Petr Mamonov este o prezenţă constantă pe acest blog. Mulţi români îl iubesc, îl citesc, îi urmează felul în care a venit la Ortodoxie, la Hristos.

De aceea, cînd am decoperit acest lung interviu, imediat am decis că va fi interesant şi pentru cei care nu cunosc limba rusă! Purced la tălmăcirea lui pre limba noastră, cea românească.

Interviul a fost realizat de jurnalistul rus Azamat Ţeboev, redactor-şef al publicaţiei moscovite Menu Magazine.

Petr Nikolaevici, ne-aţi putea povesti pe scurt despre copilărie, familie?

Familia este ceva foarte important. Am crescut într-o familie foarte bună, în care mama şi tata se iubeau reciproc. Între ei se iubeau mai mult decît pe copii, nepoţi, apartamentul, serviciul...Ei îmi puteau spune: "Petea, avem nevoie să rămînem singuri, du-te la prietenii tăi pentru vreo două zile!"

Şi ce făcea Petea?

Petea pleca. La tovarăşii săi. Dar nu despre asta e vorba. Trebuie să existe o ierarhie. Pe primul loc - Dumnezeu, pe cel secund - soţia sau soţul, apoi copiii, după care nepoţii, apoi serviciul, după care prietenii...Trebuie construită o scară ierarhică. Şi de mercedesuri e nevoie, şi de un studiou, şi bănuţii sunt necesari. Dar toate apoi. Apoi. Pe primul loc - Dumnezeu. Dar ce este - Dumnezeu? E un duh. Ce fel de duh? Al iubirii. Dar iubirea ce este? - A da de la tine. Asta-i tot. Este simplu. Mama şi cu tata se iubeau, prin urmare, îndeplineau voia cea dumnezeiască. Iar copii, adică eu şi fratele meu Aleşa (Alexei) - priveam acest spectacol, şi învăţau. Asta a rămas în noi pentru întreaga viaţă. Am fost învăţaţi cum să trăim corect. Cum trebuie să iubim, să ajutăm, să jertfim. Mama punea la cale cu noi tot soiul de istorii cu caracter educativ, uneori nu vorbea cu mine cîte două zile, dacă săvărşeam vreo porcărie sau o faptă urîtă. Mama a investit o muncă enormă încă de cînd eram mic,  iar eu acum culeg roadele acestui efort. Tot ce este în mine bun, curat, luminos - e de la Dumneze, şi, desigur, de acolo, din copilărie. Ce vrea şi doreşte omul? Să fie iubit. Ce doriţi voi, sosind în casa mea? Ca să vă primesc cu drag, să vă răspund la întrebări, să vă vorbesc frumos, să mă las fotografiat...Trebuie să trec peste toate, peste "eu"-l propriu, peste mîndrie şi oboseală - pentru a mă porni în întîmpinarea voastră. Dar de ce o fac? Pentru ca Dumnezeu să nu mă părăsească. Dar dacă vă dau acum afară -  ce voi face apoi, singur, fără El? Noaptea - cum voi dormi?

Dar faceţi asta din cînd în cînd?

Nu o mai fac. Deja - nu mai fac! Şi nu mai fac din raţiuni strict pragmatice. Eu doresc să trăiesc cu Domnul, cu Duhul Sfînt, după măsura mea, desigur; pentru asta are sens să treci şi peste sine. Doresc ca restul vieţii, care au mai rămas de la viaţa mea de crocodil să-i slujesc, cît de puţin, dar nu mie, ci Domnului să-i dedic. Asta vreau să fac! Este scopul meu suprem, tot restul este colateral, sau - pe alături. Apostolul Pavel spunea: "Mîncaţi sau beţi - faceţi totul întru slava lui Dumnezeu". Iată, meşteresc un dulăpior. Pentru ce? Pentru ca să-l prives, să mă bucur, şi în starea asta de bine să fac o emisiune reuşită despre Elvis Presley. Pentru ca un puşti de cinsprezece ani, să o asculte şi să zică: "Aha! Vreau şi eu să ascult o muzică aşa pozitivă" Fie şi dintr-o sută - unul singur. Uite, am făcut un spectacol...Urmăresc presa: întîia oară un val de recenzii cu tîlc. Şi mă bucur pentru asta. Nu pentru că m-au lăudat, sunt obişnuit, ci pentru că au înţeles oamenii. 

Dar de ce au înţeles?

Ceva a funcţionat. Deşi nu e o lucrare îndeajuns de cizelată, o vom îmbunătăţi. Dar e despre ceva ce interesează pe toţi: despre iubire, şi despre cît e de înfricoşător fără ea. Iar jurnaliştii - sunt cel mai laic popor. Chiar şi aşa - a funcţionat şi asupra lor! Îmi plac lucrurile pozitive - le pescuiesc, le trag pe aţişoară, şi chiar cred că multe se schimbă în ţara noastră. Iar Dumnezeu cum lucrează? Poate şi într-o parte să lucreze, şi pe cealaltă. Este atotputernic. De aceea, dacă fiecare dintre noi se va strădui în măsura puterilor sale: Pet'ka, Vasen'ka, Zinoc'ka, Klavoc'ka, Vera Arkadievna - toţi aceştia vom face eforturi, Dumnezeu va zice: "Pentru aceştia, de dragul lor voi face să fie bine în această ţară".

Va fi bine în această ţară?

Răspunsul e în fiecare dintre noi.   

Adică fiecare dintre noi e responsabil pentru această lume?

Exact aşa! "Societatea e construită din unităţi", a zis N.V. Gogol. Dar ce este o societate? Societatea  - eşti tu, eu, el, ea, cum se cînta într-o prostească cîntare sovietică. Iar Serafim de Sorv spunea: "Mîntuieşte pe tine - şi e destul!" Pe tine! Pe tine trebuie să te desăvîrşeşti, nu societatea. Nu cred în lozinci, pancarde, în manifestări stradale. Aceste lucruri se pot face apoi, cînd legea funcţionează, în cadrul acesteia. Iar aceste istorii care ne înconjoară...Sunt întrebat: "Petr Nikolaevici, ce părere aveţi despre acele fete care au făcut şi au dres în biserică...*". Le răspund: "Niciuna!"

Şi totuşi, ce atitudine aveţi faţă de asta?

Niciuna! Niciuna, repet! Starea mea de creştin, dacă mă consider astfel, este următoarea: mă scufund! În fiecare zi mă scufund în propriile păcate. Şi cu cît mai multă lumină pătrunde în viaţa mea stătută, cu atît mai mult reuşesc să văd, cîte crăpături sunt prin colţuri. Mă înec! Help! Omul naufragiază, şi pe el întreabă ce atitudine are despre fetele care...iar el... (arată chipul omului care se sufocă). Acesta e sistemul. Iisus - cine este? Salvatorul. Mă duc la fund! Ajută-mă, Doamne...

....

Ce te ajută să ieşi la suprafaţă?

Domnul, plus propria voinţă. Sinergia. Două energii: din toate puterile să te abţii de la păcat şi rugăciunea la Dumnezeu. Singur - nu se poate. Nu ne poate salva Dumnezeu fără ajutorul nostru, chiar dacă e Atoputernic, pentru că ne-a dat libertatea de a alege. De ce? Pentru că nu se poate să fii salvat împins de la spate. Să iubeşti se poate doar avînd libertatea absolută. Asta e schema. Mai departe încep dificultăţile. Lucrurile de maximă fineţe. Pentru înţelegera lor sunt sute de volume ale Sfinţilor Părinţi. Acolo, ca într-un alfabet, fir cu fir, pas cu pas, ni se arată mişcările duhului nostru, ale trupului şi sufletului. Totul este consemnat, discutat. Cei care vor să afle - vor găsi. Iată, citesc pe Isaac Sirul, un sfînt de secol VII, şi mă gîndesc: de unde mă cunoaşte în profunzime acesta? Întreg! Fiecare cută. Şi ce am spus acum, şi ce voi spune, ce am simţit, cum va fi în apoi. Este o lucrare. Lucrarea este o încredinţare a proniei. Aceea că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suntem fiinţe duhovniceşti. Avem acestă sete, cel de-al şaselea simţ - religios. Viaţa creştinească înseamnă comuniunea zilnică cu Dumnezeu cel Viu. Stăm aici - Hristos e alături de noi. El priveşte, şi mă vede întreg: ce spun, cum şi de ce m-am enervat - sunt în faţa lui, mă străduiesc mereu. Mereu.

Simţiţi asta în permanentă?  

Uneori uit de Dumnezeu, deşertăciunea aduce pustiire. Imediat. Altfel, nici nu mai vreau şi nici nu pot să trăiesc, decît cu El. 

Dar se întîmplă, ca...

Desigur că se întîmplă. Dar chestiunea e în ce direcţie e mişcarea ta. Şi mai bun poţi deveni, dar şi mai rău. Poţi deveni infinit mai rău. Zaci beat, ai ucis pe toţi, eşti cel mai rău - calmează-te, nene, se poate şi mai rău. Credinţa noastră este mîntuirea şi zidirea continuă, fără zile libere, fără pauze. Legitatea căderii pietrei: zborul continuu, fie în sus, fie în jos. Oprirea din mişcare - este cădere.  

Creaţia este şi ea un mijloc de mîntuire?

Ţine de natura sufletului. Reamintesc, "după chipul lui Dumnezeu" - iată Creatorul. Dar dacă motivul creaţiei este slujirea oamenilor, atunci devine mijloc de mîntuire. Sunt actor, în teatru sunt de mult timp, şi ştiu: dacă apari pe scenă puternic, încrezător, mulţumit de sine, rolul îl ştii pe dinafară - gata, spectacolul e ratat. Iar dacă ai o ieşire nesigură, temătoare - priveşti apoi înregistrarea video, şi te întrebi: ce şi de unde a apărut? Cum a ieşit astfel? Trebuie lăsat Dumnezeu să lucreze în tine. Cum aşa? Să te smereşti, să-L laşi în faţa ta: "Doamne, nu pot nimic să fac singur, doar Tu eşti salvarea mea"

Textele pe care le scrieţi, tot aşa ies?

Sunt cîteva nefinisate, există o tehnică, desigur. În diferite feluri se poate. Dar cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi speranţa; setea trebuie să fie permanentă, ca şi cum nu ai băut de zece zile, nu se poate să-ţi doreşti ceva doar puţin. Trăiesc mereu cu ochii larg deschişi. Mă uit întracolo, privesc aici, în interiorul meu mă uit...

Aveţi multă tristeţe în ce scrieţi. Dar şi lucruri minunate. Dar tristeţea le copleşeşte...

Doar viaţa este grea. Dar, precum scriu cei din vechime, starea sufletului nostru nu trebuie să depindă de ce vezi pe geam. Se întîmplă aşa: parcă toate-s în bună regulă, bani sunt, bunăstarea e maximă, hainele şi mîncare nu le lipsesc, dar sufletul e trist, deprimat. Dacă eşti fără Dumnezeu, nu e clar cum să exişti în general. Iar alături de Dumnezeu devine clar: te copleşeşte apatia - rabdă, iar după aceasta vine, după cum spun sfinţii părinţi, puterea şi uşurarea. Adică, în suferinţă aşteaptă consolarea. Consolat fiind, trebuie să anticipezi durerea. De aceea, cînd îţi este bine, mulţumitor, aştepţi, eşti treaz: imediat poate începe ceva. În general, trebuie să trăim cu luare-aminte, atenţi.

Cu dificultate reuşiţi acestea toate: spectacole, pregăriri, concerte?

Cum crezi tu? Imaginează-ţi: Ierusalim, arşiţă, muşte, lovituri cu băţul, nasul spart, oţet în loc de apă, crucificat, bătut în cuie, de cei pe care pînă adineauri i-a hrănit, mîntuit, învăţat, lecuit, salvat de vătămări - scuipat, trădat, mutilat, "Să-l eliberez pe acesta?" - "Nu, răstingneşte-l!". Asta cum e? Creştinismul este o viaţă aidoma celei pe care a trăit-o Hristos. Fiecare după măsura lui, dar trebuie să-şi ducă crucea. Inima noastră trebuie să se frîngă pentru toate suferinţele acestei lumi, boala altuia să devină a ta, să umbli în suferinţă. "Noi nu suntem doctori, suntem durerea", - spunea Herţen. Nu va da Dumnezeu mai mult decît omul poate duce, fiecăruia după măsura sa. Apoi. Iată soarele străluceşte, sau ninge, acestea sunt doar pentru noi? Adică - celor buni? Nu, tuturor, fără alegere. El ne iubeşte pe toţi, nu trebuie să uităm asta. A venit un om la tine - este icoană Dumnezeiască. Toate trebuie să fie sincere, directe, frontale. Dumnezeu ne vede toate ungherele, orice pliu. Tocmai de aceea, creaţia, casa, copiii, nepoţii - sunt departe. Ba nu, nu şi copiii, pe copii trebuie să-i educăm. În spirit creştin. Tu ai educat? Nu. Ce trebuie să faci ca recompensă? Lipsa copiilor - trebuie suplinită prin multă rugăciune.

Vă place ce aţi reuşit cu propriii copii?

 Nu, multe le-am ratat, lacune am destule. Cum fac acum? Mă rog. O ţin în cereri. Cît am alergat anapoda, cîte nopţi nedormite pentru ei am ratat, cîte cărţi bune nu le-am cetit - atîta rugăciune se cuvine.

Vi s-au cetit căţi în copilărie?

 Cum altfel? Am crescut în nişte condiţii excelente. Mama este literat, tata savant, era o familie moscovită în care se aduna intelighenţia oraşului...Citeam şi singur, cu nesaţ.

Ce anume?

Orice, întreaga literatură rusă. Aveam un raft suspendat, cu cărţi, şi m-am gîndit: "Trebuie să le citesc pe toate". De aceea le luam la rînd, pe fiecare. Iar selecţia era admirabilă - Puşkin, Gogol, Turgheniv, Cehov, Dostoievski, Goncearov, Tolstoi. Dar întreaga artă, creaţie - e deşertăciune, în fapt. Dacă arta ar fi fost capabilă să chimbe oamenii - am fi trăit acum în Rai, atît de multe lucruri frumoase au fost create. Dar arta nu schimbă nimic. Pocnitoare cu confetti - este în acest moment. După ce confetti se vor risipi - totul dispare.   

Ce doriţi să reuşiţi?

 Să devin destoinic de pronia cerească. Să devin, ceea ce spune un preot cunoscut: "La finele vieţii să devii un om normal". Am luat-o din margine, mă străduiesc. Dau din mîini, coatele le rod. Sunt actor - lucrez. Trăiesc, perseverez, cîte ceva-mi reuşeşte, dar în general - nu, îmi ştiu neputinţele. Prima poruncă evanghelică: fericiţi cei săraci cu duhul. Cine este săracul? Cel care pricepe că nu are nimic, şi cere. Nu am nimic nici eu. Toşi suntem în aceeşi situaţie. Dar asta nu înseamnă cătuşi de puţin că Dumnezeu doreşte să-i îmbrace pe toţi în pantaloni albastri, nu. Am spus aşa: degetele strînse pentru închinare vor primi un nume, unic. Fiecare persoană este uimitoare. Dar trebuie să ieşim la liman. Iar păcatele sunt la fiecare aceleaşi: mîndria, iubirea de arginţi, apatia, zavistia, preacurvia, desfrîul, necumpătarea la mîncare - sunt şapte. Pe aceste căi ne plimbăm cu toţii. Omule, priveşte-te în oglindă...M-am gîndit aşa, ei vor sosi, iar eu îi voi alunga...Dar cum îi vor da afară? Iată, Domnul, e alături, şi cum voi putea să-i alung pe ei? 

Dar nu aţi alungat pe nimeni?

În general, nu. Nu am deschis poarta - asta da...Erau tot soiul de neciopliţi, dar şi acstora le-aş deschide acum. 

După "tonul" acesta ai sentimentul, uneori, că scuipaţi

Nu poţi trăi din presupuneri, senzaţii. A ieşit soarele - e o senzaţie, a plouat - o alta. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul - o a treia. Trebuie să trăim după Lege, dar unde este Legea? În Sfînta Evenghelie. De la început pînă la sfîrşit. Corespunde ceea ce fac eu, cu ceea ce doreşte Dumnezeu de la mine? Dar ce vrea Domnul de la mine? Să trăiesc ca EL. Asta-i tot. Slujeşte oamenilor. Cînd o faci pentru tine, e altfel. Începi să compari, unde-i plăcerea mai mare. Concret, fără mistificări. Cînd ai oferit, sau cînd te-ai ascuns, te-ai făcut nevăzut, cînd te-ai îmbuibat? Nu e acelaşi palier. Plăcerile sunt diferite. Cel care a încercat asta, va ţine minte mereu starea aceasta nouă. 

În cinema tot o lucrare aveţi de făcut, sau acolo e un efort şi o creaţie colectivă?

Cinema-ul este o sarcină grea. 

  * E vorba de acţiunea grupului feminin Pussy Riot, despre care am avut şi eu ocazia să scriu.

acest articol este un ciot, se lucrează să devină altceva.   

care relatează despre mănăstirile din Codrii Lăpuşnei este cea semnată de căpitanul Aurel J.Gheorghiu, Pe drumuri basarabene (a doua zi după unire), Bucureşti, din publicaţiile "Casei Şcoalelor", 1923. 

Referinţele sunt sprinţare, notaţii directe de la faţa locului, şi au un caracter propagandistic, dar exact şi captivant.  Subtitlul cărţii ne vorbeşte despre faptul că autorul îşi propusese să surpindă starea de fapt şi realităţile basarabene după recucerirea teritoriilor basarabene, după 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara.  Surpinzător de autentică este şi împănarea textului cu tot soiul de rusisme, pe care autorul le culegea din graiul basarabenilor, fie că era vorba de boieri, ţărani sau monahi. Cuvinte ca: delă, nagaică, pivo, vino, storoj, pihotă, ateţ, nălog, desetină, cruşcă, cnigi, poezd, vivisca, faiton, şpigoni, pristav, barişne, zakoane, moscali, copeică, bolniţă, stăcan, seliski staroste, stanţia de telefon, zemstvă etc.; multe de tot sunt în cuprinsul textului, iar acest fapt devine cu atît mai preţios de ştiut, cu cît situaţia lingvistică de după 1989 nu se schimbase prea mult faţă de acea perioadă, pe care România o moştenea după mai bine de un veac de ocupaţie ţaristă. Majoritatea cuvintelor topite în limbajul curent al vorbitorilor Basarabiei erau cuvinte cu caracter funcţionăresc, administrativ şi legat de unele ocupaţii şi meserii pe care ruşii le-au adus cu ei.

Dar Aurel J. Gheorghiu a simţit nevoia să dea la note de subsol şi anumite regionalisme, pe care, probabil, el însuşi nu aflase decît în momentul descinderii în spaţiul basarabean, astfel aflăm ce este:  prăsada, ciutura, podvod, ostrov, vrâstă, puhă, laucă, garafă de jin, vajnic, sârg, năimi, bălteni, primae, şătrănci, căsoaia, casa cea mică, casa cea mare, cuşmă, cucuruz etc.  

Cred că în această carte aflăm şi prima referinţă românească despre părintele Inochentie de la Balta (în carte: ateţ Inochentie bălteanul), în jurul căruia s-au purtat şi se mai poartă numeroase discuţii, unii considerîndu-l un sfînt, ucrainenii l-au şi canonizat, iar alţii - că a fost un smintitor al celor inocenţi, un sectant (o carte dedicată acestuia a fost redactată în rusă, între 1913-1924, şi tradusă în "limba poporană, curat moldovenească" de către P. Filimon, Gh.Ariton şi A.Ghimp, apoi scoasă la Bîrlad, în 1924)*. Regimul ţarist s-a răfuit crunt cu monahul Inochentie, trimiţîndu-l în surghiun, tocmai în "smârcurile Mării Albe". A devenit şi una dintre primele victime martirizate de regimul ateu bolşevic. A trăit între 1875-1917. 

Referinţa este de maximă importanţă, căci informa opinia publică din România asupra unui adevărat trăitor în Duh (un apostol nou), descendent din aceste locuri, deşi era încă perceput ca un sectant. Informaţia despre Inochentie autorul a cules-o la mănăstirea Căpriana.

Cartea abundă de fotografii, sunt în număr de 45, iar unele chiar reprezintă un interes etnografic şi artistic maxim, cum sunt cele ce au înregistrat troiţe, porţi, secvenţe de iarmaroc, lucru în vie, dar şi sfioase imagini cu mănăstirile Vărzăreşti, Chiţcani, Căpriana...

Într-o notă de subsol Aurel J. Gheorgiu citează mărturia precum că familii ca: Hâncu Sturza, Răşcanu, Donici, Razu, Duca, Catargi, Başotă, Stroiescu, Hajdău ş.a., se trag din boierii Basarabiei.

Nu în ultmiul rînd, se subliniază că la o suprafaţă de 44000 km pătraţi, în 1918, erau doar 700 de km. de drumuri pietruite.

Materialul este divers, ramificat pe toate planurile, iar în acest moment am vrut să semnalez doar chestiuni strict legate de viaţa religioasă şi socială - aşa cum o consemnează autorul în 1918-1919, scriindu-şi materialul la Nisporeni şi Bugaz.  Chestiunea publicării ulterioare a cărţii era condiţionată de aprobarea Marelui Stat Major, iar aceasta s-a dat în 22 iunie 1922, sub nr. 722.  

* Acest volum a fost retipărit recent (2010), la editura basarabeană Trei Crai de la Răsărit, cu binecuvîntarea schiarhimandritului Iosif de la sfînta mănăstire Căpriana.  

După vizita de la debutul iernii trecute la mănăstirea Frumoasa am suprins, conștientizînd, e adevărat ulterior, că în curtea acestui așezămînt monahal a apărut ”un insert” cel puțin nefericit. Este vorba de un fel de monument închinat Născătoarei, de fapt Fecioarei Maria cu Pruncul, căci tipul acesta iconografic se pretează infinit mai bine lexicului catolic, căci și statuia este de inspirație catolică prin excelență!

Stau să mă întreb, și desigur nu voi găsi niciodată un răspuns: la ce folosește maicilor de la această mănăstire un astfel de pocinog monumental? Plus de asta, e și amplasat de nu poți evita să-l vezi, dacă tot te nimerești pe acolo. Iar ca să fie urîțenia împlinită, ”sculptura” asta sterilă (din ce o fi, Doamne, făcută?) se înalță peste trei brîuri placate cu bolovani, între care, probabil, vara se chinuie să crească floricele, iarbă, bălării.

Nu pot trece nepăsător pe lîngă o astfel de inutilitate, care tronează în mijlocul curții unui așezămînt monahal. Chiar atît de lipsite de gust sunt măicuțele Basarabiei? Chiar au nevoie de astfel de kitsch-uri de care lumea e plină? Minunat ar fi fost, dacă tot s-au pomenit cu un astfel de cadou (bănuiesc) din partea vreunui enoriaș cu dare de mînă, să spună: nu, mulțumim, astfel de slăbiciuni omenești întruchipate-n forme false nu-și pot avea locul aici...Dar nu, nu avem curajul și fermitatea de a refuza categoric urîtul! Care este mereu de la oameni. Dumnezeu ne dăruiește pururea frumosul și binele. Noi le refuzăm. 

”Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor...”

foto: © vladimir bulat, 10 decembrie, 2011.

Întîlnirea cu o astfel de picturi îţi suplineşte necesitatea de a parcurge / asimila / conspecta tone de literatură de teologie, dogmatică, liturgică, jurnalistică pretins creştină etc. -- pentru că dacă ai ochii minţii deschişi acele texte devin inutile. Chiar excesive. Priveşti la acest AGNEŢ, şi devine limpede (pentru că aşa ţi se ARATĂ) că Dumnezeu este mereu VIU, alături, peste tot. Deopotrivă Prunc, încăpător într-un potir. Capabil să fie şi acolo, şi în întreg universul, deopotrivă. Pentru că Este Cuvînt. În acelaşi timp, imaginea asta este unică, pentru că în interiorul colonetei ce separă deschiderile de fereastră apare reprezentarea cocoşului, cocoţat pe stîlp. Devine astfel la temelia Agneţului. Este (poate) sugestia că lepădarea lui Petru de altădată te poate face şi pe tine să decazi din mila lui Dumnezeu, acea lepădare e mereu actuală, că pericolul te paşte în aceeaşi măsură, în care poţi rămîne cu El prin împărtăşire, dacă eşti întru El. Liberul arbitru îţi aparţine. Eşti om în măsura în care acest dreptar îl ai continuu în minte...

Biserica mănăstirii Sfântul Andrei. A fost ridicată după anul 1389. Se mai păstrează fresce originale în altar și naos, de la finele veacului al XIV-lea, datorate Mitropolitului Jovan și calfei sale, călugărul Grigorije. Ierarhul a mai pictat și veșmântul iconografic de la mănăstirea Zrze, unde l-a avut ca asistent pe monahul Makarije. Pictura este admirabil conservată, și prin monumentalitatea și distrubuția scenelor amintește de iconografia celui de-al XIII-lea veac.  

Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi fă-mă să merg pe căile cele bune, rînduite de Tine, pricepîndu-le. 

FOTO: © Vladimir Bulat;

Altarul bisericii Sfântul Andrei, care se află în Canionul din preajma lui Skopjie, Macedonia. Septembrie, 2009.   

Mi-a plăcut mult formula asta, mai demult. Dar nu pot spune că am înţeles-o prea profund atunci. Geo Bogza scria reportajele sale despre Basarabia în 1934. Am înţeles acum că există o permanenţă meta-istorică, care este şi semnifică o actualitate activă, deşi nevăzută. Ca să exemplific voi încerca să analizez cele trăite în ultimele zile, călătorind pe la cîteva mînăstiri basarabene, alături de părintele meu duhovnic...

Am revăzut mănăstirea Frumoasă, după mai bine de 5 ani. Lucrurile s-au aşezat, s-au curăţat, au apărut construcţii noi, cele vechi - se refac, se cosmetizează, se reîmbină armonios...

  Bucuria tainică a fost hrănită de vizitarea muzeului mănăstirii, în care am văzut lucruri amestecate, dar şi manuscrise cu notaţii psaltice, cu "Fericirile". Apoi, am avut privilegiul să răsfoiesc un Pomelnic, caligrafiat în chip minunat de-a lungul a trei generaţii cel puţin. Dacă cel care a conceput Pomelnicul a scris îngrijit, cu cerneluri diferite (neagră, roşie, verde), unde găsim nume rare, "exotice", după care urmează prenume mai comune, banale, rusificate, scrise cu pixul, strîmb, mai puţine numeric. Scrierea din epoca ţaristă se prechimbă cu cea rusă din timpul admnistraţiei româneşti sau, uterior -- sovietice(?).

Devine limpede că aspectul estetic nu prea mai contează, este o notaţie cancelărească, expeditivă, seacă, lipsită de căldură (aşa mi s-a părut). Caligrafia devine cu timpul doar o nevoie, nu mai e o plăcere de a însemna frumos un nume, memoria răposaţilor. Din imaginile pe care le postez se vede cu claritate această involuţie.

Ortografia din slavona bisericească ia locul celei modificate după 1917, scrindu-se doar cu majuscule, cu litere de tipar. Vedem trei mîini care şi-au lăsat amprenta pe filele acestui extraordinar document al Pomelnicului.

 Apoi, am văzut două scaune cu speteaza curbată (de fabricaţie vieneză?), care au aparţinut monahiilor, unul din ele avea şi o marchetărie discretă pe şezut. Cine să-şi fi imaginat ca într-o mănăstirea situată în Codrii Orheiului să găseşti lucruri demne să stea în mari muzee ale lumii? Acestea trebuie făcute publice, să aibă un destin pe măsura valorii lor.

Cu toate surprizele descrise mai sus, susţin că toate acestea au rămas oarecum exterioare naturii oamenilor locului, adînc uniţi cu huma, tradiţia, obiceiurile, verdeaţa, glodul şi aerul...