Cineva spunea, cu mai mulți ani în urmă, că lumea sudică e surpinzătoare mai ales prin lumina ei, prin umbrele lungi și greoaie pe care le lasă pe fața pămîntului! Este imposibil să nu fii de acord cu această alegațiune, mai ales că aceasta este valabilă îndeosebi primăvara, cînd soarele este mult, stăruitor, dar nu e dogoritor, cum e în luna lui cuptor. Acum totul vrea să fie la soare, și toți deopotrivă, căci umbra nu e atît de prețioasă. Soarele recuperează acum, în preajma Învierii Domnului, dar și după această supremă minune a răscumpărării neamului omenesc. Recuperează întreg pămîntul care a fost orfan pe timpul iernii, cînd frigul și gerul erau neprietenoase, șfichiuitoare, aspre și viclene. 

O imagine ca aceasta ne arată puterea luminii de primăvară, care e o lumină dulce, lăsînd umbre transparente, ca niște imprimeuri pe mătăsuri fine, aduse tocmai din inima Asiei de altădată. Fereastra de pe acest zid, dat proaspăt cu var puțin albăstrit (cum e datina sătească pe aceste meleaguri), și-a pierdut simțitor din perfecțiunea inițială, dar nu e mai puțin încîntătoare în smerenia pe care și-a agonisit-o cu anii...Lemnul parcă e mai frumos cînd se învechește, cînd suportă straturi multe de vopsea, var, și acestea prind a se scoroji și a crăpa.

De neuitat sunt primăverile pe plaiurile basarabene, cum de neitat este și această ”piatră de hotar”, descoperită pe plaiuri orheiene, priponită de vreme îndelungată în preajma șoselei spre Rezina. Cum de a supraviețuit aceasta deceniilor de furioasă răfuială contra trecutului, credinței, tradițiilor strămoșești? Poate că nu vom ști niciodată. Dar oare chiar e atît de necesar să ”pipăim” și să disecăm toate tainele care ne înconjoară? 

Vestea cea mare a zilei de astăzi este că primăvara a sosit!

foto:  © vladimir bulat, 2011, aprilie

Ieromonahul Savatie Baștovoi este, în opinia mea, printre cele mai suprinzătoare și problematice prezențe ale spiritualității românești. Formal, aparține comunității monahale de la mănăstirea Noul-Neamț, factice - este printre noi, mirenii. Prin cărți, conferințe, cîntări, poezie și atitudine!

Cartea aceasta vine după o absență impusă, de 16 ani, din sfera poetică, după ce în 1996 a publicat placheta Elefantul promis, iar în 1996 - Cartea războiului. Unii s-au întrebat de ce acest titlu, acum, iar alții - de ce un monah (mai) are nevoie de poezie! 

Ființă complexă, introvertită, și deopotrivă foarte sociabilă și viu prezentă printre mireni, părintele Savatie este acel gen de trăitor întru Hristos de care contemporaneitatea confuză în care ne scăldăm - are stringentă nevoie, îl caută. Pentru a funcționa, ca bornă și ”foiță de turnesol”. La lansările de carte reușește să capteze sute de oameni, așijderea și la conferințe și catehizări, oriunde le-ar ține: Chișinău, București, Oradea sau Iași, Paris sau Galați...

Limbajul său frust, accesibil, frugal, cald și iubitor este plin de miez, sens și autentică pulsație duhovnicească. La lansarea din seara zilei de 19 decembrie, la Librăria Sophia din București a fost lume nenumărată, cîtă frunză și iarbă sub cerurile azurii.

A vorbit calm, legănat și încercînd să explice atît titlul cît și necesitatea poeziei, pe de-o parte pentru oameni în general, și pentru un călugăr în particular. Nu scrie niciodată ca un scriitor, ca o datorie sau presat de urgența de a scrie cu orice preț. Adevărata necesitate de a scrie, de a se exprima în poezie vine din iubire, din necesitatea de a proiecta pentru cei din jur gînduri și sensuri îndreptate spre Dumnezeu. Totul este cît se poate de simplu, de limpede, fără morgă și prețiozități stilistice. Nimic din morga grafomană a celui care trebuie să scrie, stahanovist, zi și noapte, a aceluia care-și propune să învețe și să povățuiască această lume, zice-se, căzută și păcătoasă. Din poemele și apoftegmele lui Savatie înțelegem cu vîrf de măsură, că cea mai pură poezie țîșnește din propria și nemediata trăire a numelui lui Dumnezeu. Scrie fără a chinui hîrtia, nici pe cetitor nu voiește a-l chinui. Totul ce îmbracă veșmintele verbalizării se impune a fi curat, cristalin și franc, precum murmurul apei este. Scăderile rămîn în afara acestor calapoade, care devin normă și măsură...

Nu-mi pot îngădui să înșir aceste cuvinte bicisnice fără a transcrie mai jos măcar cîteva rînduri ticluite meșteșugit și tandru de părintele Baștovoi:

Ivirile lui Dumnezeu

Dumnezeu Se ivește

ca un ierpuraș de lumină

în ochiul unui copil.

Dumnezeu Se ivește

ca un cuib de rîndunică

într-o casă nouă.

Dumnezeu Se ivește

ca o rană dureroasă

pe un trup neprihănit.

Dumnezeu Se ivește

de pretutindeni

în fiecare.

................................................

O, el este ca o mînă de

țarină

pe care o arunci

peste omul iubit!

Iertați și binecuvîntați, cuvioase părinte Savatie!

Petr Mamonov este o prezenţă constantă pe acest blog. Mulţi români îl iubesc, îl citesc, îi urmează felul în care a venit la Ortodoxie, la Hristos.

De aceea, cînd am decoperit acest lung interviu, imediat am decis că va fi interesant şi pentru cei care nu cunosc limba rusă! Purced la tălmăcirea lui pre limba noastră, cea românească.

Interviul a fost realizat de jurnalistul rus Azamat Ţeboev, redactor-şef al publicaţiei moscovite Menu Magazine.

Petr Nikolaevici, ne-aţi putea povesti pe scurt despre copilărie, familie?

Familia este ceva foarte important. Am crescut într-o familie foarte bună, în care mama şi tata se iubeau reciproc. Între ei se iubeau mai mult decît pe copii, nepoţi, apartamentul, serviciul...Ei îmi puteau spune: "Petea, avem nevoie să rămînem singuri, du-te la prietenii tăi pentru vreo două zile!"

Şi ce făcea Petea?

Petea pleca. La tovarăşii săi. Dar nu despre asta e vorba. Trebuie să existe o ierarhie. Pe primul loc - Dumnezeu, pe cel secund - soţia sau soţul, apoi copiii, după care nepoţii, apoi serviciul, după care prietenii...Trebuie construită o scară ierarhică. Şi de mercedesuri e nevoie, şi de un studiou, şi bănuţii sunt necesari. Dar toate apoi. Apoi. Pe primul loc - Dumnezeu. Dar ce este - Dumnezeu? E un duh. Ce fel de duh? Al iubirii. Dar iubirea ce este? - A da de la tine. Asta-i tot. Este simplu. Mama şi cu tata se iubeau, prin urmare, îndeplineau voia cea dumnezeiască. Iar copii, adică eu şi fratele meu Aleşa (Alexei) - priveam acest spectacol, şi învăţau. Asta a rămas în noi pentru întreaga viaţă. Am fost învăţaţi cum să trăim corect. Cum trebuie să iubim, să ajutăm, să jertfim. Mama punea la cale cu noi tot soiul de istorii cu caracter educativ, uneori nu vorbea cu mine cîte două zile, dacă săvărşeam vreo porcărie sau o faptă urîtă. Mama a investit o muncă enormă încă de cînd eram mic,  iar eu acum culeg roadele acestui efort. Tot ce este în mine bun, curat, luminos - e de la Dumneze, şi, desigur, de acolo, din copilărie. Ce vrea şi doreşte omul? Să fie iubit. Ce doriţi voi, sosind în casa mea? Ca să vă primesc cu drag, să vă răspund la întrebări, să vă vorbesc frumos, să mă las fotografiat...Trebuie să trec peste toate, peste "eu"-l propriu, peste mîndrie şi oboseală - pentru a mă porni în întîmpinarea voastră. Dar de ce o fac? Pentru ca Dumnezeu să nu mă părăsească. Dar dacă vă dau acum afară -  ce voi face apoi, singur, fără El? Noaptea - cum voi dormi?

Dar faceţi asta din cînd în cînd?

Nu o mai fac. Deja - nu mai fac! Şi nu mai fac din raţiuni strict pragmatice. Eu doresc să trăiesc cu Domnul, cu Duhul Sfînt, după măsura mea, desigur; pentru asta are sens să treci şi peste sine. Doresc ca restul vieţii, care au mai rămas de la viaţa mea de crocodil să-i slujesc, cît de puţin, dar nu mie, ci Domnului să-i dedic. Asta vreau să fac! Este scopul meu suprem, tot restul este colateral, sau - pe alături. Apostolul Pavel spunea: "Mîncaţi sau beţi - faceţi totul întru slava lui Dumnezeu". Iată, meşteresc un dulăpior. Pentru ce? Pentru ca să-l prives, să mă bucur, şi în starea asta de bine să fac o emisiune reuşită despre Elvis Presley. Pentru ca un puşti de cinsprezece ani, să o asculte şi să zică: "Aha! Vreau şi eu să ascult o muzică aşa pozitivă" Fie şi dintr-o sută - unul singur. Uite, am făcut un spectacol...Urmăresc presa: întîia oară un val de recenzii cu tîlc. Şi mă bucur pentru asta. Nu pentru că m-au lăudat, sunt obişnuit, ci pentru că au înţeles oamenii. 

Dar de ce au înţeles?

Ceva a funcţionat. Deşi nu e o lucrare îndeajuns de cizelată, o vom îmbunătăţi. Dar e despre ceva ce interesează pe toţi: despre iubire, şi despre cît e de înfricoşător fără ea. Iar jurnaliştii - sunt cel mai laic popor. Chiar şi aşa - a funcţionat şi asupra lor! Îmi plac lucrurile pozitive - le pescuiesc, le trag pe aţişoară, şi chiar cred că multe se schimbă în ţara noastră. Iar Dumnezeu cum lucrează? Poate şi într-o parte să lucreze, şi pe cealaltă. Este atotputernic. De aceea, dacă fiecare dintre noi se va strădui în măsura puterilor sale: Pet'ka, Vasen'ka, Zinoc'ka, Klavoc'ka, Vera Arkadievna - toţi aceştia vom face eforturi, Dumnezeu va zice: "Pentru aceştia, de dragul lor voi face să fie bine în această ţară".

Va fi bine în această ţară?

Răspunsul e în fiecare dintre noi.   

Adică fiecare dintre noi e responsabil pentru această lume?

Exact aşa! "Societatea e construită din unităţi", a zis N.V. Gogol. Dar ce este o societate? Societatea  - eşti tu, eu, el, ea, cum se cînta într-o prostească cîntare sovietică. Iar Serafim de Sorv spunea: "Mîntuieşte pe tine - şi e destul!" Pe tine! Pe tine trebuie să te desăvîrşeşti, nu societatea. Nu cred în lozinci, pancarde, în manifestări stradale. Aceste lucruri se pot face apoi, cînd legea funcţionează, în cadrul acesteia. Iar aceste istorii care ne înconjoară...Sunt întrebat: "Petr Nikolaevici, ce părere aveţi despre acele fete care au făcut şi au dres în biserică...*". Le răspund: "Niciuna!"

Şi totuşi, ce atitudine aveţi faţă de asta?

Niciuna! Niciuna, repet! Starea mea de creştin, dacă mă consider astfel, este următoarea: mă scufund! În fiecare zi mă scufund în propriile păcate. Şi cu cît mai multă lumină pătrunde în viaţa mea stătută, cu atît mai mult reuşesc să văd, cîte crăpături sunt prin colţuri. Mă înec! Help! Omul naufragiază, şi pe el întreabă ce atitudine are despre fetele care...iar el... (arată chipul omului care se sufocă). Acesta e sistemul. Iisus - cine este? Salvatorul. Mă duc la fund! Ajută-mă, Doamne...

....

Ce te ajută să ieşi la suprafaţă?

Domnul, plus propria voinţă. Sinergia. Două energii: din toate puterile să te abţii de la păcat şi rugăciunea la Dumnezeu. Singur - nu se poate. Nu ne poate salva Dumnezeu fără ajutorul nostru, chiar dacă e Atoputernic, pentru că ne-a dat libertatea de a alege. De ce? Pentru că nu se poate să fii salvat împins de la spate. Să iubeşti se poate doar avînd libertatea absolută. Asta e schema. Mai departe încep dificultăţile. Lucrurile de maximă fineţe. Pentru înţelegera lor sunt sute de volume ale Sfinţilor Părinţi. Acolo, ca într-un alfabet, fir cu fir, pas cu pas, ni se arată mişcările duhului nostru, ale trupului şi sufletului. Totul este consemnat, discutat. Cei care vor să afle - vor găsi. Iată, citesc pe Isaac Sirul, un sfînt de secol VII, şi mă gîndesc: de unde mă cunoaşte în profunzime acesta? Întreg! Fiecare cută. Şi ce am spus acum, şi ce voi spune, ce am simţit, cum va fi în apoi. Este o lucrare. Lucrarea este o încredinţare a proniei. Aceea că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suntem fiinţe duhovniceşti. Avem acestă sete, cel de-al şaselea simţ - religios. Viaţa creştinească înseamnă comuniunea zilnică cu Dumnezeu cel Viu. Stăm aici - Hristos e alături de noi. El priveşte, şi mă vede întreg: ce spun, cum şi de ce m-am enervat - sunt în faţa lui, mă străduiesc mereu. Mereu.

Simţiţi asta în permanentă?  

Uneori uit de Dumnezeu, deşertăciunea aduce pustiire. Imediat. Altfel, nici nu mai vreau şi nici nu pot să trăiesc, decît cu El. 

Dar se întîmplă, ca...

Desigur că se întîmplă. Dar chestiunea e în ce direcţie e mişcarea ta. Şi mai bun poţi deveni, dar şi mai rău. Poţi deveni infinit mai rău. Zaci beat, ai ucis pe toţi, eşti cel mai rău - calmează-te, nene, se poate şi mai rău. Credinţa noastră este mîntuirea şi zidirea continuă, fără zile libere, fără pauze. Legitatea căderii pietrei: zborul continuu, fie în sus, fie în jos. Oprirea din mişcare - este cădere.  

Creaţia este şi ea un mijloc de mîntuire?

Ţine de natura sufletului. Reamintesc, "după chipul lui Dumnezeu" - iată Creatorul. Dar dacă motivul creaţiei este slujirea oamenilor, atunci devine mijloc de mîntuire. Sunt actor, în teatru sunt de mult timp, şi ştiu: dacă apari pe scenă puternic, încrezător, mulţumit de sine, rolul îl ştii pe dinafară - gata, spectacolul e ratat. Iar dacă ai o ieşire nesigură, temătoare - priveşti apoi înregistrarea video, şi te întrebi: ce şi de unde a apărut? Cum a ieşit astfel? Trebuie lăsat Dumnezeu să lucreze în tine. Cum aşa? Să te smereşti, să-L laşi în faţa ta: "Doamne, nu pot nimic să fac singur, doar Tu eşti salvarea mea"

Textele pe care le scrieţi, tot aşa ies?

Sunt cîteva nefinisate, există o tehnică, desigur. În diferite feluri se poate. Dar cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi speranţa; setea trebuie să fie permanentă, ca şi cum nu ai băut de zece zile, nu se poate să-ţi doreşti ceva doar puţin. Trăiesc mereu cu ochii larg deschişi. Mă uit întracolo, privesc aici, în interiorul meu mă uit...

Aveţi multă tristeţe în ce scrieţi. Dar şi lucruri minunate. Dar tristeţea le copleşeşte...

Doar viaţa este grea. Dar, precum scriu cei din vechime, starea sufletului nostru nu trebuie să depindă de ce vezi pe geam. Se întîmplă aşa: parcă toate-s în bună regulă, bani sunt, bunăstarea e maximă, hainele şi mîncare nu le lipsesc, dar sufletul e trist, deprimat. Dacă eşti fără Dumnezeu, nu e clar cum să exişti în general. Iar alături de Dumnezeu devine clar: te copleşeşte apatia - rabdă, iar după aceasta vine, după cum spun sfinţii părinţi, puterea şi uşurarea. Adică, în suferinţă aşteaptă consolarea. Consolat fiind, trebuie să anticipezi durerea. De aceea, cînd îţi este bine, mulţumitor, aştepţi, eşti treaz: imediat poate începe ceva. În general, trebuie să trăim cu luare-aminte, atenţi.

Cu dificultate reuşiţi acestea toate: spectacole, pregăriri, concerte?

Cum crezi tu? Imaginează-ţi: Ierusalim, arşiţă, muşte, lovituri cu băţul, nasul spart, oţet în loc de apă, crucificat, bătut în cuie, de cei pe care pînă adineauri i-a hrănit, mîntuit, învăţat, lecuit, salvat de vătămări - scuipat, trădat, mutilat, "Să-l eliberez pe acesta?" - "Nu, răstingneşte-l!". Asta cum e? Creştinismul este o viaţă aidoma celei pe care a trăit-o Hristos. Fiecare după măsura lui, dar trebuie să-şi ducă crucea. Inima noastră trebuie să se frîngă pentru toate suferinţele acestei lumi, boala altuia să devină a ta, să umbli în suferinţă. "Noi nu suntem doctori, suntem durerea", - spunea Herţen. Nu va da Dumnezeu mai mult decît omul poate duce, fiecăruia după măsura sa. Apoi. Iată soarele străluceşte, sau ninge, acestea sunt doar pentru noi? Adică - celor buni? Nu, tuturor, fără alegere. El ne iubeşte pe toţi, nu trebuie să uităm asta. A venit un om la tine - este icoană Dumnezeiască. Toate trebuie să fie sincere, directe, frontale. Dumnezeu ne vede toate ungherele, orice pliu. Tocmai de aceea, creaţia, casa, copiii, nepoţii - sunt departe. Ba nu, nu şi copiii, pe copii trebuie să-i educăm. În spirit creştin. Tu ai educat? Nu. Ce trebuie să faci ca recompensă? Lipsa copiilor - trebuie suplinită prin multă rugăciune.

Vă place ce aţi reuşit cu propriii copii?

 Nu, multe le-am ratat, lacune am destule. Cum fac acum? Mă rog. O ţin în cereri. Cît am alergat anapoda, cîte nopţi nedormite pentru ei am ratat, cîte cărţi bune nu le-am cetit - atîta rugăciune se cuvine.

Vi s-au cetit căţi în copilărie?

 Cum altfel? Am crescut în nişte condiţii excelente. Mama este literat, tata savant, era o familie moscovită în care se aduna intelighenţia oraşului...Citeam şi singur, cu nesaţ.

Ce anume?

Orice, întreaga literatură rusă. Aveam un raft suspendat, cu cărţi, şi m-am gîndit: "Trebuie să le citesc pe toate". De aceea le luam la rînd, pe fiecare. Iar selecţia era admirabilă - Puşkin, Gogol, Turgheniv, Cehov, Dostoievski, Goncearov, Tolstoi. Dar întreaga artă, creaţie - e deşertăciune, în fapt. Dacă arta ar fi fost capabilă să chimbe oamenii - am fi trăit acum în Rai, atît de multe lucruri frumoase au fost create. Dar arta nu schimbă nimic. Pocnitoare cu confetti - este în acest moment. După ce confetti se vor risipi - totul dispare.   

Ce doriţi să reuşiţi?

 Să devin destoinic de pronia cerească. Să devin, ceea ce spune un preot cunoscut: "La finele vieţii să devii un om normal". Am luat-o din margine, mă străduiesc. Dau din mîini, coatele le rod. Sunt actor - lucrez. Trăiesc, perseverez, cîte ceva-mi reuşeşte, dar în general - nu, îmi ştiu neputinţele. Prima poruncă evanghelică: fericiţi cei săraci cu duhul. Cine este săracul? Cel care pricepe că nu are nimic, şi cere. Nu am nimic nici eu. Toşi suntem în aceeşi situaţie. Dar asta nu înseamnă cătuşi de puţin că Dumnezeu doreşte să-i îmbrace pe toţi în pantaloni albastri, nu. Am spus aşa: degetele strînse pentru închinare vor primi un nume, unic. Fiecare persoană este uimitoare. Dar trebuie să ieşim la liman. Iar păcatele sunt la fiecare aceleaşi: mîndria, iubirea de arginţi, apatia, zavistia, preacurvia, desfrîul, necumpătarea la mîncare - sunt şapte. Pe aceste căi ne plimbăm cu toţii. Omule, priveşte-te în oglindă...M-am gîndit aşa, ei vor sosi, iar eu îi voi alunga...Dar cum îi vor da afară? Iată, Domnul, e alături, şi cum voi putea să-i alung pe ei? 

Dar nu aţi alungat pe nimeni?

În general, nu. Nu am deschis poarta - asta da...Erau tot soiul de neciopliţi, dar şi acstora le-aş deschide acum. 

După "tonul" acesta ai sentimentul, uneori, că scuipaţi

Nu poţi trăi din presupuneri, senzaţii. A ieşit soarele - e o senzaţie, a plouat - o alta. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul - o a treia. Trebuie să trăim după Lege, dar unde este Legea? În Sfînta Evenghelie. De la început pînă la sfîrşit. Corespunde ceea ce fac eu, cu ceea ce doreşte Dumnezeu de la mine? Dar ce vrea Domnul de la mine? Să trăiesc ca EL. Asta-i tot. Slujeşte oamenilor. Cînd o faci pentru tine, e altfel. Începi să compari, unde-i plăcerea mai mare. Concret, fără mistificări. Cînd ai oferit, sau cînd te-ai ascuns, te-ai făcut nevăzut, cînd te-ai îmbuibat? Nu e acelaşi palier. Plăcerile sunt diferite. Cel care a încercat asta, va ţine minte mereu starea aceasta nouă. 

În cinema tot o lucrare aveţi de făcut, sau acolo e un efort şi o creaţie colectivă?

Cinema-ul este o sarcină grea. 

  * E vorba de acţiunea grupului feminin Pussy Riot, despre care am avut şi eu ocazia să scriu.

acest articol este un ciot, se lucrează să devină altceva.   

TRUPUL

"Am aşa un vag sentiment, că dinţii sunt ceva inutil la om. Că Dumnezeu i-a făcut la urma celorlalte; şi mai ales, la rugămintea insistentă a omului. Anume cu această "recuzită" a şi muşcat Adam din măr. Vă imaginaţi cum ar fi fost dacă lui Adam îi lipseau dinţii?

Dar nu despre asta am vrut să fac vorbire, ci despre ceva mai serios. De ce ni s-au dat un trup aşa minunat, şi un creier aşa suprinzător? Biserica se raportează la trup cu cele datorate sfinţeniei, dar eu? De ce cred oare că toate astea sunt ale mele? Dar sunt minute în care îmi privesc mâinile, şi mă minunez câte pot face cu ele, cît de frumos sunt alcătuite toate. Te-ai tăiat la un deget, şi în cîteva zile s-a întremat. Ciocanul nu se ţine precum furculiţa sau ferestrăul. Într-o clipită reacţionează la orice, pot suporta şi frigul şi căldura, dar şi durerea.

Altădată, Sfîntul Simeon Noul Cuvîntător-de-Dumnezeu după împărtășirea cu Sfintele Daruri a scris: "Stau aşezat pe acest scaun de lemn, şi îmi privesc aceste mîni decrepite, la acest corp îmbătrînit şi constat cu groază cu acestea sunt mîinile Domnului, pentru că prin împărtăşire acestea devin una cu Hristos; şi privesc în juru-mi, la această chilie sărăcăcioasă, şi văd: e mai mare decît cerurile, pentru că cerurile nu Îl încap pe Dumnezeu, iar aici încape Dumnezeu, Care cu trupul, prin al meu, se află aici...Atunci chilia mea devine nemărginită. Pentru că este mai lată decît Universul". 

Şi paharul cu vodkă, şi ţigareta tot cu aceste mîini le ţin". 

VIAŢA ŞI MOARTEA 

"Salcia stă plecată deasupra apei, gîrbovită şi veche. Trunchiul e brăzdat de încheieturi şi de găuri negre. Acesta e înconjurat de o aureolă de crengi, crenguţe şi foarte mici lăstari. Seamănă cu viaţa noastră: prea-plină de mişcări grăbite, nu întotdeauna necesare. Uneori, ceea ce contează, e o creangă vînjoasă, cu frunze mustoase. Toate sunt legate şi se leagă prin moarte. Acesta este trunchiul. Cînd acesta moare, mai hrăneşte încă verdeaţa. Partea de jos creşte în pămînt. Nu văd rădăcinile lui, dar ştiu că ele sunt; sunt pline de sevă, şi vor fi întotdeauna, pentru că le nutreşte Dumnezeu. Privesc salcia aceasta, şi deja mai puţin sunt înfricoşat de moarte; nu mai pun atîta preţ pe viaţa mea. Precum salcia cu lemnul său priveşte apa rîului lin şi repede-curgător, tot astfel şi pe mine mă preocupă mai mult cerurile şi necuprinderea lor.

P.S. zumzăie îndelung

maşina de bărbierit

atingîndu-se de faţa mea

mi-am pus ochelarii

ca să mă văd

în oglindă

doar ochii au rămas neschimbaţi,

mulţi ani de viaţă am trăit,

degrabă va trebui să mor...

Maşina de bărbierit zumzăie

şi încuviinţează". 

traducerea: vladimir bulat     

Cred că puţină lume din sfera credinţei nu a văzut filmul Insula (Ostrovul, 2006), cu actorul Petr Mamonov în rolul principal. Cine nu'l ştie, să nu ezite a'l căuta (se găseşte şi pe internet, cu subtitrare în limba română), căci e un eveniment major pentru cinematografia creştină. Ei bine, Mamonov nu a "jucat" rolul schivnicului, ci s-a trăit pe sine. Unul din liderii undergroundului perioadei sovietice târzii, a devenit de mai mulţi ani un om credincios, practicant, iar de ceva vreme s-a decis să se şi lase de actorie...La finele anului trecut i-a apărut un volum de meditaţii pravoslavnice, şi judecând după cifra 1 de pe copertă, trebuie să ne aşteptăm şi la altele...Volumul se cheamă «Закорючки» (care se poate traduce şi prin Croşete şi prin Caracotii). Este o serie de foarte succinte "adnotări" la viaţa sa de creştin, mărunte "mâzgălituri" ale gândului, scrieri care au o prospeţime şi o vioiciune seducătoare. Stilul colocvial al lui Mamonov face ca "pastilele" acestea să-şi atingă repede ţinta, să devină reţete memorabile, demne de reţinut şi chiar de urmat. Încerc să aduc în limba română cateva dintre aceste "fragmente", "croşete"...sau "mâzgălituri": să le spunem cum ni se pare mai portivit, sensul lor oricum nu se va diminua.
Dacă da - doar tălmăcitorul poate fi de vină...

Lumea lui Dumnezeu

Există o astfel de expresie. Dar ce semnifică ea? Pentru mine ea însemnează chiar lumea creată de Dumnezeu. Tot ce arată frumuseţea şi măreţia Lui. Uneori acesta e sufletul meu, uneori - maşina, alteori - copacii sau iarba. Atunci se poate afirma, că Dumnezeu e peste tot? În afara acelor locuri din care noi l'am alungat. Mă înspăimânt, bunaoară, când văd o casă hidoasă sau când aud sudalme. 

La un moment dat mi-a venit asta, sau mi-a zis-o cineva, nu mai ţin minte, că Dumnezeu nu doar a creat lumea şi a plecat, ci o "ţine" în palmele Sale. Iată de ce, acest colţ respingător sau un balconaş mai stângaci, reverberează în întregul Univers, şi chiar peste hotarele acestuia. Tot astfel se întâmplă şi cu faptele noastre. Pe mine o astfel de explicaţie mă prinde imediat. Devin solidar cu toată fiinţa. Şi ce cuvânt - Universul!
Se poate merge şi mai departe. Chiar şi frumuseţea minunatului nostru Pământ poate prisosi. Trăia odată pe muntele Athos un bătrânel. Şedea într'o mică peşteră, se ruga pentru toată lumea, dar şi pentru sine. Iar Dumnezeu îi şi dădea câte ceva. Prin deschizătura cavernei se arată o privelişte încântătoare spre mare, spre cerul azuriu, spre insule, iar bătrânelul acoperea fereastra cu o scândurică. Era întrebat: "Avva, de ce acoperi toate astea? Asta e lumea lui Dumnezeu, lumina Dumnezeiască". Iar el dădea răspuns: "Dacă aţi şti ce lumină e înlăuntrul meu!". 
Fireşte, aceste înălţimi sunt de neatins pentru noi. Dar, cum spunea Sfântul Grigorie Teologul la anul 325, "Mai bine să zbori mai jos decât uliul din înalturi, decât de-asupra larvelor ce se târăsc pe faţa pământului".

Duhul Sfânt      

The Italian Job. Filmul în care totul este impecabil, şi funcţionează atât de minunat. Veselie, simplitate, ritm - high-tech dominant.
Dar Dumnezeu? Apostolul Filip s'a deplasat într'o clipită la o distanţă uriaşă. Prin Duhul Sfânt Maria Egipteanca păşea pe ape. Dumnezeu însuşi a înviat un mort după patru zile. Şi toate astea sunt adevărate. În lumea veşnică vom avea trupuri noi. 
Nu vorbesc aici despre iubire, bucurie duhovnicească şi alte lucruri nelumeşti. Vrei un Ferrari? Agoniseşte-ţi Duh Sfânt, şi vei afla că nu mai ai nevoie de Ferrari. Pentru că pentru o singură clipă a vieţii trăită în Duhul Sfânt, după mărturia Sfântului Serafim de Sarov, orice om se va lăsa ronţăit de viermi o mie de ani. Mă încred mai mult în afirmaţia Sfântului Serafim, decât în mecanicii italieni. Deşi, închinăciunile mele le adresez tuturor.       

Fumatul

Străduiţi-vă să faceţi rost de mere cât mai proaspete, şi anume din soiul preferat.

Când îţi vine pofta de fumat, ia un măr, aşează-te exact în locul în care fumezi, şi începe să-l mănânci. Fiecare muşcătură - precum un fum. Nu te grăbi să înghiţi, rumegă îndelung mărul, plimbă cu limba acel pireu către cerul gurii, gingii, glande. Absoarbe cu întreaga ta fiinţă acel fruct minunat. Imaginează-ţi - cum creşte mărul, cum seva pământului urcă şi se scurge prin trunchiul copacului, şi cum se preface în acea mingiucă; cum soarele încălzeşte fructul ba pe o parte, ba pe cealaltă, făcând să fiarbă acel nectar.
E o patimă şi asta, fii pe pace. Se numeşte înrobirea burţii (гортанобесие). După legităţile duhovniceşti - o patimă o înlocuieşte rapid pe alta. Dar pe aceasta din urmă îţi va fi mai lesne să o stăpâneşti, decât obişnuinţa îmbătrânită şi cu gust rău a fumatului.
Doar am scris acest cuvânt, şi mi s'a şi făcut silă, atât de mult îmi plac merele!
P.S. Mi se pare că e cazul să o lăsăm mai moale. 

Icoane

Nici nu prea am de spus mare lucru, voi repeta doar ceea ce am auzit de la altii, "mai batrani".
In primul rand, de ce le pupam? Dar de ce pupam fotografiile copiilor, ale nevestei sau ale iubitei? Uite, copii tai se uita fix de pe fotografiile lucioase, - sa le rupem, sa le aruncam si sa scuipam pe ele. Iar pe aceste scandurici e zugravit Dumnezeu, Maica Lui cea Prea-Curata, sfinti diferiti, oameni buni si minunati. Imi place sa ma inchin in fata lor, sa le sarut chipul, sa le cer ajutorul.
Mai demult, nu reuseam sa ma las nicidecum de fumat, fie si pentru o singura zi. Dar iata ce mi-a venit in minte: daca Dumnezeu e peste tot, atunci si chipului Sau il afum. Hai sa ma infatisez in fata icoanei si spre chipul lui Hristos sa pufai. Doar m-am gandit - si m-a si cuprins groaza.
In al doilea rand, perspectiva inversa. Pe vechile icoane vedem mereu perspectiva inversa: "ecartamentul" nu fuge spre orizont, ci se rasfira catre noi. De unde reiese limpede, ca omul se afla in centru: in fata ochilor lui e icoana, care ii propune calea spre Vesnicia cea nemarginita; iar in spatele sau - o cale la fel de larga spre dulceturile acestei lumi. "Bombonelele" au intotdeauna un ambalaj ispititor. Dar cand le desfaci, ce sa vezi - streangul!      


Sursa după care s'a făcut traducerea - aici.