Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

26 août 2016 5 26 /08 /août /2016 12:07

În pofida cîrcotelilor, subtilelor controverse, ignoranței și a terminologiei îndeajuns de convingător puse la lucru, BORusă l-a canonizat pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni, prin ședința Sinodului BORuse, din 15 iulie 2016 / nr. 68.

Astfel că slujba de canonizare va avea loc în 3 septembrie, în monahala așezare a Căprienei, după ce ieri, 25 august urma i să se extragă din mormîntul său moaștele, aflate acolo de 195 de ani, spre a fi depuse spre închinare, într-o raclă special pregătiră în biserica mare a mănăstirii. 

Rațiunea pentru care se face slujba atunci, e determinată de faptul că în acea zi s-a înființat Mitropolia Chișinăului și a Hotinului, a cărui prim vlădică a fost anume Gavriil Bănulescu Bodoni. Cu această denumire eparhia a exista pînă în anul 1919 cînd, după Unirea Basarabiei cu Regatul României, s-a creat Mitropolia Basarabiei și a Chișinăului. 

De adăogat este faptul că alături de acest vlădică s-a înscris în rîndul sfinților și fericita Agafia (Maranciuc), ale cărei moaște sunt păstrate la mănăstirea Cășelăuca, din eparhia de Ungheni și Nisporeni. Slujba de canonizare a fericitei Agafia va avea loc în ziua de 24 septembrie a.c., în așemămîntul în care aceasta s-a nevoit întru Hristos.

 

„O! Sfântă Fericită Agafia primeştea noastră puţină şi smerită cântare de laudă ce-o aducem ţie din inima înfrîntă ca mulţumire pentru mulţimea minunilor ce le-ai săvârşit. Fii nouă sprijinitoare în lupta cu nevăzuţii vrajmaşi, întăreşte-ne in faţa ispitelor ce vin de la trup, de la lume şi de la diavol, pentru a le învinge asemenea ţie prin nevoinţă şi rugaciune curată. Pe cei suferinzi nu-i lăsa să se chinuie, pe cei ce sunt în diferite patimi îi ridică spre adevărata pocainţă de a-L urma cu râvnă pe Hristos...Nu ne lăsa maică să pierim în nesimţire şi în trândavie, noi suntem slabi sufleteşte, însă tu cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, ajută-ne ca întodeauna, asemenea ţie ca atunci când erai pe pământ, să nu ne dorim nimic altceva decât să-I fim plăcuţi prin credinţă şi fapte bune Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum și pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (din Acatistul Fericitei Agafia).   

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 23:26

După vizita de la debutul iernii trecute la mănăstirea Frumoasa am suprins, conștientizînd, e adevărat ulterior, că în curtea acestui așezămînt monahal a apărut ”un insert” cel puțin nefericit. Este vorba de un fel de monument închinat Născătoarei, de fapt Fecioarei Maria cu Pruncul, căci tipul acesta iconografic se pretează infinit mai bine lexicului catolic, căci și statuia este de inspirație catolică prin excelență!

 

DSCN9133.JPG

Stau să mă întreb, și desigur nu voi găsi niciodată un răspuns: la ce folosește maicilor de la această mănăstire un astfel de pocinog monumental? Plus de asta, e și amplasat de nu poți evita să-l vezi, dacă tot te nimerești pe acolo. Iar ca să fie urîțenia împlinită, ”sculptura” asta sterilă (din ce o fi, Doamne, făcută?) se înalță peste trei brîuri placate cu bolovani, între care, probabil, vara se chinuie să crească floricele, iarbă, bălării.

 

Nu pot trece nepăsător pe lîngă o astfel de inutilitate, care tronează în mijlocul curții unui așezămînt monahal. Chiar atît de lipsite de gust sunt măicuțele Basarabiei? Chiar au nevoie de astfel de kitsch-uri de care lumea e plină? Minunat ar fi fost, dacă tot s-au pomenit cu un astfel de cadou (bănuiesc) din partea vreunui enoriaș cu dare de mînă, să spună: nu, mulțumim, astfel de slăbiciuni omenești întruchipate-n forme false nu-și pot avea locul aici...Dar nu, nu avem curajul și fermitatea de a refuza categoric urîtul! Care este mereu de la oameni. Dumnezeu ne dăruiește pururea frumosul și binele. Noi le refuzăm. 

”Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor...”

foto: © vladimir bulat, 10 decembrie, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
29 mai 2012 2 29 /05 /mai /2012 22:38

DSCN9064.JPG

 

Din orăşelul Vatra, situat între Chişinău şi Străşeni, se face un drum spre dreapta - cînd vii dinspre capitală, şi acesta coboară abrupt spre calea ferată; trecînd peste aceasta se ia spre stînga şi peste cîţiva kilometri se ajunge în satul Sireţi, unde este situată şi mănăstirea de călugări cu hramul sfîntului mare mucenic IacovPersul, singurul aşezămînt cu acest protector din Basarabia. Sunt aproximativ 16 kilometri din capitală pînă la această aşezare.

 

Am fost acolo pe 10 decembrie, cînd se prăznuia cel numele căruia poartă hramul mănăstirii. Am fost alături de grupul psaltic Stavropoleos, care a psalmodiat la Sfînta Liturghie, iar a doua zi a cîntat la Sala cu Orgă din Chişinău. 

 

Locul, comunitatea, bisericile şi podoabele din ele - m'au încîntat toate. Se poate ca şi noul să aibă o nobleţe majoră! L'am cunoscut pe stareţul Arhimandrit Porfirie, dar şi pe Arhimandritul Natanael - călugări autentici, vrednici şi cu multă rîvnă. Felul în care au rînduit aceştia lucrurile în mănăstirea lor este admirabil şi exemplar. 

DSCN9072.JPG

 

Chiliile, fîntîna, viţa-de-vie, rondurile de flori şi gazoanele toate concură spre a se crea o atmosferă duhovnicească autentică, îmbietoare, astfel că mirenii cînd ajung în acest loc să aibă un model bun de urmat, iar călugării să-şi agonisească aici Iubirea cea nespusă al lui Dumnezeu. Aici îţi dai seama că frumuseţea stă în simplitatea alăturărilor, în raporturile dintre obiecte şi lucruri, în sfatul benefic dintre organic şi mineral...

 

DSCN9063-copie-1.JPG

 

 Catapeasma din biserica mare (cu hramul Bunăvestirea şi Sfîntul Ioan Hozevitul de la Neamţ) este scundă, cu un singur registru - ca'n primele veacuri de creştinism, cînd doar icoanele împărăteşti o ornau. Aici s'a reluat acel model, opţiunea pentru decoraţie s'a decis să fie în tehnica mozaicului, şi ea la fel de veche ca şi tradiţia iconostasului. Pe pereţii bisericii - ridicate între martie 2005 şi septembrie 2006, pe cheltuiala vrednicului de pomenire, protoiereului Mihail Cazacu (1922-2007) - nu există încă pictură, dar felul în care va putea arăta aceasta se poate imagina după straiele picturale de la prima biserică, cea care are hramul Sfîntul Iacov Persul. Este o pictură murală de foarte bună calitate, poate puţin cam strălucitoare, cam prea aurie.

 

DSCN9075.JPG

 

Pictura aceasta este clară, nebîlbîită, expresivă şi meşteşugit realizată, chiar dacă acel fior tainic, care-i însoţea nestrămutat pe zugravii de altădată, lipseşte parcă acesteia. Mentorii de demult au rămas în trecut, nu se mai întorc, iar pictorii actuali sunt mai mult pictori decît iconari sau zugravi de subţire, cum li se spunea în amurgul evului mediu românesc.  Nu li se poate reproşa chiar nimic, căci ei sunt copiii vremurior în care trăiesc - în care imaginea rămîne în sine şi întru sine. Ca o faţadă care nu ne arată ce este îndărătul ei. Ea nu prea comunică, nici nu emană nimic, mai degrabă arată, exemplifică. Se poate însă salva această pictură prin rugăciunile celor care le privesc, contemplă, scrutează cu luare aminte, cu ştiinţă de carte şi de învăţături duhovniceşti. Poate că trebuie mers de mai multe ori acolo, pentru a putea trage concluzii mai pertinente, mai aşezate?

DSCN9071.JPG

 

Dumnezeului Nostru, slavă! 

 

Foto: © vladimir bulat, decembrie 2011.  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
17 décembre 2011 6 17 /12 /décembre /2011 17:41

DSCN9275.JPG

Bibliografia - conform lui Vladimir Nacu (Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi, Vol II, M-Z, ed. Universitas, Chişinău, 1991) - despre satul Suruceni abundă (op. cit., pp 291-292), nu am parcurs-o pentru a şti ce pondere are informaţia cu referire directă la mănăstirea cu acelaşi nume. Nu e scopul meu aici să fac trimiteri bibliografice. Ceea ce-mi propun, este să dau minime date despre ce am văzut şi simţit la această primă vizită a mea la actuala mănăstire, aflată în preajma Chişinăului şi a Ialoveniului, deopotrivă.

 

Prima atestare a satului este consemnată în 17 martie 1528, iar din etimologia cuvîntului de origine turcească, surucean, aflăm că acesta desemna un "apărător al pădurii"...Devine şi mai clar că locul era înconjurat de codri dintru totdeauna.

 

Se spune, că la 1785 boierul (pitarului) Casian Suruceanu pune temelia unui schit de monahi. Firesc este să credem că prima biserică a acestuia să fi fost de lemn; în lipsa unor săpături arheologice sub temela actualei biserici, ridicate între 1825-1828, este dificil să o spunem cu certitudine. Ceea ce se vede astăzi ca formă a bisericii corespunde întru toul arhitecturii neoclasice de ispiraţie slavă, dar nu se pot exclude diverse intervenţii de-a lungul celor aproape două secole, de cînd locaşul a fost ridicat. Un naos masiv se încheie la răsărit cu un altar dreptunghiular, iar la apus avem o tindă îngustă, cu funcţia de pronaos. Locaşul are în plan o formă de cruce, chiar dacă la prima vedere este dificil să-ţi dai seama de acest lucru. De-asupra naosului se înalţă un turn-clopotniţă, paralelipedic.

 

DSCN9271.JPG

 

 În partea nordică a bisericii s-a păstrat monumentul funerar al ctitorilor, care este o bună mărturie a meşteşugului pe care-l stăpîneau pietrarii în cel de-al XIX-lea veac. Din cîte mi-am putut da seama este relicva cea mai de preţ în materie de artă sculpturală de pe teritoriul acestui aşezămînt.

DSCN9244.JPG

 

Cea mai mare supriză însă a constituit-o pivniţa boltită, care după amploare şi tehnica execuţiei (pînă la un anumit nivel, făţuită cu bolovani de răi, iar pe intradosul bolţilor - cu piatră de carieră) pare contemporană cu biserica din piatră, adică din deceniul III al secolului al XIX-lea, deşi nu este exclus ca escavarea acestuia să fi început încă de pe vremea schitului iniţial, către finele veacului al XVIII-lea. Sunt încă multe de analizat, de studiat, de descoperit - dar astea sunt lucruri care se supun cu uşurinţă inspitelor speculative, interpretative...Poate că o mai atentă aplecare asupra gropniţei-necropole aflate sub cea de-a doua biserică, cu hramul Sfîntului Nicolae - aflată azi într-o stare de degradare - va conferi mai multă lumină asupra celor care au trudit şi jertfit pentru acest frumos aşezămînt: familia Surucenilor, vrednici întru pomenire peste veacuri. Neam care a dat lumii cîteva personalităţi, printre care şi pe istoricul Ioan Suruceanu (fiul lui Casian), născut în 1851 la Chişinău -- primul arheolog şi colecţionar atestat al Basarabiei. Un colecţionar de antichităţi, monede (avea peste 12.000), ceramică şi sticlă, nu în cele din urmă, era un fin cunoscător al mediilor istorice din Rusia. Moartea subită a acestuia, în 1897, a pus capăt unei cariere ce se arăta mai mult decît promiţătoare, iar colecţia istoricului (depozitată în casa Surucenilor din Chişinău) treptat se risipeşte...

 

Update: (8 noiembrie 2012) La momentul cînd am scris articolul nu am bănuit că Poşta Moldovei a editat în 2011 un plic (tiraj: 20.000 ex.), prin care s-au comemorat cei 160 de ani de la naşterea importantului cărturar al Basarabiei din vremea ţaristă. În 2001 a fost editată cartea: Nicolae Chetraru, Nicolae Răileanu: Ion Casian Surucean în arheologia şi muzeologia basarabeană. Biblioteca „Tyragetia”, IV, Chişinău, 2001, 256 p. Să sperăm că încă peste un deceniu să ştim cît mai multe despre soarta pieselor care făceau faima colecţiei lui Ioan Suruceanu, împrăştiate acum în lumea largă. Se ştie că această colecţie era expusă în imobilul din str. Bănulescu-Bodoni nr. 41, din Chişinău. 

Ioan Suruceanu

Tot pe teritoriul mînăstirii s-a aflat şi mormîntul Ierarhului Dionisie Erhan (Născut la 2 nov. 1868, în s. Bardar, jud.
Lăpuşna - dec. la 17 sept. 1943, în Chişinău). Pe piatra tombală a acestuia stătea scris: "Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă... până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

DSCN9267.JPG

Actualmente, mănăstirea are parte de o egumenă tînără, energică, activă şi intreprinzătoare. Se numeşte monahia Epistemia (Goncearenco), care reuşeşte să aibă în grijă atît întreaga mănăstirea, cu aproape 30 de maici şi surori, cît şi un Seminar Teologic de fete, un atelier de fabricat lumînări, şi o activitate agricolă amplă (bunăoară, şi-a propus să conserveze pe teritoriul mănăstirii numeroase specii de plante, aflate pe cale de dispariţie!).

 

Zidul de incintă al acesteia a fost ridicat pe timpul stăreţiei lui Dionisie Erhan, urmele originale ale căruia se mai observă şi azi. Dincolo de acesta se zăreşte cimitirul, care merită o vizită aparte, pe-ndelete, căci din relatările egumenei, acolo se pot vedea vechi lespezi funerare, cu inscripţii încă lizibile.

DSCN9252.JPGLoc de rugăciune, reculegere, pomenire, bună-rînduială şi civilizaţie monahală, mănăstirea Suruceni este un perimetru în care îţi propui să revii, pentru a descoperi noi şi noi aspecte ale felului în care creştinismul se trăieşte şi se gîndeşte pe pămîntul mult-încercatei Basarabii. Mănăstirea poate oferi locuri de cazare şi omenire pentru mireni, într-o oază de natură care se primeneşte în chip minunat în fiecare primăvară...

Desigur că rănile de altă dată se mai văd, sunt la vedere cam peste tot, urmele unei perioade nefaste (1959*-1991) au căpătat dimensiunea unor cicatrice care se vor vindeca în ritm anevoios, sacadat, sau poate niciodată?

DSCN9255Astfel arată prispa primenită a chiliilor - curat, aerisit, cu proporţii pe măsura cerinţelor, fără stridenţe şi preţiozităţi inutile şi păgubitoare într-un astfel de context. Probabil, că vara sunt mai multe culori vii - datorate verdeţii, florilor, fructelor şi poamelor.

 

Ori de cîte ori îmi va fi dat să revin pe acele meleaguri nu voi precupeţi efortul să împărtăşesc şi altora din cele trăite acolo.

 

Domnului Nostru slavă, pentru această şedere (scurtă, dar intensă) la mănăstirea Suruceni! 

 

* E de menţionat că în anul închiderii de către autorităţile comuniste a mănăstirii, acolo se aflau cf. documentelor, 33 de vieţuitori. 

 

FOTO: © vladimir bulat, dec., 2011

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
13 décembre 2011 2 13 /12 /décembre /2011 11:39

Mi-a plăcut mult formula asta, mai demult. Dar nu pot spune că am înţeles-o prea profund atunci. Geo Bogza scria reportajele sale despre Basarabia în 1934. Am înţeles acum că există o permanenţă meta-istorică, care este şi semnifică o actualitate activă, deşi nevăzută. Ca să exemplific voi încerca să analizez cele trăite în ultimele zile, călătorind pe la cîteva mînăstiri basarabene, alături de părintele meu duhovnic...

 

Am revăzut mănăstirea Frumoasă, după mai bine de 5 ani. Lucrurile s-au aşezat, s-au curăţat, au apărut construcţii noi, cele vechi - se refac, se cosmetizează, se reîmbină armonios...

DSCN9117.JPG

  Bucuria tainică a fost hrănită de vizitarea muzeului mănăstirii, în care am văzut lucruri amestecate, dar şi manuscrise cu notaţii psaltice, cu "Fericirile". Apoi, am avut privilegiul să răsfoiesc un Pomelnic, caligrafiat în chip minunat de-a lungul a trei generaţii cel puţin. Dacă cel care a conceput Pomelnicul a scris îngrijit, cu cerneluri diferite (neagră, roşie, verde), unde găsim nume rare, "exotice", după care urmează prenume mai comune, banale, rusificate, scrise cu pixul, strîmb, mai puţine numeric. Scrierea din epoca ţaristă se prechimbă cu cea rusă din timpul admnistraţiei româneşti sau, uterior -- sovietice(?).

DSCN9136.JPG

Devine limpede că aspectul estetic nu prea mai contează, este o notaţie cancelărească, expeditivă, seacă, lipsită de căldură (aşa mi s-a părut). Caligrafia devine cu timpul doar o nevoie, nu mai e o plăcere de a însemna frumos un nume, memoria răposaţilor. Din imaginile pe care le postez se vede cu claritate această involuţie.

DSCN9138.JPG

Ortografia din slavona bisericească ia locul celei modificate după 1917, scrindu-se doar cu majuscule, cu litere de tipar. Vedem trei mîini care şi-au lăsat amprenta pe filele acestui extraordinar document al Pomelnicului.

DSCN9139.JPG   

 Apoi, am văzut două scaune cu speteaza curbată (de fabricaţie vieneză?), care au aparţinut monahiilor, unul din ele avea şi o marchetărie discretă pe şezut. Cine să-şi fi imaginat ca într-o mănăstirea situată în Codrii Orheiului să găseşti lucruri demne să stea în mari muzee ale lumii? Acestea trebuie făcute publice, să aibă un destin pe măsura valorii lor.

 

Cu toate surprizele descrise mai sus, susţin că toate acestea au rămas oarecum exterioare naturii oamenilor locului, adînc uniţi cu huma, tradiţia, obiceiurile, verdeaţa, glodul şi aerul... 

 

 

 

      

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
12 octobre 2011 3 12 /10 /octobre /2011 11:35

la-curchi.jpg

  PF Patriarh Kirill, însoţit de ÎPS Ilarion (Alfeev), stînga, ÎPS Vladimir al Moldovei, şi ÎPS Varsanufie al Saranskului şi Mordoviei, extrema dreaptă. Este foarte important să înţelegem importanţa celor doi ierarhi care l-au însoţit pe Patriarh, în ierarhia BORuse. ÎPS Ilarion este preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei, iar ÎPS Varsanufie - şeful executiv al Patriarhiei. Din delegaţia ecleziastică a mai făcut parte şi Episcopul Serghie de Solnecinogorsk, şeful secretariatului Administrativ al Patriarhiei... Oamenii esenţiali ai administraţiei BORuse ne-au onorat cu prezenţa!

la-curchi1.jpg

PF Patriarh Kirill săvîrşeşte pecetluirea agneţului pe pristolul din altarul bisericii cu hramul Născătoarei de Dumnezeu, din mănăstirea Curchi.  

 

 

foto: K.Novotarsky, de pe site-ul Patriarhiei ruse

Acolo se pot vizualiza mai multe secvenţe ale vizitei la Curchi, şi de la oprirea în satul Peresecina.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
10 octobre 2011 1 10 /10 /octobre /2011 18:34

Cea de-a treia zi a călătoriei canonice a PF Patriarh Kirill al Rusiei prevedea două vizite importante, la Spitalul Oncologic din Chişinău, şi sfinţirea bisericii mari a sfintei mănăstiri Curchi, celei cu hramul Născătoarei-de-Dumnezeu. Bolile trupului sunt şi ele o grijă permanentă a bisericii, de aceea această vizită viza mîngîierea celor aflaţi în grea suferinţă, şi întîlniri cu medicii şi ministrul sănătăţii din RM - A. Usatîi. Vlădica a înmînat acestuia din urmă un certificat pentru achiziţionarea unui aparat performant cu raze roentgen, pentru una din instituţiile medicale ale ţării. Spitalului de Oncologie i-a dăruit o replică a unei icoane făcătoare de minuni, care-i izbăveşte pe copiii bolnavi de această boală cruntă...

 

DSCN3388.JPG

PF Patriarh a săvîrşit slujba mică a sfinţirii bisericii cu hramul Născătoarei-de-Dumnezeu, care acum un an era încă îmbrăcată în schelă, iar acum cîţiva ani -- o ruină! Transformările prin care a trecut acest complex monastic, aflat la cca 50 de kilometri de Chişinău, sunt de-a dreptul spectaculoase, suprinzătoare. De-a lungul timpului i-am urmărit evoluţia, adică pot spun că acum sunt mulţumit cum arată (se înfăţişează) acest loc.

 

Aici a ajuns astăzi Întîi-Stătătorul, sub a cărui jurisdicţie canonică se află şi mănăstirea Curchi. Aici a fost însoţit de un sobor de înalţi ierarhi şi preoţi, precum şi de oameni politici, de reprezentanţi ai mass-media. Printre aceştia a fost şi preşedintele în exerciţiu al RM - Marian Lupu, dar şi fostul preşedinte, liderul comuniştilor din Moldova - Vladimir Voronin. Acestuia din urmă, PF Patriarh i-a înmînat o importantă distincţie a BORuse - Ordinul Sfîntului Cneaz Daniil al Moscovei, de gradul I. În paranteză fie spus, de această distincţie s-au învrednicit de-a lungul anilor următoarele personalităţi: şahistul Anatolii Carpov, scriitorul Daniil Granin, Preşedintele Azerbajanului, Ilhan Aliev, Victor Ianukovici, Preşedintele Ucrainei, Savva Iamşikov, istoric de artă şi restaurator, Valerii Gherighiev, dirijorul Teatrului Mariinskii, Igor Smirnov, Preşeintele autoproclamatei Republici Transnistene ş.a.

 

Desigur, această distincţie este o confirmare a faptului, pe de o parte că Voronin a contribuit în mod hotărîtor la refacerea acestui ansamblu monastic, iar pe de alta, reafirmă graţia de care se bucură fostul preşedinte al RM în persoana Patriarhului Kirill, şi nu numai. Rusia nu lasă prea uşor din mîini ceea ce-i aparţine, nici nu scapă la voia întîmplării pe cei care i-au făcut jocurile, şi au fost persoane de încredere pe teritoriile de interes...Voronin, indiferent de fluctuaţiile de care a dat dovadă faţă de politicile "revizioniste" şi "cripto-imperiale" ale Moscovei, rămîne un partener de încredere (se pare) al acesteia. Dar şi Moscova ştie să răsplătească generos fidelitatea, docilitatea şi supuşenia. Pe oamenii cu "harismă". Patriarhul Kirill este unul din cei mai erudiţi, abili şi diplomaţi patrarhi din cîţi a avut istoria bisericii ortodoxe ruse, care în această călătorie duhovnicească în RM a arătat că manifestă o disponibilitate pentru dialog cu Biserica Ortodoxă Română - în timp ce Patriarhul Daniel era plecat în Cehia, la sfinţirea unei biserici de lemn, din acea localitate, închinată eroilor români, căzuţi pe fronturile din acea ţară slavă. Poate că pentru BOR Mitropolia Basarabiei nu mai reprezintă un interes, sau nu e o prioritate?! Dar mă întreb acum: cînd a fost? Şi-atunci, de ce să ne supărăm că Patriarhul Kirill la nici trei ani de la înscăunare vizitează Republica Moldova (uns în această demnitate în 28 ianuarie 2009), iar PF Daniel al României încă nu a făcut-o (ales în 12 septembrie 2007) pînă acum, nici nu se prea aude că ar intenţiona să o facă în timpul cel mai apropiat?

 

Mai presus decît orice ţîfne, nelinişti, proteste şi răstălmăciri, grobianisme şi neînţelegeri -- pe care deja le-am cules de prin presa basarabeană - această delegaţie a Patriarhiei Ruse a demonstrat că Rusia este (şi va rămîne) o supra-putere, că are o ierarhie ecleziastică influentă, cultă, cu o delicată dimplomaţie, cu un Patriarh care ştie cînd, unde şi în ce fel să pună accentele*. Vlădica Vladimir al moldovenilor are noroc că este în graţiile Sfîntului Sinod al BORuse.

 

DSCN3373.JPG

 

* vezi consideraţiile sale despre Moldova, ca spaţiu dintre Răsărit şi Apus; vezi predica din duminica de ieri, despre frică şi anxietăţi în lumea contemporană; consideraţiile foarte generale despre Sfîntul Ştefan cel Mare şi Sfînt...

 

foto:  © vladimir bulat  / Mănăstirea Curchi, biserica mare şi candelabrul circular din interiorul acesteia / septembrie, 2010.   

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
5 mai 2011 4 05 /05 /mai /2011 10:06

Sunt ani buni de cînd părintele meu duhovnic şi-a arătat dorinţa de a vizita aşezămîntele monahale din Basarabia, şi mai ales acele vestigii rupestre, locuri de refugiu şi rugăciune ale sihaştrilor de altă dată...cele ascunse de-a lungul Nistrului şi al Răutului.

 

Aşa a vrut Bunul Dumnezeu ca în Săptămîna Luminată acest gînd să se înfăptuiască, să se facă posibil. În a doua zi de la Învierea Domnului o ceată de parohieni de la mănăstirea Stavropoleos, în frunte cu părintele duhovnic, a trecut Prutul. Pînă să ajungă la Chişinău au vizitat mănăstirile Hîncu şi Căpriana. După o zi petrecută prin muzeele capitalei moldave, am pornit la drum spre peşterile de la Butuceni-Orheiul Vechi, Ţîpova şi Saharna.

 

Primul popas - la schitul rupestru de la Butuceni. Am avut ocazia să văd acest loc prin 1990, cînd încă nu era locuit, ci era pustiu şi miraculos prin simplitatea ce o avea. O cavernă cîndva plină de duh trăitor, sobră, retrasă. Acum bisericuţa este un loc care te tulbură, altarul este închis de un iconostas banal, din lemn lăcuit, iar în faţa acestuia s-a montat un soi de paravan, tot din lemn, care cică ţine loc de strană...un soi de îngrămădeală de obiecte, recuzită, icoane cromolitografiate, în rame hidoase concură, toate, la conştientizarea următorului paradox: cu cît acest spaţiu era mai gol, cu atît părea el mai populat, mai înzestrat, mai însufleţit, mai viu. Desigur, "Duhul bate unde vrea", dar probabil nu oricînd. Vie nu era biserica rupestră atunci cînd am fost noi, ci oamenii din ea: femeia umilă, "de la lumînări", şi cei doi puşti, care ne-au vorbit "despre vremea lui Zamolxes". Aceştia păreau a fi biserica, nu recipientul în care nu am întîlnit niciun monah.

 

DSCN5309.JPG

Copiii, Ion şi Mihaela, ne-au însoţit în tot timpul vizitei locaşului sfînt, dar şi a satului Butuceni, explicîndu-ne, după ştiinţa lor, ce este bogăţia, viaţa la ţară, casa, şcoala şi iubirea de carte. Coborînd de pe povîrnişul unde este cocoţată biserica rupestră - în care pe vremuri se urca dinspre albia Răutului, şi nu exista acel tunel de acces prin care se intră astăzi, spre vatra satului am făcut o vizită la casa-muzeu, conservată şi păstrată in situ, care nu e de ratat pentru nimeni din cei care ajung pe acele meleaguri. Era soare şi albinile sălbatice îşi făcuseră cuiburi în tuburile groase ale stufului care acoperă casa. Zumzetul lor profund, insistent, se regăsea în frumuseţea firească a locurilor, obiectelor, în bogăţia formelor şi culorilor pe care le-am întîlnit în cale.  

 

DSCN5320.JPG

 

Oamenii de aici erau fie în curţi, fie pe stradă, unii forjau motorul unei motociclete, făcînd un fum înnecăcios, cîteva femei se întoceau de la sapă, iar o tănără alături de acestea avea ştrampi cu ştrasuri, lucioşi - aşa venea de la cîmp...Vremurile de demult şi gustul îndoielnic al celor de aievea trăiesc împreună în acest loc - la Butuceni -, unde tihna şi discreţia trăitorilor în duh din trecut i-a făcut pe oamenii de azi să se simtă protejaţi, stăpîni pe ei, pe locurile pe care le populează, să-şi trateze cu căldură şi firesc maxim musafirii şi pelerinii veniţi de departe. Acest model l-am resimţit la aceşti doi copii minunaţi, şi numai.

 

DSCN5331.JPG

Am coborît apoi spre Trebujeni, doar pentru a admira mulţimea de caverne şi scorburi rămase în timp, scobite în zidul de calcar ce urcă de la albia rîului spre cer, formînd un imens lighean natural, desenat de apa multimilenară.

 

În drum spre mănăstirea rupestră Ţîpova am descoperit această piatră de hotar, cam prin dreptul moşiei satului Otac. Aceasta este consemnată în monografia Athitectura vernaculară în piatră, semnată de Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu (ed.Ştiinţa, Chişinău, 2009, pag. 119, fig.6).

 

DSCN5333.JPG

Înainte de a ajunge la Ţîpova ne-am abătut printr-un sat deosebit de pitoresc, şi ca aşezare, dar şi ca dulceaţă a numelui: Lalova. Pe malul Nistrului se întindea malul leneş, cu ceva bărcuţe de pescari, cu o capră care păştea tacticos, iar după o curbă bruscă şi un urcuş cam abrupt ne aştepta pensiunea La Hanganu. Aici urma să mîncăm, dar nu înainte să mergem la Ţîpova - timp în care peştele proaspăt pescuit era pus la fript, raţa grasă la cuptor, şi mălaiul la umflat. Peste cîţiva kilometri, parcurşi prin praf şi drum mai mult arhaic decît modern, ne pomenim în faţa unei porţi de mănăstire. Trecem pragul şi ne pomenim cu o biserică absolut rusească în faţă, pe care eu o ocolesc grăbit şi îndemn lumea să coboare pe cărarea pietruită spre aşezămîntul rupestru, unde mai fusesem cu mai mulţi ani în urmă, cînd încă nu se reactivase viaţa şi slujba monastică. În stînga e Nistrul, cu o privelişte spectaculoasă a satului de peste, din Transnistria, care se numeşte Popencu. Treptat se deschide vederii ceea ce a fost cîndva mănăstirea Ţîpova, consemnată de Visarion Puiu, la 1919, ca fiind încă activă. Spun cîndva, pentru că ceea ce se poate vedea acum este un loc straniu, modificat, cu betoane turnate alandala, cu o amenajare cel puţin dubioasă, cu tapeturi de muşama, caşerate direct pe murii de calcar, cu poveşti foarte departe de dreapta-credinţă. Părintele din biserică dădea afară femeile neacoperite, şi părea destul de neprietenos, atent la forme, şi cam neglijent cu propria înfăţişare.

DSCN5340.JPGLocul pare mai degrabă părăsit, necinstit şi murdar şi tratat cu o neglijenţă interesată. Ni s-a relatat legenda conform căreia orice tentativă de a restaura aşezămîntul s-a soldat cu grave eşecuri şi nenorociri. Şi aici avem de-a face cu un paradox usturător, căci dacă ni s-a spus că de acest loc trebuie să te apropii cu bune intenţii, cu inimă curată, înseamnă că cei ce doreau să se atingă de monument, nu le aveau? Grija oricărui om care se apropie de memoria unui loc trebuie subsumată acestuia. Trebuie să ştii că orice formă de restaurare sau intervenţie trebuie să rămînă reversibilă, să nu disturbe integritatea, nici să încerci să-i conferi o altă esenţă sau substanţă: trebuie lucrat în datele pre-existentului.

 

Ce avem la Ţîpova acum? Structuri metalice şi betoane, cadre de ferestre ca vai de ele, blocuri de piatră cu care s-au zidit şi mascat golurile, fără să se ţină cont că nici piatra folosită nu e de acolo, nici golurile umplute nu ţin, deloc, de înfăţişarea locului. E ca şi cum ai încerca să forţezi lucrurile: să pui să crească trandafiri din bulbii de lăcrămioară! Contra firii pot fi doar gîndurile şi intenţiile noastre. Rezultatul este desigur jalnic, catastrofal, respingător... 

 

Cred că experienţa aproape exemplară de la Corbii de Piatră (jud. Argeş) e de luat ca exemplu, unde restauratori, istorici de artă, chimişti, studenţi, geodezişti, biologi au pus mînă de la mînă, şi au conservat şi protejat unul din cele mai impresionante monumente rupestre din România. 

La Tîpova, se pare că nepăsarea şi lipsa de pofesionalism sînt cele care dictează, guvernează şi formatează conştiinţa. În aceste condiţii, de ce devine atît de important să-şi acopere femeile capetele, atunci cînd intră în biserică, şi trebuie neapărat să îngenunchezi, la comandă, în Săptămîna Luminată? Lucrurile sunt mult mai triste la faţa locului decît ne-am putea închipui de la distanţă.

 

DSCN5342.JPG

 

Cînd problema integrităţii locului, a conservării şi a curăţeniei este stringentă, chestiunile liturgice şi dogmatice rămîn pe planul secund, aşteptîndu-şi rîndul şi buna aşezare. Nu pricep de ce ne arătăm mai întîi dogmatici, inflexibili, doritori de a da poveţe altora, şi de-abia apoi ne asumăm să fim simpli gospodari.

 

DSCN5344.JPG

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
11 janvier 2011 2 11 /01 /janvier /2011 09:47

Am auzit pentru prima oară de acest ierarh în emisiunea Pietrele vorbesc de pe canalul Jurnal TV. Vlădica Vladimir al Moldovei a pomenit de Arhiepiscopul Chişinăului din perioada 1908-1914, Serafim Ciciagov (Серафим (Чичагов)), care a fost canonizat de Patriarhia Rusă în 23 februarie 1997, ca urmare a martiriului suferit în temniţele comuniste, şi săvîrşit în ziua de 11 decembrie 1937, prin împuşcare. ÎPS Vladimir propune cinstirea acestuia şi în biserica moldovenească, ca parte a Patriarhiei Moscovei.

 

Vlădica Serafim (botezat iniţial cu numele Leonid) s-a născut în anul 1856, 9 ianuarie, la Sankt-Petersburg, în familia general-maiorului Mihail Nikiforovici Ciciagov. Conform tradiţiei a urmat o carieră de militar, păşind pe toate treptele demnităţii militare, ajungînd colonel. În 1878 a avut loc providenţiala întîlnire cu părintele Ioann de Kronştadt, de care a fost legat întreaga sa viaţă, şi care l-a ajutat să înţeleagă şi să primească multe răspunsuri formulate de tînărul ofiţer. În 1879 Leonid se căsătoreşte cu Natalia Dohturova, fiica Kammerherr-ului curţii Imperiale a Ţarului Rusiei. Au avut împreună patru fiice: Vera, Natalia, Ecaterina, Leonida. A primit circa 16 ordine militare, fiind şi autor al unor lucrări teoretice despre arta militară. 

 

În 1890 părăseşte strălucita carieră de ofiţer, în gradul de colonel, şi se stabileşte la Moscova. În 1893 a fost hirotonit diacon, în Catedrala Sinodului, cu hramului celor 12 Apostoli. La scurtă vreme după începerea slujirii întru Hristos, soţia lui se îmbolnăveşte şi moare în 1895, lăsîndu-l cu cei patru copii mici. Înmormîntează trupul soţiei la mănăstirea Diveevo, locul de vieţuire a Sfîntului Serafim de Sarov, pentru care avea o evlavie specială, într-o vreme în care acesta nu fusese încă oficial proslăvit în rîndul sfinţilor. Aceasta va deveni misiunea viitorului mitropolit. Pentru început a scris "Letopiseţul mănăstirii lui Serafim din Diveevo", timp în care devine arhimandrit. În acest rang a pledat în faţa Ţarului pentru necesitatea de a deschide mormîntul lui Serafim de Sarov, şi a pregăti actul canonizării acestuia. A scris Acatistul Sfîntului, precum şi o scurtă "Viaţă" a acestuia. A participat la citirea Tomosului de canonizare a lui Serafim de Sarov, din 29 ianuarie 1903.

 

În primăvara lui 1898 a decis să intre în monahism, dar nu înainte de a se îngriji de soarta fiicelor sale, lăsate în grija şi educaţia unor persoane de încredere. Mantia monahală o îmbracă în 14 august a aceluiaşi an, primind numele Serafim. În 1899 Sfîntul Sinod îi încredinţează păstorirea mănăstirii Mîntuitorului din Suzdal, pe care o conduce timp de 5 ani. Rîvna de care dădea dovadă, precum şi energia neprecupeţită depusă pentru slujire şi munca de organizare a acestui aşezămînt a atras atenţia mai marilor Sfîntului Sinod, şi aceştia decid, în 1904, ca arhimadritul Serafim să preia conducerea uneia din cele 7 mănăstiri stavropighiale ale BORuse -- mănăstirea Noul Ierusalim, cu hramul Învierii Domnului. Peste mai bine de un an este hirotonisit episcop de Suhumi. Între 1906-1908 a fost episcop de Orel şi Sev, un vicariat al epiarhiei de Moscova.

 

În data de 16 septembrie 1908 primeşte catedra episcopiei de Chişinău. Soseşte la Chişinău în 28 octombrie, unde găseşte într-o stare deplorabilă eparhia încredinţată. În răstimpul aflării sale aici a dinamizat şi însufleţit viaţa duhovnicească a enoriaşilor, precum şi pe cea a preoţimii şi monahismului local.

Vladica-Serafim--Chisinau--1913.jpg

  O evlavie specială a aflat în faţa icoanei Maicii Domnului din Hîrbovăţ, în faţa căreia citea zilnic Acatistul icoanei. În timpul păstoririi sale Vlădica Serafim a vizitat practic toate aşezămintele monahale şi de mir ale eparhiei încredinţate, readucînd prin propriul exemplu slujirea liturgică la viaţă şi evlavia pierdută, în multe locuri, şi de multă vreme...

 

După mai bine de trei ani de păstorie a Vlădicăi Serafim, eparhia s-a înviorat şi schimbat în bine. Un Ukaz al Ţarului, din 16 mai 1912, recomandă Sfîntului Sinod ridicarea episcopului la gradul de arhiepiscop. Casa Eparhială a fost reabilitată practic din ruină, iar numeroase şcoli şi seminarii contribuiau la ridicarea nivelului de pregătire a viitorilor preoţi. Arhiepiscopul Serafim era un membru activ al Uniunii poporului rus, o organizaţiei slavofilă şi monarhică, din care făcea parte printre alţii şi Sfîntul Ioann de Kronştadt.

Serafim-Ciciagov--1912-jpg

În timpul păstorii sale aici s-au editat două cărţi cu Predici şi Cuvinte de învăţătură, una era însoţită de o Cronică eparhială, apărută la ed. Jakubovici, 1908-1909, iar cealaltă, avea ca supliment un Letopiseţ a Pustiei Zosima, editată de imprimeria eparhială, în 1911. După plecarea sa din Basarabia a lăsat memoria unui luptător ardent cu "secta inochentiştilor", care pleda, printre altele, pentru slujire în "limba moldovenească". Mai multe despre Inochentie de la Balta se pot găsi pe blogul Noua Galilee.

 

Din 1914 Serafim a fost numit arhiepiscop de Tver, unde l-a şi găsit revoluţia bolşevică. Patriarhul Tihon, ştiind foarte bine truda şi evlavia manifestate de-a lungul timpului, a decis să-l scoată din Rusia pe arhiepiscopul Serafim, ridicîndu-l în demnitatea de mitropolit al eparhiei ordodoxe a Poloniei, ca Întîi-Stătător al Varşoviei şi Privislenskului. Dar nu a putut să-şi reia misiunea, căci noile autorităţi nu l-au lăsat să plece. A petrecut pînă la finele lui 1920 în afara eparhiei încredinţate, în schitul Cernigov, pe lîngă Lavra Serghiev-a Sfintei Treimi. În acest răstimp poartă o corespondenţă tainică cu diplomaţi polonezi. 

În 1921 este arestat, şi este condamnat la "2 ani de închisoare în lagărul din Arhanghelsk". Eforturile patriarhului Tihon au dus la eliberarea lui Serafim, dar autorităţile sovietice i-au adus, ulterior, ca motiv pentru o nouă recluziune participarea Vladicăi la pregătirea pentru canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov.

După mulţi ani, Mitropolitul Serafim se întoarce în oraşul natal, devenit Leningrad, unde conduce catedra acelui oraş. În 14 octombrie 1933 Sfîntul Sinod ia decizia eliberării Vlădicăi din demnitatea de mitropolit, pentru a avea posibilitatea retragerii din slujirea activă. Avea 77 de ani. Se mută la Moscova, bolnav şi cu multe neputinţe, apoi într-o casă izolată lîngă o haltă aflată pe linia ferată spre Kazan. Aici petrece în rugăciune şi meditaţie, avînd în faţa ochilor icoana de el însuşi pictată, a lui Serafim de Sarov, înveşmîntat în mantie albă, în haina luminii. Cu cîţiva ani în urmă pregătise pentru înhumare trupulul celui care a fost una din cele mai mari şi luminoase speranţe teologice ale lumii ruse, Ilarion Troiţky (martirizat la 43 de ani), îmbrăcîndu-l într-o mantie albă similară, căruia i-a pus pe cap propria sa mitră de mitropolit. Autorităţile sovietice au permis ca înmormîntarea să fie făcută după rînduiala cinului avut de Ilarion. A fost canonizat şi el, în 1999, de BORusă (Noul Mucenic se cinsteşte în 15/29 decembrie).

Image-29.jpg

Oamenii NKVD-ului l-au găsit şi în acea recluziune îndepărtată, transportîndu-l cu targa la puşcăria Taganka, transportat pînă acolo cu maşina "salvării". A fost ţinut în arest cîteva săptămîni, cerîndu-i-se să recunoască culpe şi "activităţi contrarevoluţionare şi pro-monarhiste", a fost umilit şi silit să se lepede de Hristos. N-a cedat. "Troika NKVD" l-a condamnat la moarte în ziua de 7 decembrie 1937. Mult timp nu s-a ştiut nimic despre adevărata sa moarte. Reabilitarea lui în 1988 a adus date noi şi definitive în acest sens. Astfel se ştie exact ziua împuşcării Vlădicăi, pe poligonul Butovo a NKVD-ului. Nu s-a păstrat nimic din ce a fost confiscat în ziua ultimului său arest.

Seraphim_Chichagov_in_prison.jpg

Nepoata sa, Serafima Ciciagova, egumena mănăstirii Novodevicie din Moscova, a alcătuit o scurtă Viaţă a Sfinţitului Mucenic Mitropolit Serafim Ciciagov, pomenirea căruia se face în ziua martiriului, 11 decembrie. 

icoana_Serafim-Ciciagov.jpg       

 Sfinţite Mucenice Serafim, roagă-te Mîntuitorului şi Izbăvitorului Nostru, pentru noi nevrednicii şi păcătoşii!

Fotografii:

1. arhiepiscopul Serafim lîngă aparatul de fotografiat, Chişinău, 1913 (părerea mea este că, de fapt, fotografia e făcută la mănăstirea Hîrbovăţ, în faţa bisericii mari);

2. fotografia oficială a episcopului Serafim, 1912, înainte de ridicarea în rangul de arhiepiscop;

3. icoana Preacuviosului Serafim de Sarov, rugîndu-se pe piatră, pictată de Vlădica Serafim, pe care a purtat-o cu el, acum este una din cele mai cunoscute în Biserica Răsăritului. 

4. fotografia "cetăţeanului Ciciagov L.M." din dosarul de la NKVD.

5. icoană contemporană cu chipul Vlădicăi Serafim.

N-B. materialul a fost pregătit din mai multe surse, tradus şi adaptat de autorul blogului. Fotografiile sunt din "domeniul public" al internetului.  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
17 novembre 2010 3 17 /11 /novembre /2010 20:03

După celelalte două evocări ale Mănăstirii Căpriana, aici şi aici, propun acum un periplu prin incinta aşezămîntului după finalizarea unei părţi importante a lucrărilor de restaurarea & reamenajare a acestuia: 

 

http://picasaweb.google.com/vbulat/ManastireaCapriana

 

Calitatea acestor lucrări de reabilitare voi avea, poate, prilejul să o comentez cu o altă ocazie. 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article