Sunt ani buni de cînd părintele meu duhovnic şi-a arătat dorinţa de a vizita aşezămîntele monahale din Basarabia, şi mai ales acele vestigii rupestre, locuri de refugiu şi rugăciune ale sihaştrilor de altă dată...cele ascunse de-a lungul Nistrului şi al Răutului.
Aşa a vrut Bunul Dumnezeu ca în Săptămîna Luminată acest gînd să se înfăptuiască, să se facă posibil. În a doua zi de la Învierea Domnului o ceată de parohieni de la mănăstirea Stavropoleos, în frunte cu părintele duhovnic, a trecut Prutul. Pînă să ajungă la Chişinău au vizitat mănăstirile Hîncu şi Căpriana. După o zi petrecută prin muzeele capitalei moldave, am pornit la drum spre peşterile de la Butuceni-Orheiul Vechi, Ţîpova şi Saharna.
Primul popas - la schitul rupestru de la Butuceni. Am avut ocazia să văd acest loc prin 1990, cînd încă nu era locuit, ci era pustiu şi miraculos prin simplitatea ce o avea. O cavernă cîndva plină de duh trăitor, sobră, retrasă. Acum bisericuţa este un loc care te tulbură, altarul este închis de un iconostas banal, din lemn lăcuit, iar în faţa acestuia s-a montat un soi de paravan, tot din lemn, care cică ţine loc de strană...un soi de îngrămădeală de obiecte, recuzită, icoane cromolitografiate, în rame hidoase concură, toate, la conştientizarea următorului paradox: cu cît acest spaţiu era mai gol, cu atît părea el mai populat, mai înzestrat, mai însufleţit, mai viu. Desigur, "Duhul bate unde vrea", dar probabil nu oricînd. Vie nu era biserica rupestră atunci cînd am fost noi, ci oamenii din ea: femeia umilă, "de la lumînări", şi cei doi puşti, care ne-au vorbit "despre vremea lui Zamolxes". Aceştia păreau a fi biserica, nu recipientul în care nu am întîlnit niciun monah.
Copiii, Ion şi Mihaela, ne-au însoţit în tot timpul vizitei locaşului sfînt, dar şi a satului Butuceni, explicîndu-ne, după ştiinţa lor, ce este bogăţia, viaţa la ţară, casa, şcoala şi iubirea de carte. Coborînd de pe povîrnişul unde este cocoţată biserica rupestră - în care pe vremuri se urca dinspre albia Răutului, şi nu exista acel tunel de acces prin care se intră astăzi, spre vatra satului am făcut o vizită la casa-muzeu, conservată şi păstrată in situ, care nu e de ratat pentru nimeni din cei care ajung pe acele meleaguri. Era soare şi albinile sălbatice îşi făcuseră cuiburi în tuburile groase ale stufului care acoperă casa. Zumzetul lor profund, insistent, se regăsea în frumuseţea firească a locurilor, obiectelor, în bogăţia formelor şi culorilor pe care le-am întîlnit în cale.
Oamenii de aici erau fie în curţi, fie pe stradă, unii forjau motorul unei motociclete, făcînd un fum înnecăcios, cîteva femei se întoceau de la sapă, iar o tănără alături de acestea avea ştrampi cu ştrasuri, lucioşi - aşa venea de la cîmp...Vremurile de demult şi gustul îndoielnic al celor de aievea trăiesc împreună în acest loc - la Butuceni -, unde tihna şi discreţia trăitorilor în duh din trecut i-a făcut pe oamenii de azi să se simtă protejaţi, stăpîni pe ei, pe locurile pe care le populează, să-şi trateze cu căldură şi firesc maxim musafirii şi pelerinii veniţi de departe. Acest model l-am resimţit la aceşti doi copii minunaţi, şi numai.
Am coborît apoi spre Trebujeni, doar pentru a admira mulţimea de caverne şi scorburi rămase în timp, scobite în zidul de calcar ce urcă de la albia rîului spre cer, formînd un imens lighean natural, desenat de apa multimilenară.
În drum spre mănăstirea rupestră Ţîpova am descoperit această piatră de hotar, cam prin dreptul moşiei satului Otac. Aceasta este consemnată în monografia Athitectura vernaculară în piatră, semnată de Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu (ed.Ştiinţa, Chişinău, 2009, pag. 119, fig.6).
Înainte de a ajunge la Ţîpova ne-am abătut printr-un sat deosebit de pitoresc, şi ca aşezare, dar şi ca dulceaţă a numelui: Lalova. Pe malul Nistrului se întindea malul leneş, cu ceva bărcuţe de pescari, cu o capră care păştea tacticos, iar după o curbă bruscă şi un urcuş cam abrupt ne aştepta pensiunea La Hanganu. Aici urma să mîncăm, dar nu înainte să mergem la Ţîpova - timp în care peştele proaspăt pescuit era pus la fript, raţa grasă la cuptor, şi mălaiul la umflat. Peste cîţiva kilometri, parcurşi prin praf şi drum mai mult arhaic decît modern, ne pomenim în faţa unei porţi de mănăstire. Trecem pragul şi ne pomenim cu o biserică absolut rusească în faţă, pe care eu o ocolesc grăbit şi îndemn lumea să coboare pe cărarea pietruită spre aşezămîntul rupestru, unde mai fusesem cu mai mulţi ani în urmă, cînd încă nu se reactivase viaţa şi slujba monastică. În stînga e Nistrul, cu o privelişte spectaculoasă a satului de peste, din Transnistria, care se numeşte Popencu. Treptat se deschide vederii ceea ce a fost cîndva mănăstirea Ţîpova, consemnată de Visarion Puiu, la 1919, ca fiind încă activă. Spun cîndva, pentru că ceea ce se poate vedea acum este un loc straniu, modificat, cu betoane turnate alandala, cu o amenajare cel puţin dubioasă, cu tapeturi de muşama, caşerate direct pe murii de calcar, cu poveşti foarte departe de dreapta-credinţă. Părintele din biserică dădea afară femeile neacoperite, şi părea destul de neprietenos, atent la forme, şi cam neglijent cu propria înfăţişare.
Locul pare mai degrabă părăsit, necinstit şi murdar şi tratat cu o neglijenţă interesată. Ni s-a relatat legenda conform căreia orice tentativă de a restaura aşezămîntul s-a soldat cu grave eşecuri şi nenorociri. Şi aici avem de-a face cu un paradox usturător, căci dacă ni s-a spus că de acest loc trebuie să te apropii cu bune intenţii, cu inimă curată, înseamnă că cei ce doreau să se atingă de monument, nu le aveau? Grija oricărui om care se apropie de memoria unui loc trebuie subsumată acestuia. Trebuie să ştii că orice formă de restaurare sau intervenţie trebuie să rămînă reversibilă, să nu disturbe integritatea, nici să încerci să-i conferi o altă esenţă sau substanţă: trebuie lucrat în datele pre-existentului.
Ce avem la Ţîpova acum? Structuri metalice şi betoane, cadre de ferestre ca vai de ele, blocuri de piatră cu care s-au zidit şi mascat golurile, fără să se ţină cont că nici piatra folosită nu e de acolo, nici golurile umplute nu ţin, deloc, de înfăţişarea locului. E ca şi cum ai încerca să forţezi lucrurile: să pui să crească trandafiri din bulbii de lăcrămioară! Contra firii pot fi doar gîndurile şi intenţiile noastre. Rezultatul este desigur jalnic, catastrofal, respingător...
Cred că experienţa aproape exemplară de la Corbii de Piatră (jud. Argeş) e de luat ca exemplu, unde restauratori, istorici de artă, chimişti, studenţi, geodezişti, biologi au pus mînă de la mînă, şi au conservat şi protejat unul din cele mai impresionante monumente rupestre din România.
La Tîpova, se pare că nepăsarea şi lipsa de pofesionalism sînt cele care dictează, guvernează şi formatează conştiinţa. În aceste condiţii, de ce devine atît de important să-şi acopere femeile capetele, atunci cînd intră în biserică, şi trebuie neapărat să îngenunchezi, la comandă, în Săptămîna Luminată? Lucrurile sunt mult mai triste la faţa locului decît ne-am putea închipui de la distanţă.
Cînd problema integrităţii locului, a conservării şi a curăţeniei este stringentă, chestiunile liturgice şi dogmatice rămîn pe planul secund, aşteptîndu-şi rîndul şi buna aşezare. Nu pricep de ce ne arătăm mai întîi dogmatici, inflexibili, doritori de a da poveţe altora, şi de-abia apoi ne asumăm să fim simpli gospodari.
