peste un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt“. 

Pornesc de la ce este notoriu, de la cum interpretau acest stih din Rugăciunea de pe Munte -- Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi mulţi alţii. Prin urmare, deduc că vă este cunoscută concepţia supunerii pasive, şi principiul tutelar al acesteia -- a răspunde cu bine răului, adică prin abţinerea de la răzbunare. Aruncînd o privire asupra lumii de astăzi, am putea afirma, eufemistic, că acest principiu nu a fost peste tot recunoscut. Două sunt motivele. În primul rînd, el poate fi aplicat în condiţiile măcar unei minime democraţii, or, acest lucru lipseşte la circa optzeci şi şase de procente din populaţia Pămîntului. În al doilea -- bunul simţ al omului îi şopteşte că victima poate obţine în cel mai bun caz o victorie morală, dacă nu se va răzbuna, iar asta e ceva insesizabil. 

Dar sunt şi alte, mult mai serioase motive pentru îndoială. Dacă prima lovitură nu a zdrobit duhul celui vătămat, el poate medita la faptul că dacă-şi pune şi celălalt obraz, îi va înfuria conştiinţa atacatorului, ca să nu mai punem la socoteală duhul lui cel nemuritor. Biruinţa morală poate fi deloc morală, pentru că cel ce suferă e înclinat spre narcisism, şi mai presus de asta, suferinţa îl înfumurează pe pătimit, îi acordă o superioritate faţă de duşman. Ştim că răul se naşte acolo unde omul începe să se înalţe deasupra celorlalţi, că e mai bun ca restul. (Oare nu tocmai de aceea aţi primit prima palmă?) Drept urmare, atunci cînd apleci celălalt obraz reduci, cel mult, succesul adversarului. "Priveşte, ca şi cum ar spune, al doilea obraz, -- tu chinuieşti doar carnea. Nu vei atinge profunzimea, nu poţi înfrînge duhul meu". E foarte adevărat că asta poate întărîta inamicul.

Acum douăzeci de ani, în una din multele puşcării din nordul Rusiei s-a întîmplat următoarea scenă. La ora şapte dimineaţa uşa celulei s-a deschis larg, iar gardianul a adresat tuturor celor dinăuntru chemarea:

-- Cetăţeni! Colectivul trupelor de pază internă vă convoacă la competiţia socialistă de tăiere a lemnelor, descărcate în curtea penitenciarului.   

În acele locuri nu exista încălzire centralizată, iar cadrele Direcţiei Afacerilor Interne încasau un fel de impozit de la operatorii forestieri sub forma unei a zecea părţi din producţie. În momentul pe care-l invoc aici, curtea puşcăriei era sufocată de mulţimea buştenilor, arăta precum un depozit de lemne, mormanele se înălţau la nivelul a două-trei etaje, faţă de înălţimea de un singur cat al barăcilor. A sparge aceşti buşteni era fără îndoială necesar, dar pînă acum nu se mai făcuseră întreceri socialiste. 

-- Dacă nu voi lua parte la această întrecere? -- a întrebat un deţinut. 

-- Vei rămîne fără hrană, - i-a răspuns gardianul.

S-au repartizat topoarele, şi treaba a pornit. Cei deţinuţi, precum şi paza au muncit din răsputeri, iar către amiază cu toţii, şi mai ales zekii* înfometaţi s-au extenuiat. S-a anunţat o pauză, s-au aşezat laolaltă să îngurgiteze cîte ceva, în afară de deţinutul care dimineaţă întrebase dacă e obligatorie prezenţa la această competiţie. El continua să spargă lemne. Într-un cor au prins a rîde de el, şi îl înţepau, zicăndu-i-se că, chipurile evreii sunt şmecheri, iar ăsta, i-a vedeţi, priviţi...La scurtă vreme munca a reînceput, dar cu mai puţină dăruire. Pe la patru gardienilor li s-a încheiat tura. După ei s-au oprit în curînd şi zekii. Doar un singur topor mai sclipea în aer. De mai multe ori i s-a spus "ajunge", şi paza şi colegii, dar el rămîne impasibil, nici nu-i băga în seamă. Parcă a intrat într-un ritm din care nu voia, sau nu mai putea ieşi. 

Dintr-o parte părea un robot. A mai trecut o oră, şi apoi încă unul. El nu se oprea. Cu toţii îl priveau atent, iar mina chipurilor de spectatori batjocoritoare la început, s-a preschimbat în mirare, apoi -- groază. La opt şi jumătate a pus jos toporul, s-a tîrît pînă în celulă şi a adormit. În restul timpului de detenţie în care aceasta a mai rămas acolo, niciodată nu s-au mai organizat întreceri socialiste, indiferent de mulţimea lemnelor care erau aduse la penitenciar.

Probabil, acel flăcău a rezistat să spargă lemne timp de douăsprezece ore --  fără întrerupere -- pentru că era tînăr. Avea douăzeci şi patru de ani, puţin mai mult decît aveţi Dvs.acum. Dar mă gîndesc că la baza comportamentului său era altceva. Nu exclud că tocmai pentru că era tînăr, ţinea cont şi înţelegea Predica de pe Munte mai bine decît Tolstoi şi Gandhi. Pentru că el ştia că Fiul Omului se exprima mai amplu, în triade, probabil că şi-a amintit că decizia nu se poate baza doar pe:

Celui care te lovește peste un obraz, întoarce-i-l și pe celălalt;
ci continuă fără punct şi urmează fără pauză:
pe cel care-ți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa!
Iar de te va sili**cineva să mergi o milă***, mergi cu el două. 

În această alăturare slovele din versetele Evangheliei au puţin în comun cu supunerea în faţa violenţei, cu renunţarea la răzbunare, cu răspunsul prin bine răului. Sensul acestor rînduri nu e nicidecum o chemare la pasivitate, ci provoacă împingerea răului pînă la absurd. Ei spun că de aici reiese, că răul poate fi umilit doar prin spulberarea pretenţiei de dominare, prin faptul de a ceda, care demonetizează prejudiciul. Acest tip de gîndire pune jertfa într-o poziţie foarte activă -- poziţia ofensivei spirituale. Celălalt obraz nu cheamă pe tapet conştiinţa atacatorului, cu aceasta el nu are probleme, ci îl confruntă cu inutilitatea întregii iniţiative -- către asta duce orice supralicitare.

Vă reamintesc, nu vorbim aici despre o confruntare cinstită. Discutăm o situaţie în care dintru început puterile celor doi adversari sunt inegale, fără posibilitatea de a răspunde la o lovitură prin alta, iar circumstanţele sunt toate potrivnice pentru aşa ceva. Alfel spus, vorbim despre acel negru minut al vieţii, cînd hegemonia morală asupra duşmanului nu consolează, iar acesta e atît de insolent, încît nu-i poţi trezi nici fărîmă de ruşine sau demnitate, iar la dispoziţie ai doar faţa, hainele, şi două picioare gata să meargă atîta cît este nevoie.

Nu mai e loc de tactici şmechereşti. A întoarce celălalt obraz -- este expresia unei decizii reci, conştiente, puternice, şi sanse de biruinţă, oricît de mici, şi depind direct de gradul cît de bine totul a fost pus în balanţă. Celălalt obraz nu e decît începutul pătimirilor, prima parte a citatului, trebuie să vă adunaţi puterile pentru parcurgerea întregului drum -- celor trei versete din Predica de pe Munte. În caz contrar, fraza ruptă din context nu va provoca decît vătămări.

A zidi o etică dintr-o frază trunchiată, e totuna cu a-ţi atrage suferinţa, sau a te transforma într-un burgez al minţii, lîncezit în confortul maxim al convingerilor sale. În ambele situaţii, faceţi un pas îndărăt dinaintea Răului, refuzînd a-i vădi slăbiciunea. Or, îngăduiţi-mi să vă reamintesc, Răul posedă trăsături absolut și curat omeneşti.

Eticul construit pe un citat trunchiat a schimbat India după Gandhi, poate, doar culoarea pielii conducătorilor. Dar celui flămînd îi este indiferent din cauza cui e înfometat. Mai degrabă ar înclina să-l învinuiască pe un alb de situaţia sa deznădăjduită, decît pe confratele său, deoarece răul social vine atunci de undeva de dinafară, şi tocmai de accea, poate, e perceput ca mai puţin apăsător. Cînd duşmanul este un străin, atunci mai rămîne teren pentru speranţă şi iluzii.

Tot astfel s-a întîmplat şi în Rusia, unde eticul fondat de Tolstoi -- bazat pe fraza trunchiată -- în bună măsură a subminat curajul poporului de a lupta cu statul poliţienesc. Ce a urmat se ştie prea bine: în cele şase decenii obrazul pus la bătaie şi întreaga faţă a poporului s-a transformat într-o uriaşă vînătaie, iar statul, obosit de atîtea nedreptăţi, a ajuns în cele din urmă să scuipe pe acest obraz. Ca şi în fizionomia întregii lumi. Deci, dacă doriţi să puneţi în practică învăţătura creştină, şi în limbaj contemporan să interpretaţi cuvintele lui Hristos -- nu veţi putea evita să folosiţi cripticul jargon al politicii actuale. Trebuie să vă însuşiţi sursele primare măcar cu mintea, dacă prin intermediul inimii nu mai e posibil. El avea infinit mai puţin de la omul bun, decît de la Duhul Sfînt, şi e un pericol mortal să ne bizuim doar pe bunătatea Lui în detrimentul metafizicii Sale. 

Recunosc, mi-e oarecum incomod să vorbesc despre aceste materii, pentru că a pune sau a refuza celălalt obraz e alegerea fiecăruia în parte. Lupta se poartă fără martori. Arma este chipul tău, veşmintele şi picioarele, care urmează să parcurgă un drum. A da sfaturi, cu atît mai mult a recomanda, cum să administezi acest arsenal nu e doar inadmisibil, ci de-a dreptul imoral. Singurul lucru către care timp acesta este: să vă ajut să vă eliberaţi de stereotipia verbală, care i-a înşelat pe mulţi, şi care a fost atît de ineficientă. Mai mult, doresc să semăn în Dvs. gîndul că atîta vreme cît posedaţi un obraz, o cămaşă, o haină şi picioare -- genunea nu e nici netrecută, nici nesfîrşită.

Există, cu adevărat, în discuția publică pe această temă și o altă pricină de a te jena, una mult mai profundă și ascunsă; ea nu constă doar în omeneasca nedorință, ca persoană tînără, de a te vedea drept potențială victimă. Nicidecum. E vorba aici, mai degrabă, de acea trezvie care te îndeamnă să presupui că printre Dvs. există și potențiali scelerați, călăi, iar divulgarea secretelor apărării în fața potențialului dușman -- reprezintă o greșeală strategică. Ce mă absolvă însă de acuzația de trădare sau, mai rău, de proiectarea status quo-ului tactic în viitor -- este speranța că victima va fi întotdeauna mai întreprinzătoare, mai deșteaptă și mai nebănuită în acțiuni decît ticălosul. De aici rezidă șansa biruinței.   
          
traducere şi note de vladimir bulat

*zek = întemniţat, în argoul anilor'20-'50: " z / k". Termen foarte uzitat în limbajul GULAG-urilor sovietice, precum și în literatura care a generat-o.
** de la grecescul άγγαρεύσει, cu sensul de curier. 
***μίλιον = 1000 de paşi, adică 8 stadii, adică 1472 de metri. 
    
           

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
16 novembre 2009 1 16 /11 /novembre /2009 14:59
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
6 mars 2009 5 06 /03 /mars /2009 21:44
Un tanar cleric a povestit aceasta minunata si povatuitoare Parabola a panzei albe.

"Un staretz a chemat la sine pe ucenicii sai, a luat o panza alba, de mari dimensiuni, pe care a marcat un minuscul punct negru, cu o bucata de carbune.
L'a chemat pe primul dintre ucenici, si l'a intrebat:
- ce vezi aici?
- un punct negru, i'a raspuns novicele.
S'a intristat starezul. Chemandu'l pe al doilea, i'a pus aceeasi intrebare.
- un punct negru, a venit iarasi raspunsul.
Din nou s'a mahnit batranul, si i'a aratat celui de'al treilea panza alba, formuland intrebarea de la inceput.
- un punct, a grait si cel din urma.

Atunci staretzul s'a intristat foarte, s'a restras intr'un colt si a inceput sa planga. S'au speriat peste masura ucenicii lui, si l'au intrebat: parinte, cu ce te'am suparat, de ce plangi?

Si le'a raspuns batranul:
- plang din cauza miopiei voastre, caci ati vazut cu totii un punct mic si negru, dar nu ati luat aminte la panza alba!"
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
19 mai 2008 1 19 /05 /mai /2008 14:13

Troita veche descoperita in cimitirul satului Bravicea-Calarasi, pare a fi din prima jumatate a secolului XX, si supravietuita urgiei demontarilor de troite din anii'50-'80. Importanta pentru discutia noastra este tipologia si iconografia acestui crucifix - tipar ce se regaseste la aproape toate tipurile de troite. Difera cromatica, materialele. Exemplele de mai jos sunt "variatiuni pe aceeasi tema".

Troita fotografiata in cartierul Cevcari - Chisinau. Albastrul este o culoare predominanta a troitelor noi.
Intrare in satul Bravicea.
Specimen foarte interesant, caci pe langa caseta care contine "elementele" Rastignirii, vedem in partea superioara o dezlantuire a creativitatii mesterului popular - acesta trateaza troita ca pe o casa, adaugandu-i cornisa si burlane pentru scurgerea apei. Iar decoratia nu e lasata frusta si simpla, ci este la fel de elaborata, precum numai la casele taranesti putem vedea.

Exemplu de troita "taraneasca" amplasata intr-un aglomerat cartier al Chisinaului (Botanica). Troita cioplita integral din lemn, si doar acoperisul a fost finisat cu o foita de tabla pentru a proteja lemnul de intemperii. Iconografie "minimalista", in care apare si bustul lui Stefan cel Mare. Dupa toate probabilitatile a fost lucrata de un mester popular, care a a dus cu sine sensibilitatea laxa si viziunea "babeasca" asupra ortodoxiei.
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article