În 2010 biserica sîrbă îl canoniza pe cel care a fost Simeon din Dajbabe (în sîrbă: Симеон Дајбабски,1854-1941), asta după ce aflarea moaştelor s-a arătat în 1996, la mănăstirea al cărei nume avea să-l poarte în lumină şi veşnicie, Dajbabe din Muntenegru. Exact la 55 de ani de la pristăvirea sa în Domnul.

Mănăstirea Dajbabe este după cît se pare, singura aşezare monahală săpată în stîncă din acel spaţiu geografic, copleşit de munţi, stînci şi peisaj montan.

Simeon din Dajbabe a  fondat acel aşezămînt începînd cu anul 1897, cînd a fost sfinţită mica bisericuţă cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în ziua de 22 decembrie. Apoi, mănăstirea s-a extins în peştera din preajmă, care a fost amenajată ca spaţiu liturgic, iar picturile de pe muri au fost executate tot de cuviosul Simeon. A condus cu pricepere şi ajutor de la Dumnezeu aşezămîntul, avînd în minte şi suflet experienţa acumulată la Marea Lavră Pecerski de la Kiev, unde a fost tuns în monahism.

A studiat teologia tot la Kiev, precum şi filosofia la Paris, iar în Elveţia a audiat cursuri de protestantism, astfel că prin intermediul acestora s-a edificat asupra stării de lucruri în teologia occidentală. Dar nimic din cele apusene nu i-au reţinut atenţia, şi în 1887 este tuns în monahism, avîndu-l ca părinte duhovnic pe ieroschimonahul Nikolai, cunoscut în Lavră. Cînd l-a blagoslovit de a se întoarce în Muntenegru, în 1888, i-a dăruit numeroase cărţi, care se află şi astăzi la Dajbabe. 

Pe cînd se afla în mănăstirea Ostrog, în 1890, i s-a arătat un simplu ţăran, care i-a vorbit despre o vedenie, pe care a avut-o în localitatea sa natală, Dajbabe, în care i s-a arătat în vis ucenicul marelui Sava al Serbiei, moaştele căruia au fost ascunse acolo de frica turcilor, şi care-l implora pe ţăran să construiască în acel loc o bisericuţă. Numele ţăranului este cunoscut: Petko Ivezic (Петко Ивезич), acesta l-a urmat pe Simeon la Dajbabe, unde a intrat în monahism, şi a locuit alături de slujitorul Simeon pînă la vîrsta de 90 de ani, cînd s-a mutat în veşnicie. 

Simeon din Dajbabe a fost încă din timpul vieţii remarcat de contemporanii săi, ca fiind un vrednic trăitor în Duh, fiind mult apreciat de Nikolai Velimirovici, iar Justin Popovici a spus, în 1937 despre Simeon, că "i s-a arătat în faţa ochilor un mare avva al sîrbilor - părintele Simeon". A lăsat scrieri poetice şi de învăţătură duhovnicească, două tratate teologice: "Despre viaţa monahală" şi "Despre sacerdoţiu în Biserica lui Hristos"; prima este marcată de patericul Lavrei Pecerski, de scrierile lui Tihon din Zadonsk, a vlădicăi Dmitri al Rostovului, astfel arătînd filiaţia şi educaţia sa teologică din Rusia. În categoria scrierilor pastorale se înscrie şi textul "Ctitorirea mănăstirii Dajbabe", în mare măsură autobiografic, la care a adăogat şi o scrisoare către Mitropolitul de Muntenegru, Gavriil, căruia îi relatează despre minunatele întîmplări din jurul său. 

Cea mai amplă scriere a sfîntului Simeon, cu caracter poetic, este cea intitulată "Tatăl şi fiul, dialog despre credinţă", care are 71 de capitole, printre care unele cu caracter dogmatic, iar altele, cu conţinut ascetic-duhovnicesc. A lăsat şi două poeme de proporţii.

Dar ceea ce atrage în chip deosebit atenţia în moştenirea literară a lui Simeon din Dajbabe este o culegere de meditaţii duhovniceşti, intitulat de editorul său, protoiereul Vasile Ivoşevici: "Comoara de învăţături ale stareţului", editată pentru prima dată în 1991. Manuscrisul rămas inedit pînă atunci conţinea 347 de gînduri-aforisme, care rezumă meditaţiile lui Simeon pe "chenarele" Noului Legămînt, dar amintesc şi de Pildele veterotestamentare. O minusculă parte dintre acestea au fost traduse recent în română, pe site-ul Doxologia (traducere de Vlad Botez). Iar 100 de "capete" sunt disponibile în rusă, pe site-ul Pravoslavie.

Cîteva dintre bijuteriile duhovniceşti ale lui Simeon din Dajbabe le reiau aici, din traducerea românească, în aşteptarea editării întregului volum, spre mîngîierea şi zidirea fraţilor şi surorilor din ziua de azi:

"Barca cea mai rezistentă este cea făcută din lemn de stejar în timp ce omul înțelept este cel care are răbdare".

"Mai întâi aduni materiale și apoi construiești casa. La fel, mai întâi curățește-ți inima de grijile lumești și apoi roagă-te lui Dumnezeu".

"Puterea pământească se vede în castelul unui rege, pe când slava lui Dumnezeu se vede într-un om drept".

"Pentru a face un tablou bun este nevoie de un artist, de o pânză bună și de culori. În copilăria ta, pânza inimii tale poate să se impregneze de o mare varietate de culori. Păstrează-ți curăția inimii pentru ca Dumnezeu să-Și poată picta Chipul Său Dumnezeiesc în ea". 

"Pentru siguranța trupului și a sufletului tău să îți împrejmuiești casa cu o curte și inima cu frica lui Dumnezeu".

Aflu cu stupefacţia despre apariţia în RM a unei noi structuri birocratice bisericeşti: Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit.

Desigur, după o agonie care durează de prea mulţi ani, în Mitropolia Basarabiei a apărut schisma! În 17 ianuarie curent, Ministerul Justiţiei a înregistrat "Cultul religios Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit", iar de acest lucru, se pare, nu e deloc străin parohul bisericii cu hramul Sfîntei Teodora de la Sihla, din Chişinău, părintele Ioan Ciuntu, ocazie cu care Mitropolia Basarabiei a început o anchetă pentru a clarifica acest lucru. Biserica menţionată este sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei. 

Interesant cu cine va fi în comuniune şi dacă va fi vreodată în sobornicitate cu vreo altă biserică această pretinsă Mitropolie a Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit, dar personal - ca simplu observator al vieţii religioase din spaţiul românesc - calific această abatere de natură schismatică, ca fiind deosebit de gravă,  cu consecinţe aproape imposibil de imaginat.

Biserica din actuala RM are de înfruntat mai multe probleme de primă importanţă, care planează de mai bine de două decenii:

- definirea ei ca "biserică naţională" sau "biserică locală";

- chestiunea identificării prin limbă, într-un dialog complex cu straturile sociale multietnice ale RM;

- înfruntarea problemei migraţiei masive;

-  asistenţa religioasă a copiilor, care cresc fără părinţi (doar cu bunii), a celor rămaşi orfani etc.;

- oferta bisericii în confruntarea soft cu mass-media, societatea de consum, globalizarea;

- învăţămîntul religios mediu şi superior;

-  înfruntarea mizantropiei şi a apatiei în rîndul celor care pleacă din biserică;

- lipsa unei platforme de dialog interconfesional;

- voinţa expresă spre unificarea bisericii ortodoxe, în contrast flagrant cu situaţia tocmai semnalată;

- etc.

Date fiind aceste problematici cu adevărat spinoase, delicate, şi care necesită multă pricepere, înţelepciune, delicateţe şi profesionalism pentru a fi depăşite, de unde mai apar aceste energii suplimentare, destructive în fond, pentru a crea noi structuri organizatorice, schisme, rătăciri confesionale?

Mai cred, că ne-am îndepărtat deja prea mult, şi de prea multă vreme de adevărata credinţă, înnămolindu-ne în teologii, birocraţie şi structuri financiar-organizatorice, astfel încît Hristos aproape că a devenit nevăzut în desimea pădurii acesteia. Dar cu adevărat contează numai Dumnezeu, care este VIU, în mijlocul nostru şi nedespărţit de firea noastră, oricît de tulburată, anesteziată de contemporaneitate...Oare cei care fac şi desfac astfel de idei, proiecte - cum e cea a înfiinţării unei struţocămile, ca Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit, s-au gîndit şi la Hristos, la cum ar reacţiona EL, dacă şi-ar îndrepta privirea spre aceştia?! Iată o întrebare, care mie cel puţin, nu va da linişte încă multă vreme... 

Numele părintelui rus Pavel Adelgeim (Павел Адельгейм) este, bănuiesc, mai puţin cunoscut lumii ortodoxe din România. Acesta a fost ucis cu un cuţit în inimă, în ziua de 5 august 2013, în propria casă, din Pskov, de un pretins pelerin, venit de la Moscova. 

Faima acestui părinte a început cu cîţiva ani în urmă, cînd acesta a fost înlăturat de la conducerea propriei parohii, pe motiv că s-a opus adoptării în propria parohie a unui "statut a sinedrionului bisericesc",  după care trebuie să funcţioneze toate parohiile, un model impus de la vîrf de Patriarhia Rusă, însă fără o largă discuţie prealabilă - document care, în opinia lui Pavel Adelgeim, contrazice atît sobornicitatea bisericii, cît şi Constituţia Federaţiei Ruse. Polemica a fost lungă şi degenerase într-un fel de monolog al părintelui căci, oricum, nimeni din "verticala puterii" actuale a BORuse nu era dispus să asculte "eresurile" unui părinte dintr-o fundătură a Rusiei.

În vara lui 2012, cînd era în apogeu marasmul civil împotriva grupului Pussy Riot, părintele Pavel Adelgeim a declarat că în loc ca biserica să-şi fi asumat un dialog creştin cu acele fete, BORusă a făcut tot posibilul ca să le trimită după gratii, semnînd astfel în chip pozitiv verdictul dat de acelaşi părinte, potrivit căruia există o alianţă (somisură, смычка) indestructibilă dintre BORusă şi puterea politică, or esenţialul principiu al sănătăţii instituţiei bisericii nu trebuie să fie decît sobornicitatea - care funcţionează doar pe orizontală, nicidecum ca o verticală a puterii! "Pentru asta mă lupt, pentru asta pledez: sobornicitatea este temelia unităţii bisericii, care e doar Una, Sobornicească şi Apostolică".

Într-un minunat reportaj făcut atunci de jurnalistul Pavel Lobkov, sosit de la Moscova, părintele explică astfel "îmbisericirea" clasei politice şi administraţiei actuale din Rusia: "Aceşia ştiu doar să ţină lumînări în mîini, dar nu sunt altceva decît nişte sfeşnice, în esenţă - sunt păgîni (язычники), nimic din ce fac ei nu are legătură cu creştinismul...cu toţi sunt aceeaşi gaşcă, cei de la putere şi cei din ierarhia bisericească; biserica ortodoxă este acum o abreviere: BORusă (РПЦ) - asta nu e tocmai biserica ortodoxă, ci o structură aparte, devine în zilele noastre aidoma unei secţii a patridului comunist de altă dată, care era responsabilă cu ideologia".

Părintele Pavel Adelgeim (1938-2013) a fost un înflăcărat propăvăduitor al lui Hristos, cu rădăcini germane, al cărui bunic era din fosta minoritate germană a Rusiei Ţariste, care a făcut studii în Belgia, şi era proprietar a două moşii din proximitatea Kievului, a fost arestat şi împuşcat în 1938; tatăl său, artist şi poet, a fost împuşcat în 1942; mama sa era fiica unui general din armata ţaristă, arestată în 1946, trimisă în surghiun în Kazahstan; junele Pavel a locuit la rude, în Kiev, acolo din 1954 şi-a făcut novicianul în ale bisericii, ca frate la Lavra Pecerska. La 18 ani intră la seminarul teologic din Kiev, apoi, în 1964 a absolvit Academia teologică din Moscova, şi este repartizat ca slujitor departe de marile oraşe ale URSS, tocmai în oraşul Kagan (Kogon), din Uzbekistan. În 1970 este condamnat la privaţiune de libertate pe un termen de 3 ani, pentru "uneltire împotriva statului sovietic". Acolo a fost în proximitatea unui număr mare de delicvenţi tineri, cu care a avut dialoguri pe teme creştine - de aceea, amintindu-şi de acel episod al vieţii sale, şi-a putut permite să spună public că fetele de la Pussy Riot trebuiau "tratate" anume prin dialog, iertare, explicare a iubirii lui Dumnezeu. Atunci şi-a pierdut piciorul drept, după care a fost eliberat înainte de consumarea pedepsei. A rămas invalid pentru întreaga viaţă, dar a slujit la biserici din Fergana şi Krasnovodsk (tot în Asia Mijlocie). De-abia în septembrie 1976 a reuşit să obţină un transfer în Federaţia Rusă, în Eparhia de Pskov, în nordul-vestul ţării, unde din 1988 a ridicat din ruini un vechi locaş de slujire şi închinăciune (biserica cu hramul Sfintelor Femei-Mironosiţe), iar statutul de paroh i s-a retras în 2008, ca represiune la atitudinile sale energice şi îndreptăţite, de a nu se supune tacit oricărui tip de girijism venit dinspre verticala puterii ecleziastice...Cînd conflictul dintre ierarhul locului şi părintele Pavel Adelgeim a devenit deschis, cel dintîi a început să-l tîrască prin tribunal, încercînd să-l determine să renunţe la slujire, dar şi la locul de domiciliu! Capul de acuzare a fost: un astfel de preot nu e demn să aibă parte de propria parohie în biserica noastră. Cînd societatea rusă devenea tot mai opacă şi mai obedientă, poate mai timorată, oameni ai lui Dumnezeu ca Pavel Adelgeim - atrăgeau atenţia prin verticalitate, curaj, cinste şi autentică smerenie creştinească. Nu a obosit niciodată să susţină că sfera bisericească şi cea laică nu trebuie să se intersecteze, dar atîta vreme cît puterea administrativ-politică distribuie fonduri enorme către eparhii, BORusă nu poate fi decît slujitoarea intereselor (ideologice, politice) acesteia. Or, pentru un slujitor al altarului creştin nu poate fi decît un stăpîn: DUMNEZEU. Iată, conflictul. 

A desfăşurat o activitate misionară şi de caritate, punînd temeiile unor necesare instituţii locale, printre care o şcoală, un gimnaziu şi un ospiciu pentru nevoiaşi. După ce presbiterul Pavel Adelgeim a fost alungat din poziţia de paroh, s-au sistat şi fondurile pentru această şcoală, iar directorul acesteia, care era chiar fiul preotului, a fost pus pe liber şi el...Treptat, şi celelalte s-au dus de rîpă.

Ucigaşul Serghei Pcelinţev, de 27 de ani, a stat în casa părintelui două săptămîni, şi a sosit la Pskov pentru a-l întîlni pe acesta, îndemnat de prietena sa, fiica unei scriitoare de succes din Moscova (Polina Daşkova). Anna şi Serghei urmau să se căsătorească, dar împins de o boală cruntă tînărul l-a înjunghiat pe părinte, cu urletul: în numele Satanei! S-a aflat, ulterior, că acesta era membru al unei secte obscure.

Mie personal, viaţa, chipul, blîndeţea, simplitatea vieţii şi a slujirii părintelui mi-au amintit izbitor de tare de părintele Antonie de Suroj (1914-2003), ale cărui cărţi sunt pe larg editate în România. Mi-a mai amintit de părintele Alexandru Men', mai puţin citit de români! Dar toţi trei au marcat faţa adevăratei ortodocsii din spaţiul rusesc în secolul XX. Acum, în secolul XXI, pot fi un reper perpetuu, de care are grijă Dumnezeu.

Foto: Vasili Popov (lenta.ru)

Pe site-ul Patriarhiei BORuse tocmai s-a anunțat că vizita de trei zile a Întîistătătorului Kirill, în Moldova, a luat sfîrșit. 

Din nou această vizită trebuie considerată istorică, pentru că venirea mai-marelui bisericii locale, celei supuse Moscovei a avut cel puțin o dublă semnificație, în opinia mea.

Pe de o parte, Întîistătătorul Kirill demonstrează o dată în plus cît de importantă este această eparhie în contextul BORuse, și că este realmente interesat de mersul treburilor aici;

Pe de alta, de la prima sa alocuțiune, în aeroportul Chișinău, a confirmat că scopul vizitei este unul liturgic, duhovnicesc, că a sosit să fie alături de oamenii și slujitorii bisericii locale, la prăznuirea celor două secole de la înființarea arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, iar la cîrma acesteia a stat cel care a fost Arhiepiscopul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821).

În ambele cazuri devine clar că PF Kirill vine ca un stăpîn (Владыка) peste aceste teritorii, aflate sub juristicția canonică a BORuse. Iar orice comentariu ostil sau tendențios pe această temă poate fi pe-alături cu subiectul. Căci anume asta este parte vizibilă a aiceburgului! Cea nevăzută, ocultă sau subversivă, dacă o fi, este oricum ascunsă vederii comune, a simplilor muritori, care stau pe la colțuri de stradă sau în taverne, și bărfesc despre verzi și uscate...

PF Kirill a fost la mănăstirea Căpriana, s-a închinat și s-a rugat la mormîntul Arhiepiscopului Gavriil Bănulescu- Bodoni. Acolo s-a săvîrșit o Litie pentru cel adormit. 

S-a întîlnit cu președintele RM, Nicolae Timofti, cu prim-ministrul Iurie Leancă, cu președintele Parlamentului RM, Igor Corman, cu fostul preșdinte al RM, Vladimir Voronin. S-a întîlnit, de asemenea, cu 

PF Kirill de-asupra pietrei de mormînt a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, de la mănăstirea Căpriana (foto:  mitropolia.md)

Din nou a depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfînt, din Chișinău.

În 8 septembrie, cînd lumea ortodoxă românească a prăznuit Nașterea Maicii Domnului, PF Kirill, împreună cu ÎPS Vladimir și un mare sobor de ierarhi și preoți au săvîrșit împreună Sfînta și Dumnezeiasca Liturghie, în fața Catedralei Nașterea Domnului din Chișinău. 

Apoi, a plecat în Transnistria, unde la Tiraspol a ținut un discurs în fața unei asistențe numeroase, și în prezența președintelui republicii autodeclarate, E.V.Șevciuk.

În timpul vizitei în Transnistria PF. Kirill a vizitat mănăstirea Noul-Neamț, precum și mănăstirea de maici, cu hramul sfîntului Pahomie, din Tiraspol, unde a sfințit crucile ce vor fi înălțate pe cupolele bisericii din această mănăstire.

E de meditat îndelung, atent și cu pricepere asupra traseului și a discursurilor libere pe care PF Kirill le-a ținut peste tot unde a ajuns, și e timpul să pricepem, că un loc nu rămîne niciodată nesupravegheat, în delăsare și, de regulă, stăpînirea este a celui mai puternic, mai priceput, și mai sîrguincios. Asta cel puțin în cele bisericești funcționează cu vîrf de măsură! Cine are urechi, să audă.

Cînd agenda PF Daniel va include o vizită cît de scurtă la Chișinău? Această întrebare o formulam și anul trecut, cînd sosirea la Chișinău a PF Kirill a trezit atîtea rumori și comentarii hilare în rîndul băștinașilor, a celor care știu să scrie, și pretind că mai știu să și gîndească. Dar parcă nu am prea auzit ca aceeași buni patrioți și ”oameni de bine” să se intereseze de o eventuală delegație a Pariarhiei Române în urbea lor natală...De ce oare? 

Părintele Savatie Baștovoi a scris o nouă carte. Un volumaș care va trebui să facă epocă!

Este un dialog avut cu Jean Francois Colosimo la Institutul Teologic ortodox Saint-Serge din Paris. La discuție a participat și părintele Nicolas Ozoline.

Cartea România îngerilor a apărut la editura Cathisma - editura diriguită și coordonată de ieromonahul Savatie Baștovoi, editură devenită unul din polii culturii scrise ortodoxe în limba română.

Jean Francois Colosimo este un francez ortodox, care a editat Filocalia răsăriteană în limba franceză. Mai mult, este președintele lui Centre National du Livre (CNL). Colosimo a organizat în cadrului Salon du Livre din acest an dezbaterea cu titlul care dat titlul cărții de față. La această dezbatere trebuiau să participe cîțiva intelectuali romîni, care s-au răzgîndit să mai plece la Paris, ca semn de protest împotriva policiticii culturale promovate de ICR, prin recentul său director, profesorul Andrei Marga.

Cartea este despre ce știe mai bine fiecare dintre interlocutori, lumea biserii răsăritului este scutată cu drag, atenție și oarece teamă, iar teama este împărtășită atît de laic, cît și de ieromonahul venit dintr-un univers cu multe biserici și, ca niciodată în istorie - numeroase mănăstiri. Timpul va arăta care este greutatea duhovnicească a acestei puzderii de monahi și monahii...din spațiul mioritic!