Minunata carte-document a savantului D.N.Goberman, Troițele moldovenești (Sankt-Peterburg, 2004, ediție bilingvă, română-rusă), ne arată ce comoară de neprețuit aveam odinioară în spațiul public al Moldovei vechi, reprezentată inclusiv și prin arta țărănească, prin nenumăratele troițe din piatră și lemn, presărate peste tot pe unde călca piciorul omului. E drept că fotografiile reproduse de autor ilustra o realitate a anilor 1950-1970, cînd încă tăvălugul ateu nu decimase mare parte a artefactelor rămase de la strămoșii noștri. Totuși, Bunul Dumnezeu a vrut ca o minunate exemple din această artă apusă, să mai fie de văzut în anumite locuri. Menționam cu ani în urmă un exemplu de troiță din satul natal al părinților mei, Bravicea (Călărași). Recent, cu o îndoliată ocazie, am vizitat din nou acea necropolă a strămoșilor mei, unde sunt înmormîntați străbunicii și bunicii, din ambele ramuri. De data asta am privit cu alți ochi materialul conservat în acel cimitir. Poate maturitatea la care am ajuns, poate conștientizarea faptului că toate acestea sunt ireversibile, m-au ajutat să văd ceea ce altădată nici nu observam. În cavalcada crucilor de metal, vopsite-n toate culorile, mai proaspete și mai scorojite, se înălțau falnic troițele de piatră și lemn mîncat de ploi, arșiță și carii. 

Primul exemplu este o piesă rară, pentru că are o dublă față. Desigur, subiectul de bază este Răstignirea Domnului, din care s-a păstrat doar figura Mîntuitorului, cu mîinile întinse pe o cruce care nu mai e, iar pe spatele acestui panou este o cruce mare, pe suprafața căreia a fost înfățișată o compoziție compusă din doi îngeri, și o imagine a Punerii în Mormînt a Domnului. Figura Acestuia este cu mîinile înrucițate pe piept, și cu o draperie mare încinsă în jurul coapselor. Chipul este aproape șters, dar o bărbiță ascuțită și plete care curg pe umeri, ne pot ajuta să ne imaginăm că acesta este anume al Mîntuitorului.  

În general, nu se cunosc tipologii de crucixuri moldovenești, nici nume sau ateliere de meșteri, care le-ar fi cioplit, sculptat, fabricat. Fiecare exemplu este unicat. În afara unui „standard” compozițional, mai mult sau mai puțin complex - nimic nu se repetă. Putem presupune că, de fiecare dată, meșterul concepea/zămîslea imaginea Mîntuitorului în funcție de cel răposat. Pentru că și cel răposat capătă chipul lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintează în acumularea virtuților. Indubitabil, este o pură speculație. Dar după ce studiezi și observi multitudinea chipurilor așezate de-asupra mormintelor celor plecați la cele veșnice, nu poate să nu te viziteze această idee, care pune în relație natura umană cu cea dumnezeiască. Dezvoltată științific această problematică am găsit-o în minunata carte, Die Christus-Ikone. Eine theologische Hinführung, a cardinalului Christioph Schönborn (ed. Schaffhausen 1984; traducerea românească, a pr. dr. Vasile Răducă, a apărut la editura Anastasia, B., 1996), Chipul lui Hristos. Acesta scrie: „Sfântul Chiril putea să spună că harul și virtuțile sunt acelea care ne unesc cu Dumnezeu. În îndumnezeirea noastră există, așadar, o sinergie, în împreună-lucrare: harul conferă pecetea lui Dumnezeu, lucrarea virtuților ne imprimă trăsăturile chipului lui Dumnezeu” (subl. mea, op.cit., pag. 83). 

Într-un anume fel, putem conchide că fețele blajine și calde, pe care le poartă Hristos peste mormintele strămoșilor noștri, sunt opera iertării pe care o dăm tuturor celor de care ne despărțim. Ține de substanța profundă, pecetluită în bine, a firii umane. Anume ortodoxia a confirmat și exacerbat cumva această latură a naturii mundane. Troița țărănească nu este, prin urmare, doar o proiecție a religiozității sau a credinței țăranilor, ci mai este, cred, și un însemn apotropaic, chezășia iertării, semnul vindecării de toate bolile mundane. Este și un axis mundi, care leagă cerul de cele pămîntești, și subterane.      

„Cel care M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”, spune Mîntuitorul.

Dar trebuie Să-L vedem și cu ochii minții, iar strămoșii noștri știau asta...

Pe lîngă specimele de troițe cioplite în piatră, am constatat existența unor exemple de crucifixe cruțate-n piatră, în gresie moale, maleabilă. Complexitatea „arhitecturală” a celui dintîi este remarcabilă. Și e clar legată, stilistic, de elementele decorative ale caselor țărănești (cornișe, capiteluri, colonete etc.). Este adevărat că în această zonă nu se regăsesc case de acest fel, cu prispe și fațade decorate, iar această observație mă duce cu gîndul că maestrul-pietrar nu era din acest areal. Din păcate, straturile succesive de var - cu care țăranii își înnoiau și chipurile caselor - au estompat din finețea modelării inițiale. Chiar și prin această crustă trăbate frumusețea contururilor, finețea detaliilor. Este indubitabil o lecție de sculptură majoră, maiestuoasă. Anonimatul a reulit să ne dăruiască bijuterii pe care auctorialitatea nu o poate, se pare, concepe. Dar e o artă retrospectivă, arhiva unor vremuri de demult, cu o logică pe care noi, cei de azi, nu mai putem pricepe. O privim prin lupa neputinței de a avea un dialog valabil și adecvat cu tradiția, spiritualitatea și formele vieții de atunci! 

Anunț cu bucurie apariția catalogului ediției a doua a proiectului ICONARI ÎN OTOPENI, care s-a consumat la începutul lunii noiembrie, 2014, și despre care am avut plăcerea să scriu pe larg la acel moment. Acum a apărut catalogul, editat și coordonat de iconarul Ioan Popa, iar curatorul întregii manifestări a fost doamna Mădălina Mirea. Asistentul de proiect: Cosmina Chituc. 

Graphic designul publicației este realizat de Ioana Bita Giulea, care a lucrat și publicația ediției precedente. Tot ea este autoarea a mai multor minunate publicații și cărți, inclusiv pentru editura Noi Media, MȚR și mănăstirea Stavropoleos.

Catalogul ICONARI ÎN OTOPENI (ediția a II-a), full color și bicromie, are o concepție simplă, aerisită, în care blocul de text este alternat numaidecît de o imagine sau mai multe, cu un corp de literă bine aleasă - Adobe Caslon Pro -, e tipărit pe hârtie Claro Bulk de 200 gr., astfel că publicația are înfățișarea unui veritabil album de artă, ceea ce și este de fapt.

Statutul acesta îi este conferit nu doar de colecția foarte bine aleasă de fotografii color, care conservă imaginea majorității lucrărilor plăsmuite în cadrul work-shop-ului, ci mai ales de corpusul de texte teoretice, care abordează problematica imagisticii de tradiție bizantină (Ieromonah Savatie Baștovoi, Pr. Jan Nicolae, Elisabeta Negrău), chestiuni de restaurare (Romeo Andronic), iconografie și arhitectură (Ana-Maria Goilav), muzicologie (diacon Cornel Coman), precum și articularea unei noi iconografii, cea a Sfinților Brâncoveni (Vladimir Bulat). Textul de întâmpinare este semnat de curatorul manifestării, Mădălina Mirea.

În lumea de astăzi, în care inflația informațiilor eterogene, bigote cel mai adesea, riscă să polueze și să vicieze definitiv discernămîntul omului contemporan, lipsindu-l de repere și de dreapta așezare între lucrurile care cu adevărat contează, publicația ICONARI ÎN OTOPENI face ca garanția lucrurlui bine făcut, folositor și ziditor să fie fără echivoc.

În curînd, se va lansa această publicație, și bine ar fi ca prezența ei în biblioteci, școli de artă și în laboratoarele care se ocupă de conservarea moștenirii iconografice de stirpe bizantină să fie la înălțimea importanței pe care dorește să o aibă. Nu în cele din urmă, este un obiect poligrafic lucrat cu subtilități, plăcut de ținut în mînă, cu plastefiere mată, care încîntă cu adevărat ochiul.

Trebuie subliniat că un astfel de proiect (work-shop, catalog, management, coordonare etc) nu se putea concepe, organiza și derula fără energia, dinamismul, priceperea și darurile multe ale unui om ca Ioan Popa - poate cel mai iscusit, înzestrat și competent iconar al generației tinere din țara noastră!

Lucrurile frumoase se întâmplă firesc...

fotografii: vladimir bulat, martie, 2015.

ACUM un deceniu, cînd se împlinea o jumătate de mileniu de la pristăvirea celui care a fost Marele Ştefan, devenit pentru pravoslavnicii plaiurilor mioritice şi Sfânt, România îşi consuma un arsenal uriaş de pasiuni, finanţe şi emoţii, pentru a-l comemora! Au apărut cărţi, documentare, s-au scris poate sute de articole, s-au pus la cale numeroase simpozioane, slujbe religioase şi talk-show-uri, toate menite să ne arate evlavia, iubirea şi cinstirea noastră faţă de augustul personaj, care ne-a înnobilat istoria, şi ne-a dus faima peste veacuri.

În acest an se fac exact 510 ani de la urcarea acestui slăvit voievod la ceruri, iar naţiunea română tace mîlc, chiar dacă s-au spus şi scris lucruri diverse, unele contradictorii, altele enomiastice şi elogioase, acum Ştefan Cel Mare şi Sfînt este astăzi un nume relevant şi scump doar pentru enoriaşii din Moldova istorică, şi pentru monahii de la Putna. În rest, Dumnezeu cu mila, rămînem cu ce au lăsat strămoşii noştri despre acest mare moldovean, domnitor şi sfînt.

El însuşi a avut o veneraţie specială pentru moaştele lui Simion preotul de la Pângăraţi, căci avem mărturia aceasta dintr-un manuscris din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, copiat la începutul secolului al XIX-lea, de către monahul Metodie de la Agapia, în mănăstirea Bisericani:

"Şi apoi au întrebat pre sfântul stariţ, marele voievod Alexandru, zicînd: fost-au înainte vreme, şi mai înainte de tine vieţuitori călugări (pe locul) acesta, au n-au fost? Iar el pe amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simion preotul şi cum că avea biserică mititică de lemn întru numele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, făcută de bătrânul Ştefan voievod; şi spurcaţii turci o au ars, când au venit la Valea Albă. Iar acel stariţ Simion, împreună cu ucenicii săi, au scăpat în Ţara Ungurească, la mănăstirea Caşiva, unde iaste hramul Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi acolo s-au şi pristăvit şi s-au îngropat de ucenicii lui cu cinste. Şi apoi, după ce s-au întors turcii şi s-au potolit vrajba robiei şi s-au făcut pace, atuncea au trimis Ştefan voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte, într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Şi apoi luând o parte din sfintele lui moaşte, le-au poprit pentru blagoslovenia-i, şi cu aromate şi bune mirezme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei Măriei Sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea înainte cătră dânsul. Iară rămăţiţa sfintelor lui moaşte cu bună cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-au îngropat în cetatea Socevei. Şi dintr-acea vreme şi până acum se călugări aice" (filele 47-48). Transcris după: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004). Potret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 168-169. 

Scris spre pomenirea Sfîntului Ştefan cel Mare, ca să se roage pentru noi Bunului Dumnezeu, pururea! 

Icoană de Elena Murariu, 2004.

Numele părintelui rus Pavel Adelgeim (Павел Адельгейм) este, bănuiesc, mai puţin cunoscut lumii ortodoxe din România. Acesta a fost ucis cu un cuţit în inimă, în ziua de 5 august 2013, în propria casă, din Pskov, de un pretins pelerin, venit de la Moscova. 

Faima acestui părinte a început cu cîţiva ani în urmă, cînd acesta a fost înlăturat de la conducerea propriei parohii, pe motiv că s-a opus adoptării în propria parohie a unui "statut a sinedrionului bisericesc",  după care trebuie să funcţioneze toate parohiile, un model impus de la vîrf de Patriarhia Rusă, însă fără o largă discuţie prealabilă - document care, în opinia lui Pavel Adelgeim, contrazice atît sobornicitatea bisericii, cît şi Constituţia Federaţiei Ruse. Polemica a fost lungă şi degenerase într-un fel de monolog al părintelui căci, oricum, nimeni din "verticala puterii" actuale a BORuse nu era dispus să asculte "eresurile" unui părinte dintr-o fundătură a Rusiei.

În vara lui 2012, cînd era în apogeu marasmul civil împotriva grupului Pussy Riot, părintele Pavel Adelgeim a declarat că în loc ca biserica să-şi fi asumat un dialog creştin cu acele fete, BORusă a făcut tot posibilul ca să le trimită după gratii, semnînd astfel în chip pozitiv verdictul dat de acelaşi părinte, potrivit căruia există o alianţă (somisură, смычка) indestructibilă dintre BORusă şi puterea politică, or esenţialul principiu al sănătăţii instituţiei bisericii nu trebuie să fie decît sobornicitatea - care funcţionează doar pe orizontală, nicidecum ca o verticală a puterii! "Pentru asta mă lupt, pentru asta pledez: sobornicitatea este temelia unităţii bisericii, care e doar Una, Sobornicească şi Apostolică".

Într-un minunat reportaj făcut atunci de jurnalistul Pavel Lobkov, sosit de la Moscova, părintele explică astfel "îmbisericirea" clasei politice şi administraţiei actuale din Rusia: "Aceşia ştiu doar să ţină lumînări în mîini, dar nu sunt altceva decît nişte sfeşnice, în esenţă - sunt păgîni (язычники), nimic din ce fac ei nu are legătură cu creştinismul...cu toţi sunt aceeaşi gaşcă, cei de la putere şi cei din ierarhia bisericească; biserica ortodoxă este acum o abreviere: BORusă (РПЦ) - asta nu e tocmai biserica ortodoxă, ci o structură aparte, devine în zilele noastre aidoma unei secţii a patridului comunist de altă dată, care era responsabilă cu ideologia".

Părintele Pavel Adelgeim (1938-2013) a fost un înflăcărat propăvăduitor al lui Hristos, cu rădăcini germane, al cărui bunic era din fosta minoritate germană a Rusiei Ţariste, care a făcut studii în Belgia, şi era proprietar a două moşii din proximitatea Kievului, a fost arestat şi împuşcat în 1938; tatăl său, artist şi poet, a fost împuşcat în 1942; mama sa era fiica unui general din armata ţaristă, arestată în 1946, trimisă în surghiun în Kazahstan; junele Pavel a locuit la rude, în Kiev, acolo din 1954 şi-a făcut novicianul în ale bisericii, ca frate la Lavra Pecerska. La 18 ani intră la seminarul teologic din Kiev, apoi, în 1964 a absolvit Academia teologică din Moscova, şi este repartizat ca slujitor departe de marile oraşe ale URSS, tocmai în oraşul Kagan (Kogon), din Uzbekistan. În 1970 este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani, pentru "uneltire împotriva statului sovietic". Acolo a fost în proximitatea unui număr mare de delicvenţi tineri, cu care a avut dialoguri pe teme creştine - de aceea, amintindu-şi de acel episod al vieţii sale, şi-a putut permite să spună public că fetele de la Pussy Riot trebuiau "tratate" anume prin dialog, iertare, explicare a iubirii lui Dumnezeu. Atunci şi-a pierdut piciorul drept, după care a fost eliberat înainte de consumarea pedepsei. A rămas invalid pentru întreaga viaţă, dar a slujit la biserici din Fergana şi Krasnovodsk (tot în Asia Mijlocie). De-abia în septembrie 1976 a reuşit să obţină un transfer în Federaţia Rusă, în Eparhia de Pskov, în nordul-vestul ţării, unde din 1988 a ridicat din ruini un vechi locaş de slujire şi închinăciune (biserica cu hramul Sfintelor Femei-Mironosiţe), iar statutul de paroh i s-a retras în 2008, ca represiune la atitudinile sale energice şi îndreptăţite, de a nu se supune tacit oricărui tip de girijism venit dinspre verticala puterii ecleziastice...Cînd conflictul dintre ierarhul locului şi părintele Pavel Adelgeim a devenit deschis, cel dintîi a început să-l tîrască prin tribunal, încercînd să-l determine să renunţe la slujire, dar şi la locul de domiciliu! Capul de acuzare a fost: un astfel de preot nu e demn să aibă parte de propria parohie în biserica noastră. Cînd societatea rusă devenea tot mai opacă şi mai obedientă, poate mai timorată, oameni ai lui Dumnezeu ca Pavel Adelgeim - atrăgeau atenţia prin verticalitate, curaj, cinste şi autentică smerenie creştinească. Nu a obosit niciodată să susţină că sfera bisericească şi cea laică nu trebuie să se intersecteze, dar atîta vreme cît puterea administrativ-politică distribuie fonduri enorme către eparhii, BORusă nu poate fi decît slujitoarea intereselor (ideologice, politice) acesteia. Or, pentru un slujitor al altarului creştin nu poate fi decît un stăpîn: DUMNEZEU. Iată, conflictul. 

A desfăşurat o activitate misionară şi de caritate, punînd temeiile unor necesare instituţii locale, printre care o şcoală, un gimnaziu şi un ospiciu pentru nevoiaşi. După ce presbiterul Pavel Adelgeim a fost alungat din poziţia de paroh, s-au sistat şi fondurile pentru această şcoală, iar directorul acesteia, care era chiar fiul preotului, a fost pus pe liber şi el...Treptat, şi celelalte s-au dus de rîpă.

Ucigaşul Serghei Pcelinţev, de 27 de ani, a stat în casa părintelui două săptămîni, şi a sosit la Pskov pentru a-l întîlni pe acesta, îndemnat de prietena sa, fiica unei scriitoare de succes din Moscova (Polina Daşkova). Anna şi Serghei urmau să se căsătorească, dar împins de o boală cruntă tînărul l-a înjunghiat pe părinte, cu urletul: în numele Satanei! S-a aflat, ulterior, că acesta era membru al unei secte obscure.

Mie personal, viaţa, chipul, blîndeţea, simplitatea vieţii şi a slujirii părintelui mi-au amintit izbitor de tare de părintele Antonie de Suroj (1914-2003), ale cărui cărţi sunt pe larg editate în România. Mi-a mai amintit de părintele Alexandru Men', mai puţin citit de români! Dar toţi trei au marcat faţa adevăratei ortodocsii din spaţiul rusesc în secolul XX. Acum, în secolul XXI, pot fi un reper perpetuu, de care are grijă Dumnezeu.

Foto: Vasili Popov (lenta.ru)