Seria de fotografii făcută la finele lui noiembrie a anului 2006 aparţine artistei Tatiana Mihăilescu.
Această sfântă mănăstire n-am vizitat-o niciodată. Din cauza distanţei de Chişinău, dar mai ales din pricina precarităţii infrastructurii stradale, a şoselei de până la mănăstire...În schimb, în luna noiembrie a anului trecut, a fost pe acele meleaguri buna mea prietenă, pictoriţa Tatiana Mihăilescu (TAMINA). Ea fusese invitată la Camenca, dincolo de Nistru, la o tabără de creaţie, organizată în incinta unui fost (sau poate actual?) sanatoriu de copii unde, tot ce e posibil, să fi fost şi eu acum vreo 35 de ani, când eram copil de tot, şi aveam ceva probleme de sănătate. Mi-am amintit de acest amănunt căci T.M. mi-a relatat cu lux de amănunte şi o autentică pasiune că acele locuri nu s-au mai schimbat în mod esenţial în ultimii 40-50 de ani! Că, acolo, timpul s-ar fi oprit pe loc...Tot ea trecuse Nistrul, însoţită de micul grup de artişti cu care lucra în tabără, şi de organizatori, şi a vizitat într-o seară mănăstirea Jabca ( i se mai spune şi Japca). Aşezământul acesta a fost SINGURUL activ în perioada comunistă, în care se nevoiau câteva maici foarte bătrâne, care au ţinut nestinsă flacăra credinţei în Hristos-Domnul nostru. Tatiana mi-a oferit de acolo câteva imagini fotografice. Le voi plasa pe blog peste câteva zile. Simplitatea şi convenţionalismul acelor zidiri vor spune, cred, infinit mai mult decât orice comentariu sau descriere verbală. Ele se vor afişa în nuda lor înfăţişare, fără orice fel de date, decât cele de ordin strict cronologic: către finalul secolului al XVII-lea exista un mic schit, săpat în stâncile de de-asupra Nistrului, la 1825 se ridică biserica din zid, cu hramul Înălţarea Domnului, în 1849 - se construieşte biserica de iarnă, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail. În perioada prigoanei cele mai crâncene, 1959-1964 s-au făcut presiuni pentru a se închide aşezământul, dar Dumnezeu a vrut ca acesta să rămână în stare de slujire. Acum s-au făcut o serie de renovări şi îmbunătăţiri. Dar aspectul general al mănăstirii este emblematic pentru renaşterea monahicească din Republica Moldova. Imaginile vor arăta cu prisosinţă asta.
Mănăstirea Ţâpova în aşteptarea Naşterii Mântuitorului
de Angelina Olaru
Deşi în marile oraşe ale lumii există deja riscul pierderii adevăratului spirit al sărbătorii creştine, înlocuit prin manifestări materiale gălăgioase şi culinare, dincolo de crenguţele de brad, de artificii şi de acţiuni supermediatizate de caritate, evenimentul Naşterii Celui Preaînalt este prezent în toate localităţile basarabene. Rugăciunile din biserici şi mănăstiri readuc minunea divină din Betleem, petrecută acum mai bine de 2000 de ani.
În prag de sărbătoare, am poposit la una din renumitele noastre mănăstiri - aşezământul monahal Ţâpova. Acolo, 14 ostaşi ai lui Hristos aşteaptă - prin post, rugăciuni şi fapte demne de toată lauda - momentul Naşterii Mântuitorului. I-am surprins pe părinţii de pe malul Nistrului în micul şantier de la mănăstirea rupestră, unde, împreună cu o echipă de muncitori, sub conducerea arhitectului Eugen Bâzgu, munceau la renovarea sfântului locaş din stâncă cu hramul „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Pe 8 ianuarie, a doua zi de Crăciun, la biserica rupestră - parţial reconstruită - un sobor de preoţi va ţine slujba de sărbătoare şi de redeschidere a locaşului sfânt. „Redeschiderea acestuia este deosebit de importantă pentru românii de pretutindeni. Toată pietricica din zona rupestră a mănăstirii este sfântă, deoarece pe aceste locuri, izolaţi de lume, sfinţii părinţi, pe parcursul a sute de ani, au înălţat rugăciuni atât pentru generaţiile care au fost, cât şi pentru urmaşi. Ţâpova este încărcată de istorie şi de civilizaţie veche. În vestita bisericuţă pe care o redeschidem, conform legendei locului, s-a cununat Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Maruşca, cea mai puţin cunoscută soţie a domnitoru-lui”, a menţionat stareţul Policarp. În chiliile ruinate ale primilor asceţi Puţinii credincioşi care vin să se roage acolo, hoinărind prin chiliile primilor monahi ai aşezământului, găsesc o atmosferă de rugăciune şi linişte duhovnicească. Printre încăperile vechilor sihaştri, pelerinii află o chilie, unde, pe o masă de piatră, sunt un prosop şi mai multe icoane rare, la care îngenunchează. Monahii susţin că, recent, o femeie bolnavă de picioare a coborât la chiliile rupestre ajutată de doi fii. S-a rugat acolo o zi întreagă şi, spre seară, a urcat de una singură la mănăstirea din deal. În semn de recunoştinţă, ea a cumpărat nişte iconiţe pe care le-a lăsat la mănăstirea de piatră, unde vin creştinii să se roage. Multe sunt minunile locului, care se ascund de ochii noştri. Mai grav este faptul că peşterile de la Ţâpova sunt în permanenţă pângărite de inscripţiile turiştilor nepăsători, care vin aici în căutare de senzaţii tari şi nu pentru clipe de reculegere. Unii intră înăuntru chiar şi pe geamuri. Părintele secretar Eustafie: „Valul de turişti ne periclitează activităţile. Societatea este afectată de virusul unor boli pe care nici preoţii nu le pot explica. Chiar şi elevii din Chişinău, din alte localităţi vin, deseori, la mănăstire ca la un parc de distracţii. În acest sens, cerem sprijinul agenţiilor de turism şi al direcţiilor instituţiilor preuniversitare care organizează excursii la Ţâpova. Rugăm ca vizitatorii să fie instruiţi înainte de a călca pe sfintele locuri. Monumentul s-a păstrat într-o anumită măsură, dar dacă vizitele barbare vor continua, n-o să mai rămână nimic din mănăstirea din stâncă”. Cinci ostaşi ai lui Hristos luptă cu nepăsarea lumii În acest pustiu lumesc, eforturile fraţilor de la Ţâpova întru a reda lumii un monument duhovnicesc sunt ca ale celui care lupta cu morile de vânt. Ierodiaconul Eustafie ne povesteşte despre lucrurile sfinte ale mănăstirii, care au fost rupte din fiinţa locaşului după anul 1940, şi nimeni nu se străduie să le înlocuiască cu altele. “Sute de ani, pe aceste locuri se întâmplau minuni la vestita icoană făcătoare de minuni, care s-a păstrat în altar până la închiderea mănăstirii. Nimeni nu mai ştie de soarta ei: ori a fost arsă, ori aruncată în Nistru. Vestea despre acea icoană ajunsese prin secolul al XIX-lea la un militar din O pierdere irecuperabilă a fost şi distrugerea bibliotecii. Recent, preoţii au aflat că două dintre cele mai valoroase volume din vechea arhivă, care datează din secolul al XIII-lea, Ohtoihul şi Arfiloghionul se păstrează la Muzeul Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg. În prezent, monahii fac demersuri pentru a obţine, cel puţin, copiile acestora. Cea mai mare pierdere, cred părinţii, este dispariţia monahismului în Basarabia. Până la închidere, au existat circa 300 de călugări pe acele locuri. Totuşi, în pofida greutăţilor, monahii rămân optimişti la văzul cetelor de colindători care le aduc vestea despre Naşterea Pruncuţului. Copiii, împreună cu preoţii de la Ţâpova, aşteaptă seara minunată în care îl vor putea ţine în braţe… “Precum ne-au anunţat Scripturile, “Se va naşte Fiu din fecioară şi se va numi Emanuel”, ceea ce înseamnă: cu noi este Dumnezeu. Mănăstirea Ţâpova este al doilea Ierusalim, al doilea Munte Afon al românilor din toată lumea. Ştim că R. traversează o criză economică, dar, pentru salvarea Mănăstirii Ţâpova, rugăm mult autorităţile să ni se repare măcar drumul de la şosea până la mănăstire, ca să poată ajunge la noi autocarele cu creştini din Mănăstirea rupestră - în pericol În bisericuţa din stâncă au fost instalate podelele, balustrada pentru cor şi iconostasul. Toate lucrările se realizează conform proiectului din 1823. Preoţii susţin, însă, că lumea a devenit rece faţă de Mănăstirea Ţâpova, nu mai înalţă rugăciuni acolo şi nici nu-i sprijină în întreţinerea monumentului. Oamenii sunt în goană după avere, pleacă peste hotare şi uită de mântuirea lor sufletească. Primul proiect investiţional, estimat la 40 mii de dolari, pentru salvarea unei porţiuni a mănăstirii rupestre, aflate în stadiul cel mai înalt de degradare, a fost acordat de Fondul Ambasadei SUA pentru conservare culturală, la solicitarea Societăţii de Etnologie din Moldova. Arhitectul Eugen Bâzgu, reprezentantul societăţii în cauză, a semnalat cu mulţi ani în urmă deplasări masive ale pereţilor bisericii din stâncă. Până la consolidarea acestora, acel loc reprezenta un pericol atât pentru turişti, cât şi pentru integritatea monumentului. “Proiectul investiţional pe bani americani, însă, nu a putut fi realizat integral, deoarece costul materialelor de construcţie se dublase. Prognozele ştiinţifice arată că, în anii următori, va avea loc un cutremur de anvergura celui din anul 1940, de 7-8 grade. Dacă valorosul nostru monument nu va fi conservat în regim de urgenţă, riscăm pierderea acestuia”, a menţionat expertul. Avertismentul a fost lansat de circa trei decenii de către oamenii de ştiinţă. Guvernul, însă, nu a luat nicio măsură de salvare a Mănăstirii Ţâpova, deşi, la începutul anilor ‘90, susţin unii specialişti, ar fi existat fonduri suficiente. Nici autorităţile raionului Rezina nu se arată interesate de păstrarea monumentului. Stareţul Policarp le-a solicitat ajutorul în repetate rânduri. Totuşi, lucrările din biserica rupestră vor fi definitivate prin iunie 2007. “Pentru conservarea Mănăstirii Ţâpova în regim de urgenţă o soluţie viabilă ar fi deschiderea unui fond special de către o echipă de specialişti, în cadrul Agenţiei de inspectare şi restaurare a monumentelor, aşa cum se procedează în toată lumea. Anume experţii trebuie să decidă soarta monumentelor istorice şi nu miniştrii incompetenţi”, consideră Eugen Bâzgu.
SURSA> http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=455&idRubric=4848&idArticle=11596
În 31 decembrie 2006 s-a pristăvit întru Domnul PS Dorimedont al Edinetului si Briceniului, unul din ierarhii cei mai apreciaţi ai bisericii basarabene. Poate că cel mai bine unui astfel de moment s-ar potrivi aceste cuvinte ale Sfântului Teofan Zăvorâtul, pe care le las în limba originalului:
Милость Божия буди с вами!
Верно вы уж воротились. Наплакались, - нагоревались. Теперь пора и утешиться. Владыка отошел не на худшее, а на лучшее. Следовательно его ради надо радоваться, что кончились труды и хлопоты и начинается покой. - И для нас это лучше. Он будет молиться о нас, и тамошняя молитва прямее и сильнее. Ему яснее, что нам нужно, и он прямо будет говорить Господу: даруй им то и то. И поелику будет говорить прямо пред Господом, слышнее будет молитва его. Следовательно, нам нечего горевать, а скорее радоваться и его ради и себя ради.
Станем и мы собираться. Будет экзамен. Просмотрим программу, и чего не учили, доучим, что позабыли, припомним, что не твердо знаем, протвердим. И поспешим это уладить. Ибо кто знает, может быть, вот-вот и кликнут: Феофан Вышенский, или N. Тамбовская, или еще кто, и выходи. Ни тетрадок, ни книжек нет, и подсказать некому. Всякий один, как перст, с своими только собственными средствами. Так вон оно что?! Всяко с чувствами мудрено совладеть. Господь да утешит вас всяким утешением.
Ваш богомолец Е. Феофан. 27 мая 1877 г.
Dumnezeu Să-l odihnească în pace, Să-l aibă lângă EL!
Text de Angelina Olaru
Stareţul DAMIAN: „Nimic nu poate să facă omul, până nu vine ajutorul de la Dumnezeu”
Este de-o vârstă cu regele Mihai. La cei 86 de ani, părintele Damian stareţul Mănăstirii Dobruşa, din fostul judeţ Soroca, actualmente r-l Şoldăneşti, îşi aminteşte cu lux de amănunte cum a dat mâna cu alteţa sa în vara lui 1939, când toată familia regală a vizitat Chişinăul. Învăţa pe atunci la Seminarul Teologic din Iaşi şi deţinea funcţia de şef al Centrului premilitarilor din Otaci. Părintele povesteşte cu însufleţire despre marele eveniment din acel an, când în centrul urbei ieşiseră elevii din toate liceele din oraş, precum şi numeroşi orăşeni şi persoane venite din sate, special ca să întâmpine familia regală.
„Era o vară de vis. În cadrul unei ceremonii extraordinare, însuşi regele Carol a ţinut un discurs, care a entuziasmat audienţa. Pe atunci, exista un cult al regelui. Lumea îl iubea, deoarece familia regală era percepută drept una creştină, civilizată, care ţinea mult la popor. Cred că dacă astăzi regele ar veni într-o vizită în Basarabia, cred că ar fi bine primit de oameni”, spune părintele Damian.
Personalităţi de primă importanţă în teologia ortodoxă românească de la Mănăstirea Dobruşa
Stareţul de la Dobruşa este una dintre puţinele noastre personalităţi în viaţă, martor ocular al unor evenimente istorice de primă importanţă. Face parte din pleiada marilor duhovnici şi cărturari basarabeni, absolvenţi ai Seminarului şi Facultăţii de Teologie de la Iaşi, considerată în perioadele interbelică şi postbelică cea mai importantă şcoală teologică din Europa. În fiinţa lui, zace un veac de amintiri despre Basarabia care a fost.
Dobruşa este una dintre mănăstirile istorice, care până în anul 1940 a fost oaza noastră spirituală, ce deţinea o arhivă şi o bibliotecă excepţionale. A dat României mari duhovnici, fugăriţi de comunişti peste Prut şi în Siberia, unii dintre care au ajuns în scaunul de episcop. Cei care au reuşit să fugă peste Prut au salvat arhiva mănăstirii, care se păstrează până în prezent la muzeul Mănăstirii Cernica, unde se află şi tipografia de la Dobruşa.
Părintele Sofian Boghiu, regretatul stareţ al Mănăstirii Antim din centrul Bucureştiului, a fost tuns în monahism în 1937 la Dobruşa. Numit în popor „apostolul Bucureştiului”, regretatul arhimandrit a fost „pictor bisericesc consacrat, duhovnic şi povăţuitor de suflete, iscusit cântăreţ de vocaţie, realiza fresce de tradiţie bizantină, care îndemna la rugăciune şi meditaţie”, scria despre el un alt mare teolog al României, coleg de la Dobruşa, Ioanichie Bălan.
Părintele Felix, un alt teolog călugărit la Dobruşa, sfinţeşte până în prezent ortodoxia în scaunul de stareţ al unei mănăstiri româneşti, ctitorite de el la Florenţa, Italia. Maestru în pictura bisericească, a pictat împreună cu părintele Sofian ani de zile biserici pe gratis în multe ţări europene. Pantelimon Frunză, un alt teolog de la Dobruşa, a dirijat corul Patriarhiei Române în perioada 1942-1945. Lista poate fi continuată. Deşi trupeşte nu se află la Mănăstirea Dobruşa, îmbunătăţiţii părinţi veghează de la distanţă acest aşezământ, rămânând bunii şi vechii fraţi întru Hristos ai părintelui Damian, fără de care preacuviosul nu-şi imaginează viaţa.
Stareţul Damian – unul dintre cei mai hărţuiţi preoţi în perioada sovietică
Arhimandritul Damian este descendentul unei vestite dinastii de preoţi, a Potoroacilor – 14 la număr - din generaţii diferite. Puţini ştiu, însă, că stareţul de la Dobruşa a fost unul dintre cei mai hărţuiţi preoţi din perioada sovietică, pentru care taina preoţiei înseamnă credinţa profundă şi desăvârşirea sufletului omenesc. În anii `40 a studiat la Şcoala Militară de Marină ca să-şi salveze familia de Siberia.
„Eram martorii unei terori nemaivăzute: l-au ridicat pe preotul cutare, pe preotul cutare…lista era lungă. Un ofiţer sovietic m-a sfătuit: „Dacă vrei ca familia ta să nu ajungă pe listele de ridicare, fă o cerere la una din şcolile militare din URSS. Dacă te acceptă, înseamnă că familia ta nu este pe listă. Am fost avertizat că nu voi putea activa ca preot, deoarece bisericile se închideau”, povesteşte părintele.
Pe front a văzut moartea de numeroase ori. „Nu-mi era frică de moarte. Ştiam că, fără voia Domnului, nici un fir din cap nu poate cădea. Nopţi întregi şopteam rugăciuni din memorie, deoarece nu aveam cărţi de rugăciune. Dimineaţa, eram întrebat de colegi: „Cito tî bolmoceşi?”, susţine părintele. „Aveam o stare sufletească grea când eram în armata sovietică. Îmi aminteam de măicuţele cele bătrâne, de moşnegii neputincioşi cum veneau la biserică odată. Mă gândeam, poate rugăciunile noastre nu erau vrednice că nu puteam scăpa de teroarea sovietică. Tata nu şi-a dat haina preoţească niciodată jos. A primit toate necazurile cu smerenie. Am intrat cu moartea în suflet pe ogorul Domnului.”
Acuzat de neloialitate faţă de puterea sovietică
Revenit din război, părintele a vrut să slujească la Dobruşa, de care era legat din copilărie. De două ori a fost alungat de acolo. A treia oară a fost prins şi dus la gară , unde a fost aruncat într-un vagon cu destinaţia Siberia. Mai mulţi ani, părintele Damian s-a ascuns de autorităţi, deoarece plana aceeaşi ameninţare cu deportarea. „În timpul prigoanei sovietice, mă chemau la KGB şi mă întrebau mereu pe cine am în România. Vroiau să afle dacă nu menţin relaţii cu vechii mei prieteni din mănăstire, refugiaţi care şi încotro. Venea periodic maşina şi mă lua în locul temut de mulţi, ulterior, mă ţineau câte 24 de ore închis.”
Zeci de ani stareţul a fost acuzat că nu este loial faţă de puterea sovietică. A îndurat multe nedreptăţi, însă nu uita de un jurământ mai vechi pe care l-a dat în faţa lui Dumnezeu, că dacă va scăpa viu, îl va sluji până la moarte. „Dacă eram slab în credinţă, muream de frică sau procedam altfel. Eram persecutat cu regularitate. La ora nouă dimineaţa, mă scoteau din biserică şi dus în direcţia KGB. Îmi cereau să mă lepăd de biserică şi de preoţie. Biserica era duşmanul poporului, şi preotul şi dascălul şi oricine intra acolo. Se întâmpla să fiu ameninţat şi cu pistolul să nu mai intru în locaşul sfânt. Mulţi preoţi au cedat şi au renunţat la propriile biserici,” afirmă preotul.
Aflux continuu de pelerini în speranţa vindecării sufleteşti şi trupeşti
De mai mulţi ani, părintele de la Dobruşa are faima unui neîntrecut vraci sufletesc, dar şi trupesc. Zilnic, de la ora şapte dimineaţa, Mănăstirea Dobruşa este asaltată de mii de credincioşi, care vin cu diverse nevoi la vestitul stareţ. Deşi are o vârstă înaintată, părintele are răbdare cu fiecare în parte. Nimeni nu pleacă nemângâiat. Are fii duhovniceşti în mai multe ţări. Comunică cu fiecare în limba lui maternă, deoarece cunoaşte româna, bulgara, rusa, ucraineana, maghiara, ceha, polona, franceza şi parţial germana. Cea mai dificilă problemă cu care se luptă oamenii care vin la stareţ, este durerea sufletească.
Fiecare dintre noi bea apă. Dacă găseşte un izvoraş cu apă bună, toţi mergem la el să ne potolim setea, asemenea acestor oameni. Acest izvoraş sfinţit este stareţul Damian. Zeci de mărturii există că prin rugăciunile acestui părinte se tratează cele mai grele boli: cancerul, paralizia, pierderea graiului, sterilitatea etc.
Tratamente miraculoase
Nadejda, preoteasă din Transnistria: „De patru ani, împreună cu soţul meu îl vizităm pe stareţul nostru iubit. Mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Am avut un accident cu autoturismul. M-am ales cu o traumă gravă la picior şi nu puteam să merg. Graţie rugăciunilor părintelui Damian, am rămas doar cu o cicatrice. M-am adresat unor medici emeriţi, tratamentul cărora nu a fost eficient. Riscam să rămân chiar fără un picior, deoarece aveam un început de cangrenă. Sunt tare bucuroasă că am scăpat cu bine şi mă închin în faţa rugăciunilor acestui părinte.”
Unei femeie din Tiraspol medicii i-au găsit tumoare la glanda tiroidă. A venit într-o sâmbătă la părinte s-o binecuvânteze pentru operaţia, care trebuia să aibă loc de luni. El a refuzat să-i dea binecuvântare, sfătuind-o să urmeze un tratament prin rugăciune. Femeia a venit la părinte de nouă ori consecutiv. Ulterior, a stat o lună la Dobruşa, sub supravegherea stareţului Damian. Ulterior, când i-au făcut ecografia la Centrul Oncologic din Chişinău, medicii nu i-au mai găsit tumoare. Au rămas extrem de miraţi, deoarece erau atei. Ulterior, au avut curiozitatea să-l viziteze pe părintele Damian.
O femeie din Tighina a rămas mută şi nu a putut scoate nici un cuvânt timp de şase ani. Dimineaţa când se trezea, comunica cu casnicii ei prin bileţele. A apelat la cei mai buni medici din republică şi nu au putut-o trata. Ultima ei speranţă a fost părintele Damian, despre care auzise că tratează cele mai grele boli. A stat de vorbă cu stareţul cam 40 de minute, după care i-a revenit darul vorbirii. Acestea sunt doar câteva mărturii ale unui grup de pelerini de peste Nistru.
* * *
În stăreţie, domneşte o mireasmă de tămâie şi smirnă. Sunt înconjurată de chipurile celor care veghează, deşi nu se văd. Zeci de fotografii, obiectele celor care nu mai sunt cu trupul acolo, creează o atmosferă specială. Timpul la Dobruşa de mai mult de 500 de ani stă pe loc. Toate veacurile sunt adunate laolaltă. De la primii sihaştri, la mucenicia călugărilor împuşcaţi de comunişti, până la părintele nostru, unicul rămas în luptă să nu fie pângărit locul acesta binecuvântat. Părintele Sofian Boghiu, Visarion Puiu, Ilie Cleopa, ne amintesc că există altceva decât viaţa comună: grija zilei de mâine, procrearea, ura, invidia, sărăcia sufletească, sărăcia sufletească ş.a. rele sufleteşti şi trupeşti.
Chişinău-09.12.2006/11:25:06(BASA-general). Cele mai corupte instituţii din stat sunt cele judiciare, inclusiv avocatura, susţine preşedintele Vladimir Voronin.
Preşedintelui a declarat sâmbătă, în cadrul unei conferinţe naţionale privind combaterea corupţiei că acest fenomen "a pătruns în toate domeniile din ţară, astfel încât suntem îmbibaţi în toată masa ei". "Corupţia există chiar şi în rândurile slujbaşilor bisericii noastre, altfel niciodată nu ar fi apărut Mitropolia Basarabiei, sub care şi-au găsit acoperământ abaterile de la canoanele bisericeşti. Aici sunt interese care pot să sugă două ţâţe, cea a Moldovei şi cea a Bucureştiului" (subl.v.b.).
Potrivit lui Vladimir Voronin, "conducătorii unor organizaţii mafiote îşi crează partide politice pentru a se ascunde sub scutul legii, iar în cazul în care cineva din instituţiile anticorupţionale pune mâna pe ei, să aibă posibilitatea să strige că este o răfuială politică".
Preşedintele a criticat faptul că unii parlamentari folosesc microfonul în cadrul şedinţelor, care sunt transmise în direct, pentru a face lobby personal.
Cândva, nu foarte demult, drumurile spre mănăstirile basarabene erau quasi-necunoscute. Nici nu exista termenul de pelerinaj. Dar, de curând, s-au înteţit acestea în rândurile credincioşilor, au apărut şi marcajele corespunzătoare. Organizaţia internaţională UNDP Moldova a amplasat câteva panouri de acest fel în câteva locuri ale Moldovei, cu precădere în centrul ţinutului. Acesta, aflat în preajma localităţii Călăraşi, indică distanţele până la "salba" de mănăstiri din Codrii Orheiului, la care se mai adaogă şi altele câteva: Ţigăneşti, Tabora, Curchi ş.a., aflate mai spre Orhei...
O mănăstire născută pe ruinele unei tabere pioniereşti
Aşezământul monahal „Sfântul Vasile cel Mare” îşi aşteaptă pelerinii
Pe şoseaua principală Chişinău-Rezina, la kilometrul 27 de Orhei, o troiţă indică drumul spre Mănăstirea "Sfântul Vasile cel Mare". De la şosea, un drum bătrân de ţară şerpuieşte spre miezul pădurii, cam 50 de metri. Puţini călători ştiu, însă, că acolo există un loc izolat de lume, unde se întâmplă lucruri minunate. Uimiţi de mesajul indicatorului, doar cei mai curioşi dintre pelerini ajung în acel loc aproape necunoscut, deoarece nu figurează pe traseele turistice. În 1999, o mână de călugări a înfiinţat acolo, pe ruinele unei tabere pioniereşti, un aşezământ monahal, care azi poartă hramul unui Sfânt Părinte de primă importanţă. Zilnic, patru măicuţe împreună cu părintele lor duhovnic, se dăruiesc postului şi cumpătării, înălţând rugăciuni pentru întreaga ortodoxie românească. Deşi se află în vecinătatea satului Cuizăuca, rar suflet poposeşte acolo pentru închinare şi rugăciune. Monahii sunt îngăduitori cu localnicii deosebit de afectaţi încă spiritual de regimul comunist, care nu înţeleg rostul şi menirea jertfei duhoviceşti.
Autocare încărcate cu peregrini ce fac turul mănăstirilor basarabene, circulă cu nepăsare pe lângă acel loc, spre Saharna, Ţâpova şi spre alte mănăstiri istorice. La schitul de la Cuzăuca, prin râvna extraordinară a celor câteva maici şi a păstorului lor, călătorul mai aproape de Dumnezeu îşi găseşte cuvântul de întărire şi creştere duhovnicească. Ajuns în altarul naturii, pătrunzi într-o împărăţie a liniştii şi ascezei, propice vieţii monahale.
În inima pădurii Orheiului, cinci suflete înalţă rugăciuni către Domnul
O bisericuţă neobişnuită, îmbrăcată în flori şi icoane, pare îngenunchiată sub cerul liber. Nici nu-ţi vine să crezi că, acum 20 de ani, pe acel loc se organizau "pohoduri" pioniereşti şi comsomoliste. Pe prag te întâmpină maica Heruvima, stareţa mănăstirii. Este tânără, frumoasă şi, mai ales primitoare. Vorbeşte într-o limbă română perfectă, are studii superioare şi începi să te miri cum a putut să se retragă departe de lume. A studiat la Sankt-Petersburg şi a revenit acasă pentru a duce pravila călugărească printre ai săi. Are talent vocal, de-a lungul anilor manifestând un succes extraordinar în muzica corală. Măicuţa ne dăruieşte câte o iconiţă cu Sfântul Ierarh Vasile şi ne povesteşte cum este să trăieşti în leagănul sfânt, între cer şi pământ. A renunţat demult la confort. Când era în lume, acasă, pe canapea nu avea un somn atât de uşor ca în prezent, pe un pat mai mult improvizat.
Deşi se află în sânul naturii, romantismul dispare cu desăvârşire. Măicuţele sunt încercate în permanenţă de ispitele şi greutăţile cotidiene. Pentru a le înfrunta, călugăriţele fac ascultări, adică toate muncile gospodăreşti. Cea mai mare luptă a monahiilor se duce împotriva firii omeneşti, dar şi a vrăjmaşului sufletelor. Cât de greu nu le-ar fi, ele nu vor să-şi lepede jurământul pe care l-au dat lui Dumnezeu. Şi Hristos le apără de răutăţile omeneşti, iar dacă sunt ameninţate de foame sau de frig, neapărat porţile curţii se deschid pe neaşteptate şi intră câte un creştin cu ajutoare.
Mănăstirea „Sfântul Vasile cel Mare” a fost înfiinţată acum şapte ani de câţiva călugări, risipiţi ulterior prin lume. Obştea actuală se nevoieşte acolo din 2002. La început, mănăstirea purta hramul Cuviosului Efrem Sirul şi a lui Antim Ivireanul. Nu a mai putut fi menţinut, în opinia unor creştini, deoarece Antim Ivireanul este un sfânt şi cărturar român, fost mitropolit al Ţării Româneşti între 1708 şi 1716, iar o parte a bisericii moldoveneşti se subordonează Bisericii Ortodoxe Ruse.
Schitul a fost deschis la iniţiativa Protopopiatului Rezina pe locul unei foste tabere pioniereşti. Şi nu întâmplător. Părinţii au tot căutat prin arhive, unde au mai existat mănăstiri în cursul istoriei. Şi, minune! S-a ajuns la descoperirea uneia pe teritoriul localităţii Cuizăuca, chiar pe amplasamentul actual.
Conform arhivelor documentare, cu aproximativ 300 de ani în urmă, pe acel loc exista o mănăstioară. Un hrisov domnesc din 1778 arată că voievodul Alexandru Ghica delimita proprietăţile a doi moşieri, care se judecau pentru nişte terenuri ce atingeau teritoriul mănăstirii Cuizăuca. Nu se ştie exact cât timp a existat mănăstirea. Localnicii n-o reţin. Se presupune că întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, arhiepiscopul Dimitrie Sulima, succesorul binecunoscutului mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, a dus o campanie de închidere a mănăstirilor mici care nu aveau subzistenţă economică şi, probabil, aşezământul monahal ar fi fost închis. Conform altor versiuni, mănăstirea a dispărut în urma unor invazii tătare sau a vre-unei rebeliuni ţărăneşti.
Părintele Eftimie: "Pentru ridicarea spirituală a creştinilor basarabeni mai este mult de făcut"
Sufletul schitului este părintele duhovnic Eftimie, care prin grija sfântului ocrotitor, a Ierarhului Vasile, dar şi a unor stareţi locali, a venit acolo în 2003. Este originar dintr-o localitate timişoreană. A trăit la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, una dintre cunoscutele aşezăminte monahale din imediata vecinătate a Cetăţii Neamţ. A dorit să se apropie de viaţa bisericească din Basarabia. A trecut Prutul şi a ajuns sub ascultarea iscusitului stareţ duhovnic Damian de la Mănăstirea Dobruşa, care l-a apreciat şi l-a rugat să rămână în această parte a ţării pentru a participa la anihilarea vidului spiritual. Astfel, părintele Eftimie, lasă toate sfinţeniile Moldovei vechi de peste Prut, lasă icoana făcătoare de minuni a sfintei Ana cu Maica Domnului în braţe, pe care o deţine Mănăstirea Bistriţa. Lasă patul de fier al voievodului Ştefan cel Mare, unul dintre obiectele de preţ ale secularei sale mănăstiri, şi vine în Basarabia. "Pentru ridicarea spirituală a poporului în părţile acestea este mult de făcut. Acelaşi regim comunist a existat şi în România, dar n-a reuşit să intre în conştiinţa omului de rând, asemeni represiunii şi otrăvii sovietice. În România nu au fost distruse locaşurile sfinte şi mănăstirile într-o asemenea măsură. Aici înstrăinarea de Dumnezeu şi de biserică este cu mult mai puternică", consideră părintele Eftimie.
Părinţii de la Bistriţa îl sfătuiau să nu-şi părăsească mănăstirea. Chiar şi Mitropolitul Moldovei, ÎPS Daniel, s-a lăsat cu greu convins să-i dea acordul. Părintele Eftimie a ales calea cea mai îngustă: intenţia lui este ca mănăstirea din pădurea Orheiului să funcţioneze şi să atragă creştinii din zonă. Ar vrea să înalţe acolo o bisericuţă din talpă, deoarece serviciile divine se ţin în prezent într-un locaş improvizat - o fostă locaţie pionierească - unde se recitau odată poezii cu caracter ateu, se spuneau lucruri jignitoare la adresa preoţimii. Deşi locul a fost sfinţit, nu este cel mai indicat pentru biserică, este de părere părintele. Dacă toţi ce citesc aceste însemnări ar ajunge la acel schit şi ar dona atât cât să cumperi o pâine sau un pachet de ţigări, credem că visul acestui duhovnic ar fi mai aproape de realitate. Mâna de oameni din miezul pădurii orheiene, reuşeşte în timp record să facă lucruri incredibile.
Sprijiniţi de creştinii întâmplători, care au cumpărat câte o lumânare sau au plătit slujbe, micuţa obşte a reuşit să-şi încropească o gospodărie. "Procedăm asemeni cuviosului Benedict, care sfătuia: „munceşte şi te roagă”. Munca noastră se împarte între rugăciune şi munca gospodărească. Păzim tipicul monahal, după putere", spune sfinţia sa.
Oamenii au organizat o fântână pe teritoriu, au schimbat bolţile sfântului locaş şi l-au repictat. Au adus iconostasul bisericii de iarnă de la Mânăstirea Saharna, pe care l-am refăcut totalmente. "Ascultările în schitul nostru se fac ad-hoc, în funcţie de situaţiile care apar. Ascultările în mănăstirile mari sunt organizate altfel. Acolo fiecare călugăr are anumite responsabilităţi: la bucătărie, la biserică sau în câmp. Noi avem un număr de păsări, purcei, o vacă şi un cal, care trebuie îngrijite. Pentru strictul necesar ne ajunge. În plus, lucrăm şi la micuţul nostru şantier", povesteşte preotul.
Mănăstirea dispune de un hectar de pământ, care necesită mari cheltuieli. Călugării au încercat să obţină sprijinul autorităţilor în rezolvarea problemelor lor. "Autorităţile, de obicei, sunt foarte amabile, însă ne hrănesc doar cu promisiuni. Puţinii creştini care vin, se miră, cum reuşim să mergem înainte. Deşi suntem situaţi pe traseul turistic principal, sute şi mii de autobuze nu poposesc la noi. Ghizii motivează că şoferii sunt plătiţi la kilometru şi n-au dreptul să staţioneze", a remarcat preotul. În schimb, premierul Vasile Tarlev, Pantelei Tâltu, fostul şef al Cancelariei Guvernului şi preşedintele raionului Rezina au poposit pe la schit şi au asigurat măicuţele de tot sprijinul, care întârzie mult să apară.
Pelerinii, de asemenea, sunt păsări rare pe acolo. Bisericuţă din pădure multora li se pare o ciudăţenie. Zilnic, călugării noştri înalţă rugăciuni pentru întreaga ortodoxie românească. Părintele Eftimie poartă un război nevăzut cu uneltirile lumeşti şi nu numai. La rugămintea creştinilor, el citeşte grelele Molifte ale Sfântului Vasile cel Mare, slujbe ortodoxe deosebit de puternice pentru uşurarea sufletului şi trupului omenesc de necurăţii. "Localnicii nu înţeleg că mănăstirile sunt nişte oaze spirituale, locuri de refugiu a sufletului. Există anumite nevoi spirituale, pe care nu le poate satisface preotul de mir, cu familie şi greutăţi lumeşti. Nu ne izolăm de problemele vieţii cotidiene, ci ne rugăm pentru toţi creştini care se adresează cu diferite probleme", explică duhovnicul. Călugărilor nici prin cap nu le-a trecut să-şi cumpere un televizor. Ziare citesc doar uneori.
"Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide..."Întrebând despre lucrurile minunate de pe locşorul sfinţit din crâng, observi modestia şi puritatea părintelui Eftimie. El susţine că o personalitate spirituală niciodată nu se va lăuda cu minunile săvârşite de Dumnezeu. "Puterea divină lucrează. Noi ne rugăm pentru toţi creştinii. Unei persoane poate să i se îndeplinească o dorinţă, alteia nu, în funcţie de credinţa pe care o are. Nimic nu este în meritul nostru personal. Cu părere de rău, creştinii înţeleg greşit rolul clerului. Ei plătesc la biserică pentru o cauză oarecare, în ideea ca părintele să se roage. Uneori, oamenii uită că au şi ei responsabilităţi: să se roage şi să postească asemeni acelui sol al rugăciunii", a afirmat cuviosul părinte.
Nu trebuie să postească doar maicile şi călugării, că noi înşine, în primul rând, să ne rugăm - ne învaţă părinţii. Rugăciunea este eficientă în măsura în care şi creştinii colaborează. Părintele Eftimie ne îndeamnă la un exerciţiu spiritual: slujbe şi milostenii. "Nu pot promite şi nici a mă lăuda pentru succesul rugăciunilor. Cereţi şi vi se va da, cum spun scripturile. Cunosc multe persoane care s-au rugat cu credinţă, au primit uşurare sufletească şi li s-au rezolvat probleme mari. Mirii care nu puteau avea copii, au fost miluiţi. Relaţiile încordate interpersonale au dispărut. Alţii care au dorit o călătorie şi au întâmpinat multe piedici, şi-au rezolvat problema etc. "Să ne rugăm sfinţilor, care sunt sunt eroii noştri în viaţa de zi cu zi să ne apropie de Dumnezeu. Sunt nişte modele de urmat, avocaţi în faţa lui Dumnezeu pentru noi. Puterea Maicii Domnului o poate simţi oricine. Au fost cazuri, când oamenii care au murit şi nu şi-au spovedit păcate, au fost înviaţi de Precista ca să-şi mărturisească, şi să adoarmă apoiu întru Domnul liniştiţi", a remarcat preotul
În ziua de astăzi, puţini dintre oameni vor să se retragă la mănăstire. Există o părere încetăţenită, precum că acolo vin oamenii inadaptaţi la viaţa socială, cei disperaţi sau care suferă din cauza sărăciei. " Nu este adevărat. Dacă RM este cea mai săracă ţară din Europa, totuşi, numărul de monahi şi monahii este cel mai mic. În ţări dezvoltate, precum Grecia sau chiar Cipru, procentajul călugărilor la nivelul total de populaţie, este cu mult mai ridicat. În România, Bulgaria sau Serbia, mănăstirile sunt cu mult mai dezvoltate", a menţionat părintele duhovnic al mănăstirii de la Cuizăuca.
de Angelina OLARU
Imaginile sunt capturi facute după o emisiune a programului Baştina a TV Moldova, oferite de autorul textului, Angelina Olaru.
Am primit spre publicare acest text, semnat de Angelina Olaru, jurnalista care s-a implicat in analiza acestui conflict intre Mitropolia Moldovei si Mitropolia Basarabiei. In esenta, parerea mea este ca animozitatile aparute nu au survenit din senin, ci ele se coceau mai de multa vreme! Si, mai ales, este vorba de un conflict care s-a coagulat in timp, iar substractul lui este unul de natura ideologic-politica, si mai putin de natura ecleziastica. Angelina Olaru semneaza acest text in calitate de jurnalist independent.
Dezbinarea ortodocşilor din Republica Moldova
Preoţi în slujba cui? Dezbinările preoţilor ortodocşi din R. Moldova din ultimul timp au degenerat în mari neînţelegeri dintre credincioşi, care susţin una sau alta mitropolie. Feţele bisericeşti au reuşit nu doar să dezorienteze oamenii, ci să extindă un conflict de proporţii dintre aceştia. Rădăcina tuturor neînţelegerilor provine de la interesele preoţilor, care se acuză reciproc de aplecări pentru business şi de încălcarea canoanelor bisericeşti. Mai ciudat este că reprezentanţii ambelor mitropolii tratează presa cu dispreţ, şi nu doresc să explice în nici un fel dezbinările apărute, asta în cazul în care nu vrei să fii părtinitor, ca jurnalist. În loc să facă pace, acest fenomen social pare să-i preocupe doar pe ei, atrăgând şi credincioşii în disensiunile lor. Dezordinile din Ungheni, care s-au soldat cu altercaţii chiar în biserica „Alexandr Nevskii” din oraş, au avut duminica trecută o continuitate mai paşnică la Biserica „Sfânta Treime” din Călăraşi. După slujba de duminică, PS Petru, noul episcop de Ungheni, Nisporeni şi Călăraşi, însoţit de un grup de preoţi şi credincioşi, nu au fost admişi în curtea Bisericii „Sfânta Treime”. În faţa sfântului locaş, se formase o busculadă, iar un grup de persoane îl hulea pe episcop.
Preoţii „rebeli”: dintr-o luntre în alta
Precizăm că scandalul a fost declanşat de peste 20 de clerici din Ungheni, Nisporeni şi Călăraşi, care acum o lună au protestat împotriva numirii PS Petru în funcţia de episcop ale acestor raioane. Pentru că nu erau de acord cu decizia Sinodului rus, ei declaraseră că doresc aderarea la cealaltă mitropolie, a Basarabiei. Nu din patriotism sau convingeri pro-româneşti, ci pentru că nu erau de acord cu instalarea noului episcop în această funcţie, pe care l-au acuzat în public de păcate grele. Şi aceasta în condiţiile în care respectivul arhiereu are mii de credincioşi sub ascultare, iar Mănăstirea Hâncu, pe care o păstoreşte, este una dintre cele mai vizitate din R. Moldova. În plus, sub oblăduirea aşezării monahale în cauză, se educă zeci de copii orfani, nu din cheltuielile bugetare, desigur. Deşi Mitropolia Basarabiei le-a acceptat cererile de aderare, unii preoţi „rebeli” susţin că mai negociază săptămâna aceasta cu ÎP Mitropolit Vladimir referitor la decizia lor finală. Unii dintre ei, precum preotul Eşanu, citat de PRO TV Chişinău, „jonglează” cu un fel de şantaj „dacă-l vor destitui pe episcop, rămânem sub ascultarea Mitropoliei Moldovei”. Mai mult, preoţii în cauză cer chiar caterisirea PS Petru Mustaţă, şi plecarea acestuia în Rusia.
Disensiuni la Călăraşi
Astfel, în urmă cu o săptămână, Mitropolia Basarabiei a anunţat despre trecerea bisericii din Călăraşi în subordinea sa, după organizarea acolo a unei adunări la care enoriaşii au decis aderarea. Episcopul sosit duminica trecută la faţa locului susţinea că „a venit cu mâinile goale, cu intenţia de a discuta despre soarta bisericii în cauză”. Un dialog civilizat nu a putut să aibă loc, iar episcopul a fost nevoit să facă cale întoarsă, împreună cu suita de la Mitropolia Moldovei, nu înainte de a chema oamenii „să-şi apere lăcaşul” (de cine anume nu a precizat). Celor care doresc să adere la Mitropolia Basarabiei le-a spus să se înregistreze în calitate de comunitate separată, şi să-şi construiască o altă biserică. Pe de altă parte, preotul Ioan Mutu, parohul bisericii de la Călăraşi, a declarat că lăcaşul se află oficial, din 11 octombrie, în cadrul Mitropoliei Basarabiei şi că negocierile preoţilor cu Mitropolitul Vladimir nu-i va determina pe enoriaşii de la Călăraşi să-şi schimbe poziţia. „Chiar dacă episcopul Petru va fi destituit din funcţie, noi vom rămâne în cadrul Mitropoliei Basarabiei. Deşi autorităţile nu au întocmit certificatele în cauză, rămânem pe poziţiile noastre”, a menţionat preotul Ioan Mutu. Criza spirituală…încotro? „Nu cred că cei peste 20 de preoţi vor să rămână sub ascultarea Mitropolitului Vladimir, deoarece jumătate dintre ei au obţinut acordul Departamentului Culte de activitate în cadrul Mitropoliei Basarabiei”, a mai spus parohul lăcaşului din Călăraşi. Ioan Mutu susţine că cele mai grave probleme ale preoţilor din Mitropolia Moldovei sunt „birurile” grele şi persoanele amorale instalate în funcţii importante”. Întrebat dacă sunt adevărate acuzaţiile episcopului Petru referitor la afacerile feţelor bisericeşti care se revoltă, preotul Ioan Mutu a declarat că „viaţa este grea, şi dacă cineva deţine un microbuz este doar pentru supravieţuirea familiei sale”.Protoiereul Anatolie Cibric, secretar al Episcopiei de Ungheni, Nisporeni şi Călăraşi, a declarat despre incidentul de la biserica „Sfânta Treime”: „Majoritatea persoanelor de la Călăraşi care au semnat aderarea la cealaltă mitropolie, au fost aduşi la acea adunare, şi nu reprezintă voinţa enoriaşilor care frecventează biserica. Cei care îl huiduiau pe episcop, nu aparţin acelei biserici, ci sunt, de fapt, membrii PPCD, organizaţi de Ştefan Secăreanu, care le-au propus bucate şi la bucate”. El îi numeşte pe cei peste 20 de preoţi „mincinoşi”, care l-ar fi asigurat pe Mitropolitul Vladimir că vor rămâne direct sub ascultarea lui. Cibric susţine că Mitropolia Moldovei nu cere nici un bir de la parohii, care trimestrial ar plăti circa 200 de lei moldoveneşti. Deşi am solicitat o părere ÎPS Petru Păduraru în conflictul dintre clerici, Prea Sfinţia Sa nu a fost de găsit. Andrei Deleu, şeful Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, a declarat: „Cei de la Mitropolia Moldovei sunt indignaţi că preoţii vor să adere la Mitropolia Basarabiei, şi încearcă cu orice preţ să-i ţină în frâu. Preoţii în cauză au fost acceptaţi, iar dacă continuă să poarte negocieri cu alt mitropolit, nu poţi să fii în două luntri niciodată”, a remarcat Andrei Deleu. Criza spirituală din Basarabia pare că se adânceşte, iar păstorii nu sunt în căutarea oilor rătăcitoare. 
Secventa din curtea bisericii „Sfânta Treime”de la Călăraşi
Parohul Ioan Mutu de la biserica „Sfânta Treime”din Călăraşi
Nota: Fotografiile mi-au fost puse la dispozitie de autorul textului.
