Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 juillet 2015 2 07 /07 /juillet /2015 11:01

Astăzi, pe calendarul bisericesc gregorian, se cinstește - printre mulți alți slăviți ai lui Dumnezeu sfinți - Sfânta Lucina, o matroană din Roma, din sec. I, care s-a îngrijit de mormintele sfinților mucenici ai primului veac creștin. Fapta ei mi-a evocat felul în care ne îngrijim noi, cei de azi de mormintele și de memoria strămoșilor noștri.

La est de Prut, dar și în Moldova istorică există această tradiție a Paștelui Blajinilor, cînd necropolele de familie se umplu de oameni, care merg întracolo cu alai mare, cu chef și zgomot de tacîmuri, se mai dă și de pomană, iar în restul anului cimitirele noastre sunt lovite de singurătate, buruieni, abandon. Ne amintim de strămoșii noștri după Învierea Domnului, iar acest lucru nu ne poate decît bucura. Dar de ce numai atunci? Poate că morții petrec între ei, în timp ce noi, cei vii, preferăm să fim alături de cei care ne sunt aidoma? Multe întrebări de acest fel se iscă atunci cînd ești în fața unei astfel de priveliști, ca cea de mai jos.  

cimitirul satului Bravicea, Călărași. fotografie © vladimir bulat

cimitirul satului Bravicea, Călărași. fotografie © vladimir bulat

Cum se poate înțelege unde și al cui mormînt este? Aglomerarea aceasta de cruci îmi evocă înghesuiala de pe peronul unei gări, în vreme de restriște, cînd locuri în vagoane sunt infinit mai puține decît doritori de a-și părăsi baștina...cum se face că toate acest cruci aparțin unei singure familii, și dorința lor de a fi atît de aproape se manifestă - prin cei rămași - și dincolo de această viață?  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
4 juin 2015 4 04 /06 /juin /2015 09:05

Minunata carte-document a savantului D.N.Goberman, Troițele moldovenești (Sankt-Peterburg, 2004, ediție bilingvă, română-rusă), ne arată ce comoară de neprețuit aveam odinioară în spațiul public al Moldovei vechi, reprezentată inclusiv și prin arta țărănească, prin nenumăratele troițe din piatră și lemn, presărate peste tot pe unde călca piciorul omului. E drept că fotografiile reproduse de autor ilustra o realitate a anilor 1950-1970, cînd încă tăvălugul ateu nu decimase mare parte a artefactelor rămase de la strămoșii noștri. Totuși, Bunul Dumnezeu a vrut ca o minunate exemple din această artă apusă, să mai fie de văzut în anumite locuri. Menționam cu ani în urmă un exemplu de troiță din satul natal al părinților mei, Bravicea (Călărași). Recent, cu o îndoliată ocazie, am vizitat din nou acea necropolă a strămoșilor mei, unde sunt înmormîntați străbunicii și bunicii, din ambele ramuri. De data asta am privit cu alți ochi materialul conservat în acel cimitir. Poate maturitatea la care am ajuns, poate conștientizarea faptului că toate acestea sunt ireversibile, m-au ajutat să văd ceea ce altădată nici nu observam. În cavalcada crucilor de metal, vopsite-n toate culorile, mai proaspete și mai scorojite, se înălțau falnic troițele de piatră și lemn mîncat de ploi, arșiță și carii. 

Primul exemplu este o piesă rară, pentru că are o dublă față. Desigur, subiectul de bază este Răstignirea Domnului, din care s-a păstrat doar figura Mîntuitorului, cu mîinile întinse pe o cruce care nu mai e, iar pe spatele acestui panou este o cruce mare, pe suprafața căreia a fost înfățișată o compoziție compusă din doi îngeri, și o imagine a Punerii în Mormînt a Domnului. Figura Acestuia este cu mîinile înrucițate pe piept, și cu o draperie mare încinsă în jurul coapselor. Chipul este aproape șters, dar o bărbiță ascuțită și plete care curg pe umeri, ne pot ajuta să ne imaginăm că acesta este anume al Mîntuitorului.  

foto: © vladimir bulat, 2015.

foto: © vladimir bulat, 2015.

foto: © vladimir bulat, 2015.

foto: © vladimir bulat, 2015.

În general, nu se cunosc tipologii de crucixuri moldovenești, nici nume sau ateliere de meșteri, care le-ar fi cioplit, sculptat, fabricat. Fiecare exemplu este unicat. În afara unui „standard” compozițional, mai mult sau mai puțin complex - nimic nu se repetă. Putem presupune că, de fiecare dată, meșterul concepea/zămîslea imaginea Mîntuitorului în funcție de cel răposat. Pentru că și cel răposat capătă chipul lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintează în acumularea virtuților. Indubitabil, este o pură speculație. Dar după ce studiezi și observi multitudinea chipurilor așezate de-asupra mormintelor celor plecați la cele veșnice, nu poate să nu te viziteze această idee, care pune în relație natura umană cu cea dumnezeiască. Dezvoltată științific această problematică am găsit-o în minunata carte, Die Christus-Ikone. Eine theologische Hinführung, a cardinalului Christioph Schönborn (ed. Schaffhausen 1984; traducerea românească, a pr. dr. Vasile Răducă, a apărut la editura Anastasia, B., 1996), Chipul lui Hristos. Acesta scrie: „Sfântul Chiril putea să spună că harul și virtuțile sunt acelea care ne unesc cu Dumnezeu. În îndumnezeirea noastră există, așadar, o sinergie, în împreună-lucrare: harul conferă pecetea lui Dumnezeu, lucrarea virtuților ne imprimă trăsăturile chipului lui Dumnezeu” (subl. mea, op.cit., pag. 83). 

Într-un anume fel, putem conchide că fețele blajine și calde, pe care le poartă Hristos peste mormintele strămoșilor noștri, sunt opera iertării pe care o dăm tuturor celor de care ne despărțim. Ține de substanța profundă, pecetluită în bine, a firii umane. Anume ortodoxia a confirmat și exacerbat cumva această latură a naturii mundane. Troița țărănească nu este, prin urmare, doar o proiecție a religiozității sau a credinței țăranilor, ci mai este, cred, și un însemn apotropaic, chezășia iertării, semnul vindecării de toate bolile mundane. Este și un axis mundi, care leagă cerul de cele pămîntești, și subterane.      

Cel care M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”, spune Mîntuitorul.

Dar trebuie Să-L vedem și cu ochii minții, iar strămoșii noștri știau asta...

foto: © vladimir bulat, 2015.

foto: © vladimir bulat, 2015.

Pe lîngă specimele de troițe cioplite în piatră, am constatat existența unor exemple de crucifixe cruțate-n piatră, în gresie moale, maleabilă. Complexitatea „arhitecturală” a celui dintîi este remarcabilă. Și e clar legată, stilistic, de elementele decorative ale caselor țărănești (cornișe, capiteluri, colonete etc.). Este adevărat că în această zonă nu se regăsesc case de acest fel, cu prispe și fațade decorate, iar această observație mă duce cu gîndul că maestrul-pietrar nu era din acest areal. Din păcate, straturile succesive de var - cu care țăranii își înnoiau și chipurile caselor - au estompat din finețea modelării inițiale. Chiar și prin această crustă trăbate frumusețea contururilor, finețea detaliilor. Este indubitabil o lecție de sculptură majoră, maiestuoasă. Anonimatul a reulit să ne dăruiască bijuterii pe care auctorialitatea nu o poate, se pare, concepe. Dar e o artă retrospectivă, arhiva unor vremuri de demult, cu o logică pe care noi, cei de azi, nu mai putem pricepe. O privim prin lupa neputinței de a avea un dialog valabil și adecvat cu tradiția, spiritualitatea și formele vieții de atunci! 

foto: © vladimir bulat, 2015.

foto: © vladimir bulat, 2015.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
15 avril 2015 3 15 /04 /avril /2015 08:14

HRISTOS A ÎNVIAT! / 

Καλή Ανάσταση

În plină iarnă am descoperit pe drumul spre salina Slănic /Prahova o superbă cruce din lemn. Nu știu dacă dintru început aceasta a fost acolo unde am văzut-o noi, dar acum ea e sprijinită de un stîlp de beton, și legată cu sîrmă ca să nu se prăbușească, măcinată de vînturi, ploi, geruri și alte intemperii ale naturii.

Este cioplită într-un lemn moale, acum brăzdat de fisuri, mîncat de molii și alte insecte care se hrănesc cu fibra măduvoasă a țesutului lemnos etc. Dacă am cetit bine, este datată: 1908. Are un veac și ceva, și a rezistat în clima și aerul destul de neprietenoase ale proximității ocnei Slănic, în care salinitatea din atmosferă este crescută, corozivă, acidă, uneori terapeutică. Pentru oameni. Deși oamenii nu prea trăiesc atîta cât a rezistat acest lemn înnobilat...

splendorile-vietii-9363.JPG

 foto © vladimir bulat, 2015.

Desigur, acest specimen de meșteșug țărănesc nu este deloc o excepție, căci județul Prahova în întregul său este un areal bogat în monumente, de istorie, artă și tradiție rurală, și merită descoperit rînd pe rînd. Sunt foarte multe de văzut, de înțeles, de meditat asupra lor. Am dorit doar, prin acest exemplu, să arăt ce amprentă minunată lasă timpul și vitregiile naturii pe chipul unui artefact sculptat de mîna unui țăran anonim oarecare, fără pretenția esteticului și trufia auctorialului. Astfel de lucruri se fac doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care inspiră, ajută și desăvîrșește. Se fac în tăcere, cu smerenie. Omul - execută; spre bucuria și desfătarea celor din jur, din preajmă și pentru posteritate. Pentru clipa care mîngîie cu nesecată vrednicie veșnicia. Esențial este ca omul să se așeze temeinic între ceruri și plaiuri. 

Găsesc că acest obiect întruchipează destul de exact această umilă apoftegmă: „Trebuie să trăiești astfel, ca și cum nici nu ai fi deloc” / Sfântul Marcu de Sarov.    

  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
6 mars 2015 5 06 /03 /mars /2015 09:18

Anunț cu bucurie apariția catalogului ediției a doua a proiectului ICONARI ÎN OTOPENI, care s-a consumat la începutul lunii noiembrie, 2014, și despre care am avut plăcerea să scriu pe larg la acel moment. Acum a apărut catalogul, editat și coordonat de iconarul Ioan Popa, iar curatorul întregii manifestări a fost doamna Mădălina Mirea. Asistentul de proiect: Cosmina Chituc. 

IMG_8950.JPG

 

Graphic designul publicației este realizat de Ioana Bita Giulea, care a lucrat și publicația ediției precedente. Tot ea este autoarea a mai multor minunate publicații și cărți, inclusiv pentru editura Noi Media, MȚR și mănăstirea Stavropoleos.

IMG_8952.JPG

Catalogul ICONARI ÎN OTOPENI (ediția a II-a), full color și bicromie, are o concepție simplă, aerisită, în care blocul de text este alternat numaidecît de o imagine sau mai multe, cu un corp de literă bine aleasă - Adobe Caslon Pro -, e tipărit pe hârtie Claro Bulk de 200 gr., astfel că publicația are înfățișarea unui veritabil album de artă, ceea ce și este de fapt.

Statutul acesta îi este conferit nu doar de colecția foarte bine aleasă de fotografii color, care conservă imaginea majorității lucrărilor plăsmuite în cadrul work-shop-ului, ci mai ales de corpusul de texte teoretice, care abordează problematica imagisticii de tradiție bizantină (Ieromonah Savatie Baștovoi, Pr. Jan Nicolae, Elisabeta Negrău), chestiuni de restaurare (Romeo Andronic), iconografie și arhitectură (Ana-Maria Goilav), muzicologie (diacon Cornel Coman), precum și articularea unei noi iconografii, cea a Sfinților Brâncoveni (Vladimir Bulat). Textul de întâmpinare este semnat de curatorul manifestării, Mădălina Mirea.

În lumea de astăzi, în care inflația informațiilor eterogene, bigote cel mai adesea, riscă să polueze și să vicieze definitiv discernămîntul omului contemporan, lipsindu-l de repere și de dreapta așezare între lucrurile care cu adevărat contează, publicația ICONARI ÎN OTOPENI face ca garanția lucrurlui bine făcut, folositor și ziditor să fie fără echivoc.

În curînd, se va lansa această publicație, și bine ar fi ca prezența ei în biblioteci, școli de artă și în laboratoarele care se ocupă de conservarea moștenirii iconografice de stirpe bizantină să fie la înălțimea importanței pe care dorește să o aibă. Nu în cele din urmă, este un obiect poligrafic lucrat cu subtilități, plăcut de ținut în mînă, cu plastefiere mată, care încîntă cu adevărat ochiul.

Trebuie subliniat că un astfel de proiect (work-shop, catalog, management, coordonare etc) nu se putea concepe, organiza și derula fără energia, dinamismul, priceperea și darurile multe ale unui om ca Ioan Popa - poate cel mai iscusit, înzestrat și competent iconar al generației tinere din țara noastră!

IMG_8954-1-.JPG 

Lucrurile frumoase se întâmplă firesc...

 

fotografii: vladimir bulat, martie, 2015.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
8 octobre 2014 3 08 /10 /octobre /2014 21:10

Biserica din satul răzeșesc Hirișeni, din Codrii Orheiului, a fost ridicată la anul 1642 în vatra mănăstirii Hîrjauca, ca din 1821 să fie mutată în satul strămoșilor ctitorilor, Hirișeni (actualmente în părțile Teleneștiului). Din 1928 aceasta a căzut în disgrație, sătenii construindu-și o biserică de zid, mai mare, adaptată nevoilor vremii. 

În 2009 s-a pus problema strămutării ei la Muzeul Satului din Chișinău (înființat în 1995), și redată cultului ortodox, ca locaș de slujire și slăvire a lui Dumnezeu. Autorul proiectului de strămutare și conservare a monumentului a fost arhitectul Eugen Bâzgu, care a reușit să salveze circa 75 % din materialitatea locașului sfînt.

În toamna lui 2011 biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost resfințită, și astfel a început o nouă viață a acesteia, la periferia metropolei moldovene. Este cel mai vechi monument eclezistic păstrat pe teritoriul actual al RM, și cea mai înaltă biserică de lemn din Moldova de peste Prut. Are 27 de metri în punctul superior.

Această bijuterie arhitecturală a devenit un punct de atracție de maxim interes pe harta capitalei Chișinău. Cel puțin pentru cei ce simt și știu ce-nsemnează în economia lumii contemporane lucrurile tradiționale, vechi, bine făcute și supraviețuite veacurilor prin mila lui Dumnezeu.

IMG_6432.JPG

IMG_6419.JPG

IMG_6417.JPG

IMG_6430.JPG

IMG_6426.JPG

IMG_6437.JPG

IMG_6424.JPG

IMG 6422

IMG_6416.JPG

Foto: © vladimir bulat, septembrie, 2014.

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 10:25

ACUM un deceniu, cînd se împlinea o jumătate de mileniu de la pristăvirea celui care a fost Marele Ştefan, devenit pentru pravoslavnicii plaiurilor mioritice şi Sfânt, România îşi consuma un arsenal uriaş de pasiuni, finanţe şi emoţii, pentru a-l comemora! Au apărut cărţi, documentare, s-au scris poate sute de articole, s-au pus la cale numeroase simpozioane, slujbe religioase şi talk-show-uri, toate menite să ne arate evlavia, iubirea şi cinstirea noastră faţă de augustul personaj, care ne-a înnobilat istoria, şi ne-a dus faima peste veacuri.

Stefan_cel_Mare2.jpg

În acest an se fac exact 510 ani de la urcarea acestui slăvit voievod la ceruri, iar naţiunea română tace mîlc, chiar dacă s-au spus şi scris lucruri diverse, unele contradictorii, altele enomiastice şi elogioase, acum Ştefan Cel Mare şi Sfînt este astăzi un nume relevant şi scump doar pentru enoriaşii din Moldova istorică, şi pentru monahii de la Putna. În rest, Dumnezeu cu mila, rămînem cu ce au lăsat strămoşii noştri despre acest mare moldovean, domnitor şi sfînt.

El însuşi a avut o veneraţie specială pentru moaştele lui Simion preotul de la Pângăraţi, căci avem mărturia aceasta dintr-un manuscris din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, copiat la începutul secolului al XIX-lea, de către monahul Metodie de la Agapia, în mănăstirea Bisericani:

"Şi apoi au întrebat pre sfântul stariţ, marele voievod Alexandru, zicînd: fost-au înainte vreme, şi mai înainte de tine vieţuitori călugări (pe locul) acesta, au n-au fost? Iar el pe amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simion preotul şi cum că avea biserică mititică de lemn întru numele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, făcută de bătrânul Ştefan voievod; şi spurcaţii turci o au ars, când au venit la Valea Albă. Iar acel stariţ Simion, împreună cu ucenicii săi, au scăpat în Ţara Ungurească, la mănăstirea Caşiva, unde iaste hramul Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi acolo s-au şi pristăvit şi s-au îngropat de ucenicii lui cu cinste. Şi apoi, după ce s-au întors turcii şi s-au potolit vrajba robiei şi s-au făcut pace, atuncea au trimis Ştefan voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte, într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Şi apoi luând o parte din sfintele lui moaşte, le-au poprit pentru blagoslovenia-i, şi cu aromate şi bune mirezme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei Măriei Sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea înainte cătră dânsul. Iară rămăţiţa sfintelor lui moaşte cu bună cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-au îngropat în cetatea Socevei. Şi dintr-acea vreme şi până acum se călugări aice" (filele 47-48). Transcris după: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004). Potret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 168-169. 

 

Scris spre pomenirea Sfîntului Ştefan cel Mare, ca să se roage pentru noi Bunului Dumnezeu, pururea! 

Icoană de Elena Murariu, 2004.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
12 mai 2014 1 12 /05 /mai /2014 11:53

În 2010 biserica sîrbă îl canoniza pe cel care a fost Simeon din Dajbabe (în sîrbă: Симеон Дајбабски,1854-1941), asta după ce aflarea moaştelor s-a arătat în 1996, la mănăstirea al cărei nume avea să-l poarte în lumină şi veşnicie, Dajbabe din Muntenegru. Exact la 55 de ani de la pristăvirea sa în Domnul.

Mănăstirea Dajbabe este după cît se pare, singura aşezare monahală săpată în stîncă din acel spaţiu geografic, copleşit de munţi, stînci şi peisaj montan.

Simeon din Dajbabe a  fondat acel aşezămînt începînd cu anul 1897, cînd a fost sfinţită mica bisericuţă cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în ziua de 22 decembrie. Apoi, mănăstirea s-a extins în peştera din preajmă, care a fost amenajată ca spaţiu liturgic, iar picturile de pe muri au fost executate tot de cuviosul Simeon. A condus cu pricepere şi ajutor de la Dumnezeu aşezămîntul, avînd în minte şi suflet experienţa acumulată la Marea Lavră Pecerski de la Kiev, unde a fost tuns în monahism.

A studiat teologia tot la Kiev, precum şi filosofia la Paris, iar în Elveţia a audiat cursuri de protestantism, astfel că prin intermediul acestora s-a edificat asupra stării de lucruri în teologia occidentală. Dar nimic din cele apusene nu i-au reţinut atenţia, şi în 1887 este tuns în monahism, avîndu-l ca părinte duhovnic pe ieroschimonahul Nikolai, cunoscut în Lavră. Cînd l-a blagoslovit de a se întoarce în Muntenegru, în 1888, i-a dăruit numeroase cărţi, care se află şi astăzi la Dajbabe. 

Pe cînd se afla în mănăstirea Ostrog, în 1890, i s-a arătat un simplu ţăran, care i-a vorbit despre o vedenie, pe care a avut-o în localitatea sa natală, Dajbabe, în care i s-a arătat în vis ucenicul marelui Sava al Serbiei, moaştele căruia au fost ascunse acolo de frica turcilor, şi care-l implora pe ţăran să construiască în acel loc o bisericuţă. Numele ţăranului este cunoscut: Petko Ivezic (Петко Ивезич), acesta l-a urmat pe Simeon la Dajbabe, unde a intrat în monahism, şi a locuit alături de slujitorul Simeon pînă la vîrsta de 90 de ani, cînd s-a mutat în veşnicie. 

Simeon din Dajbabe a fost încă din timpul vieţii remarcat de contemporanii săi, ca fiind un vrednic trăitor în Duh, fiind mult apreciat de Nikolai Velimirovici, iar Justin Popovici a spus, în 1937 despre Simeon, că "i s-a arătat în faţa ochilor un mare avva al sîrbilor - părintele Simeon". A lăsat scrieri poetice şi de învăţătură duhovnicească, două tratate teologice: "Despre viaţa monahală" şi "Despre sacerdoţiu în Biserica lui Hristos"; prima este marcată de patericul Lavrei Pecerski, de scrierile lui Tihon din Zadonsk, a vlădicăi Dmitri al Rostovului, astfel arătînd filiaţia şi educaţia sa teologică din Rusia. În categoria scrierilor pastorale se înscrie şi textul "Ctitorirea mănăstirii Dajbabe", în mare măsură autobiografic, la care a adăogat şi o scrisoare către Mitropolitul de Muntenegru, Gavriil, căruia îi relatează despre minunatele întîmplări din jurul său. 

Cea mai amplă scriere a sfîntului Simeon, cu caracter poetic, este cea intitulată "Tatăl şi fiul, dialog despre credinţă", care are 71 de capitole, printre care unele cu caracter dogmatic, iar altele, cu conţinut ascetic-duhovnicesc. A lăsat şi două poeme de proporţii.

Dar ceea ce atrage în chip deosebit atenţia în moştenirea literară a lui Simeon din Dajbabe este o culegere de meditaţii duhovniceşti, intitulat de editorul său, protoiereul Vasile Ivoşevici: "Comoara de învăţături ale stareţului", editată pentru prima dată în 1991. Manuscrisul rămas inedit pînă atunci conţinea 347 de gînduri-aforisme, care rezumă meditaţiile lui Simeon pe "chenarele" Noului Legămînt, dar amintesc şi de Pildele veterotestamentare. O minusculă parte dintre acestea au fost traduse recent în română, pe site-ul Doxologia (traducere de Vlad Botez). Iar 100 de "capete" sunt disponibile în rusă, pe site-ul Pravoslavie.

Cîteva dintre bijuteriile duhovniceşti ale lui Simeon din Dajbabe le reiau aici, din traducerea românească, în aşteptarea editării întregului volum, spre mîngîierea şi zidirea fraţilor şi surorilor din ziua de azi:

"Barca cea mai rezistentă este cea făcută din lemn de stejar în timp ce omul înțelept este cel care are răbdare".

"Mai întâi aduni materiale și apoi construiești casa. La fel, mai întâi curățește-ți inima de grijile lumești și apoi roagă-te lui Dumnezeu".

"Puterea pământească se vede în castelul unui rege, pe când slava lui Dumnezeu se vede într-un om drept".

"Pentru a face un tablou bun este nevoie de un artist, de o pânză bună și de culori. În copilăria ta, pânza inimii tale poate să se impregneze de o mare varietate de culori. Păstrează-ți curăția inimii pentru ca Dumnezeu să-Și poată picta Chipul Său Dumnezeiesc în ea". 

"Pentru siguranța trupului și a sufletului tău să îți împrejmuiești casa cu o curte și inima cu frica lui Dumnezeu".

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
21 février 2014 5 21 /02 /février /2014 10:29

Azi, 21 februarie, publicația moscovită Novaya Gazeta se adresează Papei Francisc, precum și Patriarhului Moscovei, Kirill, să facă tot posibilul spre a opri lupta fratricidă din Ucraina! Creștinătatea Ucrainei este în pericol!

http://www.novayagazeta.ru/politics/62353.html

Обращение «Новой газеты» к Папе Римскому, главе Русской Православной Церкви и предстоятелям основных христианских церквей Украины

21.02.2014
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
27 janvier 2014 1 27 /01 /janvier /2014 12:26

monahii-de-la-Lavra.jpg

DUPĂ mai bine de două luni de demonstraţii, revolte şi ostilităţi deschise la Kiev, care riscă să degenereze într-un război civil, monahii de la Lavra Pecerska (mănăstirea Desjatinnaja  -  (братия Десятинного монастыря), din străvechiul Kiev, cărora li s-au alăturat apoi şi alţi slujitori ai Domnului din acest oraş - au pornit şi ei la "asalt" ... au devenit binecuvîntaţi "făcători ai păcii" (Fericirea a VII-a) între cele două tabere fratricide: au stat între forţele de ordine şi demonstranţii dezlănţuiţi, ore şi zile în şir...începînd cu 21 ianuarie, pe un frig năpraznic (gerul e de 10-15 grade), zăpadă, vînt, viscol, schimbîndu-se unii pe alţii, la "cîrma" rugăciunii, crucii, icoanelor şi a cadelniţei. Asta ştiu ei să facă, să se roage, să stea scut neclintit între forţele înrăite, puse pe violenţă, mînaţi de o nesăbuinţă ieşită de sub orice control şi orice simţire omenească...Alături de preoţi şi monahi au stat şi mireni, cărora soarta acestei lupte nu le e indiferentă!

Monahii-de-la-Lavra-jpg.jpg  

A doua zi mari publicaţii din lume au publicat pe prima pagină aceste imagini. Puterea ortodoxiei mereu este pusă în menţinerea păcii, iubirii şi a curajului de a te opune răului! Poate că aceşti monahi anonimi, sau mai puţin anonimi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor readuce pacea în acel oraş, şi acea ţară atît de răvăşită de contradicţii, ură, tensiuni şi lupte violente.

Pentru cine citeşte ruseşte, recomand din suflet acest emoţionant reportaj, cu fotografii multiple, despre prima noapte a celor care doar cu puterea smereniei şi a rugăciunii au stat stavilă în faţa violenţei din acea noapte.

fotografii: aici.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 08:59

Pavel-Adelgeim_Vasili-Popov.jpg

Numele părintelui rus Pavel Adelgeim (Павел Адельгейм) este, bănuiesc, mai puţin cunoscut lumii ortodoxe din România. Acesta a fost ucis cu un cuţit în inimă, în ziua de 5 august 2013, în propria casă, din Pskov, de un pretins pelerin, venit de la Moscova. 

Faima acestui părinte a început cu cîţiva ani în urmă, cînd acesta a fost înlăturat de la conducerea propriei parohii, pe motiv că s-a opus adoptării în propria parohie a unui "statut a sinedrionului bisericesc",  după care trebuie să funcţioneze toate parohiile, un model impus de la vîrf de Patriarhia Rusă, însă fără o largă discuţie prealabilă - document care, în opinia lui Pavel Adelgeim, contrazice atît sobornicitatea bisericii, cît şi Constituţia Federaţiei Ruse. Polemica a fost lungă şi degenerase într-un fel de monolog al părintelui căci, oricum, nimeni din "verticala puterii" actuale a BORuse nu era dispus să asculte "eresurile" unui părinte dintr-o fundătură a Rusiei.

În vara lui 2012, cînd era în apogeu marasmul civil împotriva grupului Pussy Riot, părintele Pavel Adelgeim a declarat că în loc ca biserica să-şi fi asumat un dialog creştin cu acele fete, BORusă a făcut tot posibilul ca să le trimită după gratii, semnînd astfel în chip pozitiv verdictul dat de acelaşi părinte, potrivit căruia există o alianţă (somisură, смычка) indestructibilă dintre BORusă şi puterea politică, or esenţialul principiu al sănătăţii instituţiei bisericii nu trebuie să fie decît sobornicitatea - care funcţionează doar pe orizontală, nicidecum ca o verticală a puterii! "Pentru asta mă lupt, pentru asta pledez: sobornicitatea este temelia unităţii bisericii, care e doar Una, Sobornicească şi Apostolică".

Într-un minunat reportaj făcut atunci de jurnalistul Pavel Lobkov, sosit de la Moscova, părintele explică astfel "îmbisericirea" clasei politice şi administraţiei actuale din Rusia: "Aceşia ştiu doar să ţină lumînări în mîini, dar nu sunt altceva decît nişte sfeşnice, în esenţă - sunt păgîni (язычники), nimic din ce fac ei nu are legătură cu creştinismul...cu toţi sunt aceeaşi gaşcă, cei de la putere şi cei din ierarhia bisericească; biserica ortodoxă este acum o abreviere: BORusă (РПЦ) - asta nu e tocmai biserica ortodoxă, ci o structură aparte, devine în zilele noastre aidoma unei secţii a patridului comunist de altă dată, care era responsabilă cu ideologia".

Părintele Pavel Adelgeim (1938-2013) a fost un înflăcărat propăvăduitor al lui Hristos, cu rădăcini germane, al cărui bunic era din fosta minoritate germană a Rusiei Ţariste, care a făcut studii în Belgia, şi era proprietar a două moşii din proximitatea Kievului, a fost arestat şi împuşcat în 1938; tatăl său, artist şi poet, a fost împuşcat în 1942; mama sa era fiica unui general din armata ţaristă, arestată în 1946, trimisă în surghiun în Kazahstan; junele Pavel a locuit la rude, în Kiev, acolo din 1954 şi-a făcut novicianul în ale bisericii, ca frate la Lavra Pecerska. La 18 ani intră la seminarul teologic din Kiev, apoi, în 1964 a absolvit Academia teologică din Moscova, şi este repartizat ca slujitor departe de marile oraşe ale URSS, tocmai în oraşul Kagan (Kogon), din Uzbekistan. În 1970 este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani, pentru "uneltire împotriva statului sovietic". Acolo a fost în proximitatea unui număr mare de delicvenţi tineri, cu care a avut dialoguri pe teme creştine - de aceea, amintindu-şi de acel episod al vieţii sale, şi-a putut permite să spună public că fetele de la Pussy Riot trebuiau "tratate" anume prin dialog, iertare, explicare a iubirii lui Dumnezeu. Atunci şi-a pierdut piciorul drept, după care a fost eliberat înainte de consumarea pedepsei. A rămas invalid pentru întreaga viaţă, dar a slujit la biserici din Fergana şi Krasnovodsk (tot în Asia Mijlocie). De-abia în septembrie 1976 a reuşit să obţină un transfer în Federaţia Rusă, în Eparhia de Pskov, în nordul-vestul ţării, unde din 1988 a ridicat din ruini un vechi locaş de slujire şi închinăciune (biserica cu hramul Sfintelor Femei-Mironosiţe), iar statutul de paroh i s-a retras în 2008, ca represiune la atitudinile sale energice şi îndreptăţite, de a nu se supune tacit oricărui tip de girijism venit dinspre verticala puterii ecleziastice...Cînd conflictul dintre ierarhul locului şi părintele Pavel Adelgeim a devenit deschis, cel dintîi a început să-l tîrască prin tribunal, încercînd să-l determine să renunţe la slujire, dar şi la locul de domiciliu! Capul de acuzare a fost: un astfel de preot nu e demn să aibă parte de propria parohie în biserica noastră. Cînd societatea rusă devenea tot mai opacă şi mai obedientă, poate mai timorată, oameni ai lui Dumnezeu ca Pavel Adelgeim - atrăgeau atenţia prin verticalitate, curaj, cinste şi autentică smerenie creştinească. Nu a obosit niciodată să susţină că sfera bisericească şi cea laică nu trebuie să se intersecteze, dar atîta vreme cît puterea administrativ-politică distribuie fonduri enorme către eparhii, BORusă nu poate fi decît slujitoarea intereselor (ideologice, politice) acesteia. Or, pentru un slujitor al altarului creştin nu poate fi decît un stăpîn: DUMNEZEU. Iată, conflictul. 

A desfăşurat o activitate misionară şi de caritate, punînd temeiile unor necesare instituţii locale, printre care o şcoală, un gimnaziu şi un ospiciu pentru nevoiaşi. După ce presbiterul Pavel Adelgeim a fost alungat din poziţia de paroh, s-au sistat şi fondurile pentru această şcoală, iar directorul acesteia, care era chiar fiul preotului, a fost pus pe liber şi el...Treptat, şi celelalte s-au dus de rîpă.

Ucigaşul Serghei Pcelinţev, de 27 de ani, a stat în casa părintelui două săptămîni, şi a sosit la Pskov pentru a-l întîlni pe acesta, îndemnat de prietena sa, fiica unei scriitoare de succes din Moscova (Polina Daşkova). Anna şi Serghei urmau să se căsătorească, dar împins de o boală cruntă tînărul l-a înjunghiat pe părinte, cu urletul: în numele Satanei! S-a aflat, ulterior, că acesta era membru al unei secte obscure.

Mie personal, viaţa, chipul, blîndeţea, simplitatea vieţii şi a slujirii părintelui mi-au amintit izbitor de tare de părintele Antonie de Suroj (1914-2003), ale cărui cărţi sunt pe larg editate în România. Mi-a mai amintit de părintele Alexandru Men', mai puţin citit de români! Dar toţi trei au marcat faţa adevăratei ortodocsii din spaţiul rusesc în secolul XX. Acum, în secolul XXI, pot fi un reper perpetuu, de care are grijă Dumnezeu.

 

Foto: Vasili Popov (lenta.ru)

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article