Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

25 mars 2015 3 25 /03 /mars /2015 12:56

DSCN5325.JPG

Cineva spunea, cu mai mulți ani în urmă, că lumea sudică e surpinzătoare mai ales prin lumina ei, prin umbrele lungi și greoaie pe care le lasă pe fața pămîntului! Este imposibil să nu fii de acord cu această alegațiune, mai ales că aceasta este valabilă îndeosebi primăvara, cînd soarele este mult, stăruitor, dar nu e dogoritor, cum e în luna lui cuptor. Acum totul vrea să fie la soare, și toți deopotrivă, căci umbra nu e atît de prețioasă. Soarele recuperează acum, în preajma Învierii Domnului, dar și după această supremă minune a răscumpărării neamului omenesc. Recuperează întreg pămîntul care a fost orfan pe timpul iernii, cînd frigul și gerul erau neprietenoase, șfichiuitoare, aspre și viclene. 

O imagine ca aceasta ne arată puterea luminii de primăvară, care e o lumină dulce, lăsînd umbre transparente, ca niște imprimeuri pe mătăsuri fine, aduse tocmai din inima Asiei de altădată. Fereastra de pe acest zid, dat proaspăt cu var puțin albăstrit (cum e datina sătească pe aceste meleaguri), și-a pierdut simțitor din perfecțiunea inițială, dar nu e mai puțin încîntătoare în smerenia pe care și-a agonisit-o cu anii...Lemnul parcă e mai frumos cînd se învechește, cînd suportă straturi multe de vopsea, var, și acestea prind a se scoroji și a crăpa.

De neuitat sunt primăverile pe plaiurile basarabene, cum de neitat este și această ”piatră de hotar”, descoperită pe plaiuri orheiene, priponită de vreme îndelungată în preajma șoselei spre Rezina. Cum de a supraviețuit aceasta deceniilor de furioasă răfuială contra trecutului, credinței, tradițiilor strămoșești? Poate că nu vom ști niciodată. Dar oare chiar e atît de necesar să ”pipăim” și să disecăm toate tainele care ne înconjoară

 

Vestea cea mare a zilei de astăzi este că primăvara a sosit!

s.Otac--Orhei.JPG  

foto © vladimir bulat, 2011, aprilie

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
13 mars 2015 5 13 /03 /mars /2015 09:23

Spuneam chiar ieri despre faptul că o carte de artă este un lux peste tot în lume.

În România albumul de artă este cu atât mai prețios cu cât apare cu acribie, ca un vin rar și vechi.

Este și cazul albumului MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, lansat recent la librăria Bizantină - poate locul cel mai cochet și îmbietor dintre spațiile de librării din București.

coperta Manastirile Olteniei 

Orice comentariu sau exegetică asupra acestui somptuos și prețios album ar trebui să debuteze, cred, cu descifrarea imaginii de pe copertă, căci de la înțelegerea acesteia începi să pricepi întregul demers ”incifrat” al cărții. Este un fragment din fresca naosului bolniței mănăstirii Cozia. La pagina 78 a albumului avem parte de întreaga scenă a Necredinței lui Toma (Duminica Tomii, care se prăznuește la o săptămână de la Învierea Domnului). Privind atent compoziția din absida sudică, realizată la 1542-1543, cel mai probabil de zugravi sârbi, descoperi epigraphé-ul care glăsuiește astfel: Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ ѲѺӍӉИӉѺ (Osezanie Tomnino), în scriere slavonească. Textul nu pare a fi decât în slavona bisericească, oarecum strandardizată pentru toate bisericile slave ale timpului, dar și pentru cea românească, chiar dacă corect ar fi fost Osjazanie. Traducerea exactă ar fi: Pipăirea Tomii. Căci acest Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ însemnează pipăire, atingere, sau latinescul tactus. Apostolul Toma L-a cunoscut pe Dumnezeu prin punerea mâinii, prin pipăire, cum dealtfel I-a îndemnat și Hristos însuși pe cei prezenți, cînd i-a găsit ”înspăimîntați și înfricoșați, crezînd că văd duh”(Luca, 24, 37). Degetul Tomii a atins rana cu carne vie a lui Hristos și, pe această cale kinestetică, s-a încredințat că Acesta este Viu, că a Înviat, exact precum îi spuneau ceilalți Apostoli la prima sa Arătare. Mîntuitorul îi îndeamnă: ”pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase așa cum Mă vedeți pe Mine că am”(Luca, 24, 39). Apoi, ne spune textul evanghelic, că ”le-a arătat mîinile și picioarele”...Scena de la bolnița Coziei este deosebită de ilustrativă și fățișă în acest sens, căci Iisus exact asta face: pozează în fața Apostolilor, se face model pentru cele ce spune. Iar Toma se apleacă, și-i atinge coasta. Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei atingeri zugravii au reprezentat scena Pipăirii lui Toma sub compoziția Epifaniei Domnului, alăturînd cumva rolurile acelor doi mediatori ai prezenței lui Dumnezeu printre oameni, în cazul Epifaniei, prin Ioan Înainte-Mergătorul, iar în Duminica Tomii - prin Apostolul care a dat un supranume acestei zile. Simplu spus, ca să cunoști, trebuie nu doar să privești și să vezi, ci să și simți, să receptezi tactil, să guști, să te cutremuri. La Sfînta Liturghie comesenii sunt chemați să ”guste și să vadă”!

Coperta a 4-a a volumului încheie, apoteotic, această idee a prezenței fizice, a vederii ca instrument al încredințării, căci ne arată un alt fragment al aceleiași scene comentate anterior, în care Apostolii confirmă, prin faptul că asistă ievea, ceea ce Toma învederează: că Dumnezeu a Înviat, că este din nou printre ei. Și va rămâne pururea.     

Pe ideea aceasta profundă, a vederii și simțirii, este construită întreaga carte MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, căci întregul parcurs textual și imagistic funcționează precum un catalizator pentru cunoaștere, spre trezirea curiozității, provocînd un impuls de a merge și a vedea acea salbă de bijuterii arhitectonice, picturale, obiectuale, estetice prin excelență.

Volumul nu inventariază însă întregul catalog al locașurilor existente în acel areal. Este un proiect și o opțiune personală, cred, a părintelui Iustin Marchiș de a sugera anumite obiective, acelea pe care sfinția sa le consideră neîndoilenic de primă mînă, pe care le știe cel mai bine, le simte și le recomandă celor care vor să le descopere, cu rost, folos și bucurie.

Se pare că nimic nu e întâmplător decît, poate, faptul că tînărul monah Iustin Marchiș a fost tuns în monahism la sfînta Mănăstire Cozia, cel mai spectaculos monument (din toate punctele de vedere), aflat pe pămînt românesc. Poate că de acolo și atunci a început marea dragoste pentru frumosul plaiurilor oltene, despre care ne vorbește acum pe îndelete, ajutat de o echipă de oameni minunați, sensibili: istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros, fotografii Dan Dinescu și Daniel Constantinescu, graphic designerul Ioana Bita Giulea. Și, desigur, de cei din editura Institutului Cultural Român, care au străjuit acest proiect aproape 4 ani.

Țin să pun această superbă și riguroasă ispravă într-un dialog direct cu nu mai puțin ”dialogala” carte a vrednicului de pomenire ierarh Bartolomeu Anania care redacta, în plin amurg al comunismului românesc, albumul-mărturisire Cerurile Oltului, apărut în 1990, și reeditat de editura PRO, în anul 1998. Este acum o raritate bibliografică!

Acolo, Valeriu discută, ”platonician”, cu Bartolomeu, mai exact, autorul-cărturar dialoghează pe îndelete cu autorul-teolog, arătîndu-și deopotrivă erudiția, priceperea, darul deosebirii, și simțirea fină pentru lucrurile înalte, dumnezeiești și ziditoare cu adevărat. Aici, în MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, un grup de oameni povestesc despre un tărîm pe cît de străvechi, pe atît de marcat de istorie, pe cît de frumos ca dat al naturii, pe atît de binecuvîntat și înfrumusețat de oamenii lui Dumnezeu cu artă, spiritualitate și cultură.

              

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
20 décembre 2013 5 20 /12 /décembre /2013 22:03

IMG_7778-1-.JPG

Ieromonahul Savatie Baștovoi este, în opinia mea, printre cele mai suprinzătoare și problematice prezențe ale spiritualității românești. Formal, aparține comunității monahale de la mănăstirea Noul-Neamț, factice - este printre noi, mirenii. Prin cărți, conferințe, cîntări, poezie și atitudine!

Cartea aceasta vine după o absență impusă, de 16 ani, din sfera poetică, după ce în 1996 a publicat placheta Elefantul promis, iar în 1996 - Cartea războiului. Unii s-au întrebat de ce acest titlu, acum, iar alții - de ce un monah (mai) are nevoie de poezie! 

Ființă complexă, introvertită, și deopotrivă foarte sociabilă și viu prezentă printre mireni, părintele Savatie este acel gen de trăitor întru Hristos de care contemporaneitatea confuză în care ne scăldăm - are stringentă nevoie, îl caută. Pentru a funcționa, ca bornă și ”foiță de turnesol”. La lansările de carte reușește să capteze sute de oameni, așijderea și la conferințe și catehizări, oriunde le-ar ține: Chișinău, București, Oradea sau Iași, Paris sau Galați...

Limbajul său frust, accesibil, frugal, cald și iubitor este plin de miez, sens și autentică pulsație duhovnicească. La lansarea din seara zilei de 19 decembrie, la Librăria Sophia din București a fost lume nenumărată, cîtă frunză și iarbă sub cerurile azurii.

A vorbit calm, legănat și încercînd să explice atît titlul cît și necesitatea poeziei, pe de-o parte pentru oameni în general, și pentru un călugăr în particular. Nu scrie niciodată ca un scriitor, ca o datorie sau presat de urgența de a scrie cu orice preț. Adevărata necesitate de a scrie, de a se exprima în poezie vine din iubire, din necesitatea de a proiecta pentru cei din jur gînduri și sensuri îndreptate spre Dumnezeu. Totul este cît se poate de simplu, de limpede, fără morgă și prețiozități stilistice. Nimic din morga grafomană a celui care trebuie să scrie, stahanovist, zi și noapte, a aceluia care-și propune să învețe și să povățuiască această lume, zice-se, căzută și păcătoasă. Din poemele și apoftegmele lui Savatie înțelegem cu vîrf de măsură, că cea mai pură poezie țîșnește din propria și nemediata trăire a numelui lui Dumnezeu. Scrie fără a chinui hîrtia, nici pe cetitor nu voiește a-l chinui. Totul ce îmbracă veșmintele verbalizării se impune a fi curat, cristalin și franc, precum murmurul apei este. Scăderile rămîn în afara acestor calapoade, care devin normă și măsură...

Nu-mi pot îngădui să înșir aceste cuvinte bicisnice fără a transcrie mai jos măcar cîteva rînduri ticluite meșteșugit și tandru de părintele Baștovoi:

 

Ivirile lui Dumnezeu

Dumnezeu Se ivește

ca un ierpuraș de lumină

în ochiul unui copil.

Dumnezeu Se ivește

ca un cuib de rîndunică

într-o casă nouă.

Dumnezeu Se ivește

ca o rană dureroasă

pe un trup neprihănit.

Dumnezeu Se ivește

de pretutindeni

în fiecare.

................................................

O, el este ca o mînă de

țarină

pe care o arunci

peste omul iubit!

 

Iertați și binecuvîntați, cuvioase părinte Savatie!

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
5 juin 2013 3 05 /06 /juin /2013 16:54

romania-ingerilor.jpg

Părintele Savatie Baștovoi a scris o nouă carte. Un volumaș care va trebui să facă epocă!

Este un dialog avut cu Jean Francois Colosimo la Institutul Teologic ortodox Saint-Serge din Paris. La discuție a participat și părintele Nicolas Ozoline.

Cartea România îngerilor a apărut la editura Cathisma - editura diriguită și coordonată de ieromonahul Savatie Baștovoi, editură devenită unul din polii culturii scrise ortodoxe în limba română.

Jean Francois Colosimo este un francez ortodox, care a editat Filocalia răsăriteană în limba franceză. Mai mult, este președintele lui Centre National du Livre (CNL). Colosimo a organizat în cadrului Salon du Livre din acest an dezbaterea cu titlul care dat titlul cărții de față. La această dezbatere trebuiau să participe cîțiva intelectuali romîni, care s-au răzgîndit să mai plece la Paris, ca semn de protest împotriva policiticii culturale promovate de ICR, prin recentul său director, profesorul Andrei Marga.

Cartea este despre ce știe mai bine fiecare dintre interlocutori, lumea biserii răsăritului este scutată cu drag, atenție și oarece teamă, iar teama este împărtășită atît de laic, cît și de ieromonahul venit dintr-un univers cu multe biserici și, ca niciodată în istorie - numeroase mănăstiri. Timpul va arăta care este greutatea duhovnicească a acestei puzderii de monahi și monahii...din spațiul mioritic!


Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
13 mai 2013 1 13 /05 /mai /2013 09:29

Petr Mamonov este o prezenţă constantă pe acest blog. Mulţi români îl iubesc, îl citesc, îi urmează felul în care a venit la Ortodoxie, la Hristos.

 

De aceea, cînd am decoperit acest lung interviu, imediat am decis că va fi interesant şi pentru cei care nu cunosc limba rusă! Purced la tălmăcirea lui pre limba noastră, cea românească.

 

Interviul a fost realizat de jurnalistul rus Azamat Ţeboev, redactor-şef al publicaţiei moscovite Menu Magazine.

 

Petr Nikolaevici, ne-aţi putea povesti pe scurt despre copilărie, familie?

Familia este ceva foarte important. Am crescut într-o familie foarte bună, în care mama şi tata se iubeau reciproc. Între ei se iubeau mai mult decît pe copii, nepoţi, apartamentul, serviciul...Ei îmi puteau spune: "Petea, avem nevoie să rămînem singuri, du-te la prietenii tăi pentru vreo două zile!"

 

Şi ce făcea Petea?

Petea pleca. La tovarăşii săi. Dar nu despre asta e vorba. Trebuie să existe o ierarhie. Pe primul loc - Dumnezeu, pe cel secund - soţia sau soţul, apoi copiii, după care nepoţii, apoi serviciul, după care prietenii...Trebuie construită o scară ierarhică. Şi de mercedesuri e nevoie, şi de un studiou, şi bănuţii sunt necesari. Dar toate apoi. Apoi. Pe primul loc - Dumnezeu. Dar ce este - Dumnezeu? E un duh. Ce fel de duh? Al iubirii. Dar iubirea ce este? - A da de la tine. Asta-i tot. Este simplu. Mama şi cu tata se iubeau, prin urmare, îndeplineau voia cea dumnezeiască. Iar copii, adică eu şi fratele meu Aleşa (Alexei) - priveam acest spectacol, şi învăţau. Asta a rămas în noi pentru întreaga viaţă. Am fost învăţaţi cum să trăim corect. Cum trebuie să iubim, să ajutăm, să jertfim. Mama punea la cale cu noi tot soiul de istorii cu caracter educativ, uneori nu vorbea cu mine cîte două zile, dacă săvărşeam vreo porcărie sau o faptă urîtă. Mama a investit o muncă enormă încă de cînd eram mic,  iar eu acum culeg roadele acestui efort. Tot ce este în mine bun, curat, luminos - e de la Dumneze, şi, desigur, de acolo, din copilărie. Ce vrea şi doreşte omul? Să fie iubit. Ce doriţi voi, sosind în casa mea? Ca să vă primesc cu drag, să vă răspund la întrebări, să vă vorbesc frumos, să mă las fotografiat...Trebuie să trec peste toate, peste "eu"-l propriu, peste mîndrie şi oboseală - pentru a mă porni în întîmpinarea voastră. Dar de ce o fac? Pentru ca Dumnezeu să nu mă părăsească. Dar dacă vă dau acum afară -  ce voi face apoi, singur, fără El? Noaptea - cum voi dormi?

 

Dar faceţi asta din cînd în cînd?

Nu o mai fac. Deja - nu mai fac! Şi nu mai fac din raţiuni strict pragmatice. Eu doresc să trăiesc cu Domnul, cu Duhul Sfînt, după măsura mea, desigur; pentru asta are sens să treci şi peste sine. Doresc ca restul vieţii, care au mai rămas de la viaţa mea de crocodil să-i slujesc, cît de puţin, dar nu mie, ci Domnului să-i dedic. Asta vreau să fac! Este scopul meu suprem, tot restul este colateral, sau - pe alături. Apostolul Pavel spunea: "Mîncaţi sau beţi - faceţi totul întru slava lui Dumnezeu". Iată, meşteresc un dulăpior. Pentru ce? Pentru ca să-l prives, să mă bucur, şi în starea asta de bine să fac o emisiune reuşită despre Elvis Presley. Pentru ca un puşti de cinsprezece ani, să o asculte şi să zică: "Aha! Vreau şi eu să ascult o muzică aşa pozitivă" Fie şi dintr-o sută - unul singur. Uite, am făcut un spectacol...Urmăresc presa: întîia oară un val de recenzii cu tîlc. Şi mă bucur pentru asta. Nu pentru că m-au lăudat, sunt obişnuit, ci pentru că au înţeles oamenii. 

 

Dar de ce au înţeles?

 

Ceva a funcţionat. Deşi nu e o lucrare îndeajuns de cizelată, o vom îmbunătăţi. Dar e despre ceva ce interesează pe toţi: despre iubire, şi despre cît e de înfricoşător fără ea. Iar jurnaliştii - sunt cel mai laic popor. Chiar şi aşa - a funcţionat şi asupra lor! Îmi plac lucrurile pozitive - le pescuiesc, le trag pe aţişoară, şi chiar cred că multe se schimbă în ţara noastră. Iar Dumnezeu cum lucrează? Poate şi într-o parte să lucreze, şi pe cealaltă. Este atotputernic. De aceea, dacă fiecare dintre noi se va strădui în măsura puterilor sale: Pet'ka, Vasen'ka, Zinoc'ka, Klavoc'ka, Vera Arkadievna - toţi aceştia vom face eforturi, Dumnezeu va zice: "Pentru aceştia, de dragul lor voi face să fie bine în această ţară".

 

Va fi bine în această ţară?

Răspunsul e în fiecare dintre noi.   

 

Adică fiecare dintre noi e responsabil pentru această lume?

Exact aşa! "Societatea e construită din unităţi", a zis N.V. Gogol. Dar ce este o societate? Societatea  - eşti tu, eu, el, ea, cum se cînta într-o prostească cîntare sovietică. Iar Serafim de Sorv spunea: "Mîntuieşte pe tine - şi e destul!" Pe tine! Pe tine trebuie să te desăvîrşeşti, nu societatea. Nu cred în lozinci, pancarde, în manifestări stradale. Aceste lucruri se pot face apoi, cînd legea funcţionează, în cadrul acesteia. Iar aceste istorii care ne înconjoară...Sunt întrebat: "Petr Nikolaevici, ce părere aveţi despre acele fete care au făcut şi au dres în biserică...*". Le răspund: "Niciuna!"

 

Şi totuşi, ce atitudine aveţi faţă de asta?

Niciuna! Niciuna, repet! Starea mea de creştin, dacă mă consider astfel, este următoarea: mă scufund! În fiecare zi mă scufund în propriile păcate. Şi cu cît mai multă lumină pătrunde în viaţa mea stătută, cu atît mai mult reuşesc să văd, cîte crăpături sunt prin colţuri. Mă înec! Help! Omul naufragiază, şi pe el întreabă ce atitudine are despre fetele care...iar el... (arată chipul omului care se sufocă). Acesta e sistemul. Iisus - cine este? Salvatorul. Mă duc la fund! Ajută-mă, Doamne...

....

Ce te ajută să ieşi la suprafaţă?

Domnul, plus propria voinţă. Sinergia. Două energii: din toate puterile să te abţii de la păcat şi rugăciunea la Dumnezeu. Singur - nu se poate. Nu ne poate salva Dumnezeu fără ajutorul nostru, chiar dacă e Atoputernic, pentru că ne-a dat libertatea de a alege. De ce? Pentru că nu se poate să fii salvat împins de la spate. Să iubeşti se poate doar avînd libertatea absolută. Asta e schema. Mai departe încep dificultăţile. Lucrurile de maximă fineţe. Pentru înţelegera lor sunt sute de volume ale Sfinţilor Părinţi. Acolo, ca într-un alfabet, fir cu fir, pas cu pas, ni se arată mişcările duhului nostru, ale trupului şi sufletului. Totul este consemnat, discutat. Cei care vor să afle - vor găsi. Iată, citesc pe Isaac Sirul, un sfînt de secol VII, şi mă gîndesc: de unde mă cunoaşte în profunzime acesta? Întreg! Fiecare cută. Şi ce am spus acum, şi ce voi spune, ce am simţit, cum va fi în apoi. Este o lucrare. Lucrarea este o încredinţare a proniei. Aceea că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suntem fiinţe duhovniceşti. Avem acestă sete, cel de-al şaselea simţ - religios. Viaţa creştinească înseamnă comuniunea zilnică cu Dumnezeu cel Viu. Stăm aici - Hristos e alături de noi. El priveşte, şi mă vede întreg: ce spun, cum şi de ce m-am enervat - sunt în faţa lui, mă străduiesc mereu. Mereu.

 

Simţiţi asta în permanentă?  

Uneori uit de Dumnezeu, deşertăciunea aduce pustiire. Imediat. Altfel, nici nu mai vreau şi nici nu pot să trăiesc, decît cu El. 

 

Dar se întîmplă, ca...

Desigur că se întîmplă. Dar chestiunea e în ce direcţie e mişcarea ta. Şi mai bun poţi deveni, dar şi mai rău. Poţi deveni infinit mai rău. Zaci beat, ai ucis pe toţi, eşti cel mai rău - calmează-te, nene, se poate şi mai rău. Credinţa noastră este mîntuirea şi zidirea continuă, fără zile libere, fără pauze. Legitatea căderii pietrei: zborul continuu, fie în sus, fie în jos. Oprirea din mişcare - este cădere.  

 

Creaţia este şi ea un mijloc de mîntuire?

Ţine de natura sufletului. Reamintesc, "după chipul lui Dumnezeu" - iată Creatorul. Dar dacă motivul creaţiei este slujirea oamenilor, atunci devine mijloc de mîntuire. Sunt actor, în teatru sunt de mult timp, şi ştiu: dacă apari pe scenă puternic, încrezător, mulţumit de sine, rolul îl ştii pe dinafară - gata, spectacolul e ratat. Iar dacă ai o ieşire nesigură, temătoare - priveşti apoi înregistrarea video, şi te întrebi: ce şi de unde a apărut? Cum a ieşit astfel? Trebuie lăsat Dumnezeu să lucreze în tine. Cum aşa? Să te smereşti, să-L laşi în faţa ta: "Doamne, nu pot nimic să fac singur, doar Tu eşti salvarea mea"

 

Textele pe care le scrieţi, tot aşa ies?

Sunt cîteva nefinisate, există o tehnică, desigur. În diferite feluri se poate. Dar cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi speranţa; setea trebuie să fie permanentă, ca şi cum nu ai băut de zece zile, nu se poate să-ţi doreşti ceva doar puţin. Trăiesc mereu cu ochii larg deschişi. Mă uit întracolo, privesc aici, în interiorul meu mă uit...

 

Aveţi multă tristeţe în ce scrieţi. Dar şi lucruri minunate. Dar tristeţea le copleşeşte...

Doar viaţa este grea. Dar, precum scriu cei din vechime, starea sufletului nostru nu trebuie să depindă de ce vezi pe geam. Se întîmplă aşa: parcă toate-s în bună regulă, bani sunt, bunăstarea e maximă, hainele şi mîncare nu le lipsesc, dar sufletul e trist, deprimat. Dacă eşti fără Dumnezeu, nu e clar cum să exişti în general. Iar alături de Dumnezeu devine clar: te copleşeşte apatia - rabdă, iar după aceasta vine, după cum spun sfinţii părinţi, puterea şi uşurarea. Adică, în suferinţă aşteaptă consolarea. Consolat fiind, trebuie să anticipezi durerea. De aceea, cînd îţi este bine, mulţumitor, aştepţi, eşti treaz: imediat poate începe ceva. În general, trebuie să trăim cu luare-aminte, atenţi.

Cu dificultate reuşiţi acestea toate: spectacole, pregăriri, concerte?

Cum crezi tu? Imaginează-ţi: Ierusalim, arşiţă, muşte, lovituri cu băţul, nasul spart, oţet în loc de apă, crucificat, bătut în cuie, de cei pe care pînă adineauri i-a hrănit, mîntuit, învăţat, lecuit, salvat de vătămări - scuipat, trădat, mutilat, "Să-l eliberez pe acesta?" - "Nu, răstingneşte-l!". Asta cum e? Creştinismul este o viaţă aidoma celei pe care a trăit-o Hristos. Fiecare după măsura lui, dar trebuie să-şi ducă crucea. Inima noastră trebuie să se frîngă pentru toate suferinţele acestei lumi, boala altuia să devină a ta, să umbli în suferinţă. "Noi nu suntem doctori, suntem durerea", - spunea Herţen. Nu va da Dumnezeu mai mult decît omul poate duce, fiecăruia după măsura sa. Apoi. Iată soarele străluceşte, sau ninge, acestea sunt doar pentru noi? Adică - celor buni? Nu, tuturor, fără alegere. El ne iubeşte pe toţi, nu trebuie să uităm asta. A venit un om la tine - este icoană Dumnezeiască. Toate trebuie să fie sincere, directe, frontale. Dumnezeu ne vede toate ungherele, orice pliu. Tocmai de aceea, creaţia, casa, copiii, nepoţii - sunt departe. Ba nu, nu şi copiii, pe copii trebuie să-i educăm. În spirit creştin. Tu ai educat? Nu. Ce trebuie să faci ca recompensă? Lipsa copiilor - trebuie suplinită prin multă rugăciune.

 

Vă place ce aţi reuşit cu propriii copii?

 Nu, multe le-am ratat, lacune am destule. Cum fac acum? Mă rog. O ţin în cereri. Cît am alergat anapoda, cîte nopţi nedormite pentru ei am ratat, cîte cărţi bune nu le-am cetit - atîta rugăciune se cuvine.

Vi s-au cetit căţi în copilărie?

 Cum altfel? Am crescut în nişte condiţii excelente. Mama este literat, tata savant, era o familie moscovită în care se aduna intelighenţia oraşului...Citeam şi singur, cu nesaţ.

Ce anume?

Orice, întreaga literatură rusă. Aveam un raft suspendat, cu cărţi, şi m-am gîndit: "Trebuie să le citesc pe toate". De aceea le luam la rînd, pe fiecare. Iar selecţia era admirabilă - Puşkin, Gogol, Turgheniv, Cehov, Dostoievski, Goncearov, Tolstoi. Dar întreaga artă, creaţie - e deşertăciune, în fapt. Dacă arta ar fi fost capabilă să chimbe oamenii - am fi trăit acum în Rai, atît de multe lucruri frumoase au fost create. Dar arta nu schimbă nimic. Pocnitoare cu confetti - este în acest moment. După ce confetti se vor risipi - totul dispare.   

Ce doriţi să reuşiţi?

 Să devin destoinic de pronia cerească. Să devin, ceea ce spune un preot cunoscut: "La finele vieţii să devii un om normal". Am luat-o din margine, mă străduiesc. Dau din mîini, coatele le rod. Sunt actor - lucrez. Trăiesc, perseverez, cîte ceva-mi reuşeşte, dar în general - nu, îmi ştiu neputinţele. Prima poruncă evanghelică: fericiţi cei săraci cu duhul. Cine este săracul? Cel care pricepe că nu are nimic, şi cere. Nu am nimic nici eu. Toşi suntem în aceeşi situaţie. Dar asta nu înseamnă cătuşi de puţin că Dumnezeu doreşte să-i îmbrace pe toţi în pantaloni albastri, nu. Am spus aşa: degetele strînse pentru închinare vor primi un nume, unic. Fiecare persoană este uimitoare. Dar trebuie să ieşim la liman. Iar păcatele sunt la fiecare aceleaşi: mîndria, iubirea de arginţi, apatia, zavistia, preacurvia, desfrîul, necumpătarea la mîncare - sunt şapte. Pe aceste căi ne plimbăm cu toţii. Omule, priveşte-te în oglindă...M-am gîndit aşa, ei vor sosi, iar eu îi voi alunga...Dar cum îi vor da afară? Iată, Domnul, e alături, şi cum voi putea să-i alung pe ei? 

Dar nu aţi alungat pe nimeni?

În general, nu. Nu am deschis poarta - asta da...Erau tot soiul de neciopliţi, dar şi acstora le-aş deschide acum. 

După "tonul" acesta ai sentimentul, uneori, că scuipaţi

Nu poţi trăi din presupuneri, senzaţii. A ieşit soarele - e o senzaţie, a plouat - o alta. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul - o a treia. Trebuie să trăim după Lege, dar unde este Legea? În Sfînta Evenghelie. De la început pînă la sfîrşit. Corespunde ceea ce fac eu, cu ceea ce doreşte Dumnezeu de la mine? Dar ce vrea Domnul de la mine? Să trăiesc ca EL. Asta-i tot. Slujeşte oamenilor. Cînd o faci pentru tine, e altfel. Începi să compari, unde-i plăcerea mai mare. Concret, fără mistificări. Cînd ai oferit, sau cînd te-ai ascuns, te-ai făcut nevăzut, cînd te-ai îmbuibat? Nu e acelaşi palier. Plăcerile sunt diferite. Cel care a încercat asta, va ţine minte mereu starea aceasta nouă. 

În cinema tot o lucrare aveţi de făcut, sau acolo e un efort şi o creaţie colectivă?

Cinema-ul este o sarcină grea. 


  * E vorba de acţiunea grupului feminin Pussy Riot, despre care am avut şi eu ocazia să scriu.

 

 

acest articol este un ciot, se lucrează să devină altceva.   

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
9 mai 2013 4 09 /05 /mai /2013 03:18

L-am cunoscut personal la capătul unui stagiu de o lună de ședere la Bișkek. Știam încă de acasă, că este moldovean, născut la Chișinău, și că este recent numit Episcop de Bișkek și de Kîrgîzstan. (În lume s-a numit Serghei M. Gaju).

 

Cînd i-am cerut o binecuvîntare în fața altarului (în română) - mi-a zis să-l aștept afară, ca să stăm de vorbă cînd iese din biserică. În scurt timp și-a făcut apariția: înalt, impunător, cu prestanță, plutind parcă în hainele-i cernite, precum o pasăre de talie mare, nobilă...

 

M-a chemat să-l urmez în casa episcopală. Se făcuse ora prînzului, și m-a invitat la masă. În bucătărie - care era o sală destul de mare -  în partea dreaptă era locul unde se gătea, în cealaltă, o masă pentru servit. Vesela și tacîmurile erau întinse, paharele și sticlele de apă minerală, așijderea. Femeia care gătea și servea era și ea moldoveancă, o cheamă Maria, mi-a zis că e și soțul ei în slujba Vlădicăi. Arhipăstorul vorbea cu ea în moldovenește. Și rugăciunea de binecuvîntare a mesei și bucatelor a rostit-o tot în moldovenește

 

I-am oferit Vlădicăi Theodosie (Феодосий) lumînări de ceară aduse din România, un pic de smirnă, precum și două cărți în românește. Mi-a mărturisit că citește destul de poticnit în română. Căci nu prea are practica lecturii curente în acest alfabet. Slujește și citește exclusiv în rusă. Dar mi-a zis că o dată pe an citește în românește pericopa din Evanghelie la Slujba celei de-a Doua Învieri. M-am bucurat mult să aud asta. Că ține la limba natală, cea de acasă!

 

Ne-am pus la masă, și am vorbit despre una-alta. Mi-a spus, în special, că a fost egumen la mănăstirea ridicată în cinstea mucenicilor-martiri ai Familiei Regale Ruse (наместник монастыря во имя святых Царственных страстотерпцев на Ганиной яме Екатеринбургской епархии).

 

Din 25 noiembrie 2011 a fost numit Episcop, iar în 4 decembrie s-a hirotonisit Episcop, de către PF Kirill al Moscovei și Întregii Rusii. Din 4 octombrie 2012 este Episcop de Bișkek și de Kîrgîzstan. Venit aici, a trebuit să se ocupe de absolut toate, deoarece eparhie nu a existat, iar organizarea bisericească precedentă era în componența Eparhiei de Tașkent. În treacăt fie spus, Eparhul de Tașkent, Mitropolitul Vikentie este și el basarabean, născut în Sculenii Unghenilor, care a fost și Episcop de Bender după 1990. În vremea tulbure a  conflictului din Transnistria  (Приднестровский конфликт) se afla în catedra episcopală din acele locuri.

 

Poate că nu e deloc întîmplător că în preajma Vlădicăi Vikentie acum este un alt compatriot de-al nostru, mai tînărul Vlădică, P.S. Theodosie de Bișkek? 

IMG_0564.JPG

 

Mi-a vorbit îndelung despre monarhie, despre Familia Regală Rusă - martirizată de comuniști în 1918. Portretul lui Nikolai al II-lea este mereu în capul mesei la care am stat. I-am zis și eu că la București există o biserică rusească, în care se cinstesc mucenicii-martiri ai Familiei Regale Ruse. S-a arătat foarte încîntat să audă asta, și m-a rugat să-i expediez o fotografie.

 

Pentru că primii creștini din epoca modernă pe aceste meleaguri au fost rușii-cazaci, Vlădica întreține relații speciale cu atamanul acestor comunități, formate în trecut din cazacii din Semirecie. Ei au creat aici, în Asia Centrală, numeroase comunități pravoslavnice numite stanițe. Este adevărat că în acele timpuri majoritatea lor erau ortodocși de rit vechi (старообрядчествo), dar cei de azi - probabil prin dispariția în era comunistă a oricăror comunități de rit vechi - sunt ortodocși supuși B.O. Ruse. Probabil că majoritatea enoriașilor de la biserica episcopală, cu hramul Învierii Domnului, provin din acest mediu al etniei rusești, pentru că se afirmă că în Bișkek ar mai fi o populație de 20 % de ruși.

 

IMG_0562.JPG

 

După aproape o oră, nici nu mi-am dat seama că trecuse atîta - am avut imaginea unui Vlădică vrednic de cîntarea arhierească: Pe domnul și stăpînul nostru, să-l păzească Domnul Dumnezeu! Poate ca niciodată acum am înțeles îndemnul Apostolului Pavel către Tit:

 

Se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic la mînie, nu dat la băutură, pașnic, nepoftitor de cîștig urît, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținîndu-se de cuvîntul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulți sunt răzvrătiți, grăitori în deșert și înșelători...” (Tit, 1, 7-10).

 

După prînz i-am cerut să-l fotografiez în straie episcopale. A urcat în chilia sa și s-a întors iute în podoabele monahului superior, Întîistătătorul pravoslavnicilor din Kîrgîzstan - care și-au binemeritat acest Vlădică, și pe care par a-l iubi și cinsti. Am văzut pe mulți oameni, în cîteva rînduri, stînd de vorbă cu Sfinția sa, cerînd sfaturi, cuvinte de învățătură și blagoslovenie.

 

IMG_0574.JPG

Vlădica a ținut să fim fotografiați și împreună, ceea ce desigur, am primit cu mare bucurie.

 

IMG_0571.JPG

 

Să-l țină Bunul Dumnezeu pe Vlădica Theodosie în această demnitate arhipăstorală mulți ani împliniți, și cu folosuri pline de roade duhovnicești!

 

 

“HRISTOS A ÎNVIAT!”

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
13 avril 2010 2 13 /04 /avril /2010 14:25

TRUPUL

 

"Am aşa un vag sentiment, că dinţii sunt ceva inutil la om. Că Dumnezeu i-a făcut la urma celorlalte; şi mai ales, la rugămintea insistentă a omului. Anume cu această "recuzită" a şi muşcat Adam din măr. Vă imaginaţi cum ar fi fost dacă lui Adam îi lipseau dinţii?

 

Dar nu despre asta am vrut să fac vorbire, ci despre ceva mai serios. De ce ni s-au dat un trup aşa minunat, şi un creier aşa suprinzător? Biserica se raportează la trup cu cele datorate sfinţeniei, dar eu? De ce cred oare că toate astea sunt ale mele? Dar sunt minute în care îmi privesc mâinile, şi mă minunez câte pot face cu ele, cît de frumos sunt alcătuite toate. Te-ai tăiat la un deget, şi în cîteva zile s-a întremat. Ciocanul nu se ţine precum furculiţa sau ferestrăul. Într-o clipită reacţionează la orice, pot suporta şi frigul şi căldura, dar şi durerea.

 

Altădată, Sfîntul Simeon Noul Cuvîntător-de-Dumnezeu după împărtășirea cu Sfintele Daruri a scris: "Stau aşezat pe acest scaun de lemn, şi îmi privesc aceste mîni decrepite, la acest corp îmbătrînit şi constat cu groază cu acestea sunt mîinile Domnului, pentru că prin împărtăşire acestea devin una cu Hristos; şi privesc în juru-mi, la această chilie sărăcăcioasă, şi văd: e mai mare decît cerurile, pentru că cerurile nu Îl încap pe Dumnezeu, iar aici încape Dumnezeu, Care cu trupul, prin al meu, se află aici...Atunci chilia mea devine nemărginită. Pentru că este mai lată decît Universul". 

 

Şi paharul cu vodkă, şi ţigareta tot cu aceste mîini le ţin". 

 

VIAŢA ŞI MOARTEA 

 

"Salcia stă plecată deasupra apei, gîrbovită şi veche. Trunchiul e brăzdat de încheieturi şi de găuri negre. Acesta e înconjurat de o aureolă de crengi, crenguţe şi foarte mici lăstari. Seamănă cu viaţa noastră: prea-plină de mişcări grăbite, nu întotdeauna necesare. Uneori, ceea ce contează, e o creangă vînjoasă, cu frunze mustoase. Toate sunt legate şi se leagă prin moarte. Acesta este trunchiul. Cînd acesta moare, mai hrăneşte încă verdeaţa. Partea de jos creşte în pămînt. Nu văd rădăcinile lui, dar ştiu că ele sunt; sunt pline de sevă, şi vor fi întotdeauna, pentru că le nutreşte Dumnezeu. Privesc salcia aceasta, şi deja mai puţin sunt înfricoşat de moarte; nu mai pun atîta preţ pe viaţa mea. Precum salcia cu lemnul său priveşte apa rîului lin şi repede-curgător, tot astfel şi pe mine mă preocupă mai mult cerurile şi necuprinderea lor.

 

P.S. zumzăie îndelung

maşina de bărbierit

atingîndu-se de faţa mea

mi-am pus ochelarii

ca să mă văd

în oglindă

doar ochii au rămas neschimbaţi,

mulţi ani de viaţă am trăit,

degrabă va trebui să mor...

Maşina de bărbierit zumzăie

şi încuviinţează". 

 

traducerea: vladimir bulat     

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
23 décembre 2009 3 23 /12 /décembre /2009 11:26

Cuvânt după pericopa Evangheliei: Matei 4: 18-23, 25; 5: 12 (20.06.1993)

"Evanghelia de astăzi ne arată lămurit ce înseamnă să fii sfînt, şi cum e să fii creştin. Ştim că pe pămînt există religii diferite, şi mai ştim că persistă o veche, precum e lumea, şi ca păcatul de veche, blagocestie păgînă. În ce constă această devoţiune? Idolatrul ştie ceva, mult mai mult decît un necredincios. El ştie că de-asupra sa este ceva Suprem, şi crede nesmintit în asta. Dar cum se raportează el la acest Suprem? Exact cum facem noi, aici pe pămînt, din neputinţă şi orgoliu -- faţă de cei mai bogaţi, mai deştepţi, şi mai puternici decît noi. Asta înseamnă că faţă de aceştia trebuie să fim respectuoşi, cu pace şi să le purtăm recunoştinţă -- asta pentru a primi de la ei, în treburile noastre mici, o bună purtare şi susţinere, să nu ne ştirbească  orgoliul. Iată sensul blagocestiei păgîne.

Despre cu totul altceva citim în Evanghelia de la Matei, ceva ce cu greu se împacă firea noastră trupească. Ce aud aceşti pescari, ocupaţi cu treburile lor, de grijile zilnice, ce aud de la Domnul? -- "Veniţi după Mine"*. Tot atunci ei îşi lasă năvoadele, părăsesc munca lor, care era întreaga lor viaţă, pînă acum cinci minute, şi Îi urmează -- fără a cere alte încredinţări, garanţii. Ei lasă toate, pentru a merge după Hristos, pentru a sluji Domnului, Tatălui din Ceruri, care au fost înfiaţi de Cel Întîi Născut, Fiul Său. Acesta nu e un tată străin, căruia noi, copiii, trebuie să ne înclinăm cu respect,  să-l salutăm, şi el în schimb ne va face pe plac; după care fiecare-şi va urma propriul drum. Ni se propune ceva neînchipuit, ceva ce mintea noastră nici nu concepe. Este o onoare cumplită şi grea -- să fim copii, şi moştenitori. Domnul, care prin Cuvîntul Său pe toate le poate, ne cinsteşte. A binevoit ca lucrarea Lui pe pămînt, să nu fie fără de noi, neputincioşii, ci Să-l ajutăm să o împlinească.

Păgînul dorea ca zeii să-l ajute în războaiele pe care le purta. Dar în Vechiul Legămînt, în unul din cele mai vechi texte (pe care savanţii, care deşi se îndoiesc de multe, îl consideră a fi cel mai vechi), în Cîntarea Devorei, sau cum se obişnuieşte la noi să spună, Cartea Judecătorilor, se vorbeşte despre războiul Domnului. Devora îi probozeşte pe acei oameni care nu au luat parte la acest război. Vremurile Devorei erau foarte îndepărtate, iar oamenilor de curînd chemaţi la slujirea Domnului războiul li se arată doar ca ceva sîngeros. Războiul nostru e altfel, şi mai înfricoşător: nu e contra trupului şi a sîngelui, cum se spune la Apostolul Pavel, ci împotriva puterilor diavoleşti. Dar suntem chemaţi ca voluntari. Iar Domnul, cel Care ar fi putut într-o clipită să decidă soarta victoriei -- repet asta, -- fără noi, a binevoit să nu se întîmple fără participarea noastră. Astfel a dorit să ne ridice. 

Creştin e acela care răspunde la aceste cuvinte: "Vino după Mine". Sfînt însă -- e acela, care o face cu mărinimia apostolilor, care au lepădat totul imediat. 

Uimitoare cuvinte, care pot fi numite chiar inima Vestirii Evanghelice, sunt cele pe care le auzim în fiece Sfîntă Liturghie, şi le-am auzit azi în pericopa evanghelică -- care premerg propovăduirea de pe Munte. E ceva în acestea, care se face clar pentru fiecare creştin, ceva lesne de înţeles, dar greu de împlinit. Dar sunt cuvinte la care trebuie să medităm continuu, şi astfel, treptat, ele îşi descoperă sensul, dar pentru a le pătrunde mai în adînc e necesar să apelăm la tîlcuirile lăsate de Sfinţii Părinţi, dar şi la încredinţările limbilor străvechi.

De pildă, de la început: ce însemnează: "săraci cu duhul"? Uneori credincioşii consideră această stare cu atîta umilinţă, încît riscă să devină sentimentali, iar necredincioşii o tratează cu zeflemea, ca pe o simplitate a minţii, şi o neputinţă de a formula gînduri mai complexe. Dar nu e aşa. Domnul ne-a poruncit să asociem înţelepciunea şarpelui cu firescul porumbelului. Ni se mai spune în Scriptură să nu fiţi copii la minte. Ni se porunceşte să fim prunci după curăţia inimii, dar nu după minte. Iar cînd ne gîndim la sfinţi, la cei dintîi sfinţi, cum erau marii luminători, în rîndurile cărora se numără şi unii dintre sfinţii ruşi -- vedem că aceştia erau oameni cu o minte mare. După tîlcuirea Sfîntului Vasile cel Mare, magistral confirmate de cele mai noi descoperiri arheologice şi lingvistice din veacul nostru, cei "săraci cu duhul" -- sunt cei care se desprind de darurile lumeşti după inspiraţia duhului: prin libera mişcare a duhului omenesc, însufleţit de Duhul cel Dumnezeiesc. Sunt cei care, aidoma apostolilor, lasă activităţile lor zilnice, şi nu regretă niciodată asta.

"Fericiţi cei ce plîng". Biserica, predania drept-măritoare, măreşte pe cei care au fost dăruiţi de la Dumnezeu cu lacrimi -- să-şi curăţească cu ele păcatele. Darul plîngerii e unul de mare preţ...e vorba de acel om care nu se poate nicicînd împăca cu ordinea păcătoasă a lucrurilor, şi pentru depăşirea căreia Domnul s-a adus ca jertfă; despre acela care, împăcat cu voia Domnului, e în dezacord cu liniştea amăgitoare, şi e tulburat mereu de faptul că lumea nu trăieşte în bună rînduială, că el însuşi nu e bine (în sensul pedestru, precum că dacă aşa trăieşte lumea, înseamnă că toate sunt în bună ordine); despre acela ce nu se ispiteşte a primi, în locul poruncilor de la Dumnezeu, cele ce devin o normă pentru ceilalţi.

Minunată zicere, limpede şi clară fiecărei inimi, care era deja pregătită în Vechiul Legămînt, -- despre cei blînzi, cărora le e dat să moştenească întreg pămîntul. Vedem istoria şi contemporaneitatea ca un şir de violenţe. Observăm întotdeauna că siluitorii îşi însuşesc averile celor blînzi, pînă şi viaţa lor. Dar remarcăm şi altceva: cît de efemere sunt festinele siluitorilor, şi cum perene rămîn muncile şi eforturile celor blînzi, şi roadele acestora. Rămîne ceea ce e făcut cu blîndeţe, în taină şi tihnă, fără sforţări şi violenţă, fără mahmureala orgoliului. Astea stau în picioare, dăinuie şi pentru generaţiile ce vin, sfinţesc pămîntul.

Se succed cuvinte despre cei ce însetează de dreptate -- dreptatea Dumnezeiască, justeţea divină. Tot astfel cum omul nu poate fără hrană şi apă, omul cel drept nu se poate lipsi de ceva mai mult -- Adevărul Dumnezeiesc. Aici e şi o sugestie la practica postului, de pe vremea Domnului (dar şi în alte timpuri, în cazul marilor postitori), cînd drepţii în dorinţa lor de a îndrepta anumite nelegiuiri din jurul lor -- îşi impuneau un post sever, care consta nu doar în abţinerea de la hrană, ci şi de apă (ceea ce în condiţiile Palestinei era deosebit de chinuitor).  
.....   

Ne pitim la spatele sfinţilor. Putem trăi, şi viaţa noastră creştinească este cu putinţă, cu toate slăbiciunile noastre, datorită bărbăţiei lor. Să dea Bunul Dumnezeu să nu uităm niciodată asta, şi să fim legaţi de ei prin sentimentul viu al recunoştinţei! Şi în măsura puterilor noastre slabe, a neputinţelor, chiar dacă nu la fel de rapid şi de mărinimoşi precum apostolii, să lăsăm toate, din cîte avem, şi să răspundem chemării Domnului: "Vino după Mine".

AMIN.              

* Interesant de consemnat că în versiunea rusească a Evangheliei, Domnul se adresează celor doi la singular -- "Vino după Mine"! Probabil, tălmăcitorii ruşi se refereau, probabil, la natura comună a firii celor aleşi de Domnul, care erau deja chemaţi ca un "corp unic".

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
13 janvier 2009 2 13 /01 /janvier /2009 12:15

Cred că puţină lume din sfera credinţei nu a văzut filmul Insula (Ostrovul, 2006), cu actorul Petr Mamonov în rolul principal. Cine nu'l ştie, să nu ezite a'l căuta (se găseşte şi pe internet, cu subtitrare în limba română), căci e un eveniment major pentru cinematografia creştină. Ei bine, Mamonov nu a "jucat" rolul schivnicului, ci s-a trăit pe sine. Unul din liderii undergroundului perioadei sovietice târzii, a devenit de mai mulţi ani un om credincios, practicant, iar de ceva vreme s-a decis să se şi lase de actorie...La finele anului trecut i-a apărut un volum de meditaţii pravoslavnice, şi judecând după cifra 1 de pe copertă, trebuie să ne aşteptăm şi la altele...Volumul se cheamă «Закорючки» (care se poate traduce şi prin Croşete şi prin Caracotii). Este o serie de foarte succinte "adnotări" la viaţa sa de creştin, mărunte "mâzgălituri" ale gândului, scrieri care au o prospeţime şi o vioiciune seducătoare. Stilul colocvial al lui Mamonov face ca "pastilele" acestea să-şi atingă repede ţinta, să devină reţete memorabile, demne de reţinut şi chiar de urmat. Încerc să aduc în limba română cateva dintre aceste "fragmente", "croşete"...sau "mâzgălituri": să le spunem cum ni se pare mai portivit, sensul lor oricum nu se va diminua.
Dacă da - doar tălmăcitorul poate fi de vină...

Lumea lui Dumnezeu

Există o astfel de expresie. Dar ce semnifică ea? Pentru mine ea însemnează chiar lumea creată de Dumnezeu. Tot ce arată frumuseţea şi măreţia Lui. Uneori acesta e sufletul meu, uneori - maşina, alteori - copacii sau iarba. Atunci se poate afirma, că Dumnezeu e peste tot? În afara acelor locuri din care noi l'am alungat. Mă înspăimânt, bunaoară, când văd o casă hidoasă sau când aud sudalme. 

La un moment dat mi-a venit asta, sau mi-a zis-o cineva, nu mai ţin minte, că Dumnezeu nu doar a creat lumea şi a plecat, ci o "ţine" în palmele Sale. Iată de ce, acest colţ respingător sau un balconaş mai stângaci, reverberează în întregul Univers, şi chiar peste hotarele acestuia. Tot astfel se întâmplă şi cu faptele noastre. Pe mine o astfel de explicaţie mă prinde imediat. Devin solidar cu toată fiinţa. Şi ce cuvânt - Universul!
Se poate merge şi mai departe. Chiar şi frumuseţea minunatului nostru Pământ poate prisosi. Trăia odată pe muntele Athos un bătrânel. Şedea într'o mică peşteră, se ruga pentru toată lumea, dar şi pentru sine. Iar Dumnezeu îi şi dădea câte ceva. Prin deschizătura cavernei se arată o privelişte încântătoare spre mare, spre cerul azuriu, spre insule, iar bătrânelul acoperea fereastra cu o scândurică. Era întrebat: "Avva, de ce acoperi toate astea? Asta e lumea lui Dumnezeu, lumina Dumnezeiască". Iar el dădea răspuns: "Dacă aţi şti ce lumină e înlăuntrul meu!". 
Fireşte, aceste înălţimi sunt de neatins pentru noi. Dar, cum spunea Sfântul Grigorie Teologul la anul 325, "Mai bine să zbori mai jos decât uliul din înalturi, decât de-asupra larvelor ce se târăsc pe faţa pământului".

Duhul Sfânt      

The Italian Job. Filmul în care totul este impecabil, şi funcţionează atât de minunat. Veselie, simplitate, ritm - high-tech dominant.
Dar Dumnezeu? Apostolul Filip s'a deplasat într'o clipită la o distanţă uriaşă. Prin Duhul Sfânt Maria Egipteanca păşea pe ape. Dumnezeu însuşi a înviat un mort după patru zile. Şi toate astea sunt adevărate. În lumea veşnică vom avea trupuri noi. 
Nu vorbesc aici despre iubire, bucurie duhovnicească şi alte lucruri nelumeşti. Vrei un Ferrari? Agoniseşte-ţi Duh Sfânt, şi vei afla că nu mai ai nevoie de Ferrari. Pentru că pentru o singură clipă a vieţii trăită în Duhul Sfânt, după mărturia Sfântului Serafim de Sarov, orice om se va lăsa ronţăit de viermi o mie de ani. Mă încred mai mult în afirmaţia Sfântului Serafim, decât în mecanicii italieni. Deşi, închinăciunile mele le adresez tuturor.       

Fumatul

Străduiţi-vă să faceţi rost de mere cât mai proaspete, şi anume din soiul preferat.

Când îţi vine pofta de fumat, ia un măr, aşează-te exact în locul în care fumezi, şi începe să-l mănânci. Fiecare muşcătură - precum un fum. Nu te grăbi să înghiţi, rumegă îndelung mărul, plimbă cu limba acel pireu către cerul gurii, gingii, glande. Absoarbe cu întreaga ta fiinţă acel fruct minunat. Imaginează-ţi - cum creşte mărul, cum seva pământului urcă şi se scurge prin trunchiul copacului, şi cum se preface în acea mingiucă; cum soarele încălzeşte fructul ba pe o parte, ba pe cealaltă, făcând să fiarbă acel nectar.
E o patimă şi asta, fii pe pace. Se numeşte înrobirea burţii (гортанобесие). După legităţile duhovniceşti - o patimă o înlocuieşte rapid pe alta. Dar pe aceasta din urmă îţi va fi mai lesne să o stăpâneşti, decât obişnuinţa îmbătrânită şi cu gust rău a fumatului.
Doar am scris acest cuvânt, şi mi s'a şi făcut silă, atât de mult îmi plac merele!
P.S. Mi se pare că e cazul să o lăsăm mai moale. 

Icoane

Nici nu prea am de spus mare lucru, voi repeta doar ceea ce am auzit de la altii, "mai batrani".
In primul rand, de ce le pupam? Dar de ce pupam fotografiile copiilor, ale nevestei sau ale iubitei? Uite, copii tai se uita fix de pe fotografiile lucioase, - sa le rupem, sa le aruncam si sa scuipam pe ele. Iar pe aceste scandurici e zugravit Dumnezeu, Maica Lui cea Prea-Curata, sfinti diferiti, oameni buni si minunati. Imi place sa ma inchin in fata lor, sa le sarut chipul, sa le cer ajutorul.
Mai demult, nu reuseam sa ma las nicidecum de fumat, fie si pentru o singura zi. Dar iata ce mi-a venit in minte: daca Dumnezeu e peste tot, atunci si chipului Sau il afum. Hai sa ma infatisez in fata icoanei si spre chipul lui Hristos sa pufai. Doar m-am gandit - si m-a si cuprins groaza.
In al doilea rand, perspectiva inversa. Pe vechile icoane vedem mereu perspectiva inversa: "ecartamentul" nu fuge spre orizont, ci se rasfira catre noi. De unde reiese limpede, ca omul se afla in centru: in fata ochilor lui e icoana, care ii propune calea spre Vesnicia cea nemarginita; iar in spatele sau - o cale la fel de larga spre dulceturile acestei lumi. "Bombonelele" au intotdeauna un ambalaj ispititor. Dar cand le desfaci, ce sa vezi - streangul!      


Sursa după care s'a făcut traducerea -
aici



Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
5 mars 2008 3 05 /03 /mars /2008 21:29
undefinedO nouă carte* la Catisma. O carte dezarmantă, minunată şi copleşitor de autentică, o carte cu şi despre un monah aproape transparent. Adormit întru Domnul la 19 iunie 2005, la cel de-al 97-lea leat al vieţii sale pe acest pământ. Orbit de mai mulţi ani, monahul Selafiil a trăit în duh printre ai săi, a învăţat şi povăţuit pe alţii cum să petreacă în lume, cum să ierte, şi cum să se mântuiască. Vorbea încet, cumpătat, rar şi profund moldoveneşte, ca toţi strămoşii săi. 
Au rămas deja puţine lucruri despre care e cuviincios să spui doar puţine lucruri, ca să nu le întinezi cu vorbărie searbădă; cartea adunată de ieromonahul Savatie Baştovoi e din această discretă categorie. "Dragostea care nu cade niciodată" - trebuie cetită cu sufletul curat, împăcat. Cu răbdarea cu care însuşi părintele ne-a vorbit, slove lăsate acum în aceste pagini...
 












* O ediţie princeps, mai redusă ca dimensiuni, a acestei cărţi a apărut la editura Marineasa, în anul 2001.  
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article