Minunata carte-document a savantului D.N.Goberman, Troițele moldovenești (Sankt-Peterburg, 2004, ediție bilingvă, română-rusă), ne arată ce comoară de neprețuit aveam odinioară în spațiul public al Moldovei vechi, reprezentată inclusiv și prin arta țărănească, prin nenumăratele troițe din piatră și lemn, presărate peste tot pe unde călca piciorul omului. E drept că fotografiile reproduse de autor ilustra o realitate a anilor 1950-1970, cînd încă tăvălugul ateu nu decimase mare parte a artefactelor rămase de la strămoșii noștri. Totuși, Bunul Dumnezeu a vrut ca o minunate exemple din această artă apusă, să mai fie de văzut în anumite locuri. Menționam cu ani în urmă un exemplu de troiță din satul natal al părinților mei, Bravicea (Călărași). Recent, cu o îndoliată ocazie, am vizitat din nou acea necropolă a strămoșilor mei, unde sunt înmormîntați străbunicii și bunicii, din ambele ramuri. De data asta am privit cu alți ochi materialul conservat în acel cimitir. Poate maturitatea la care am ajuns, poate conștientizarea faptului că toate acestea sunt ireversibile, m-au ajutat să văd ceea ce altădată nici nu observam. În cavalcada crucilor de metal, vopsite-n toate culorile, mai proaspete și mai scorojite, se înălțau falnic troițele de piatră și lemn mîncat de ploi, arșiță și carii. 

Primul exemplu este o piesă rară, pentru că are o dublă față. Desigur, subiectul de bază este Răstignirea Domnului, din care s-a păstrat doar figura Mîntuitorului, cu mîinile întinse pe o cruce care nu mai e, iar pe spatele acestui panou este o cruce mare, pe suprafața căreia a fost înfățișată o compoziție compusă din doi îngeri, și o imagine a Punerii în Mormînt a Domnului. Figura Acestuia este cu mîinile înrucițate pe piept, și cu o draperie mare încinsă în jurul coapselor. Chipul este aproape șters, dar o bărbiță ascuțită și plete care curg pe umeri, ne pot ajuta să ne imaginăm că acesta este anume al Mîntuitorului.  

În general, nu se cunosc tipologii de crucixuri moldovenești, nici nume sau ateliere de meșteri, care le-ar fi cioplit, sculptat, fabricat. Fiecare exemplu este unicat. În afara unui „standard” compozițional, mai mult sau mai puțin complex - nimic nu se repetă. Putem presupune că, de fiecare dată, meșterul concepea/zămîslea imaginea Mîntuitorului în funcție de cel răposat. Pentru că și cel răposat capătă chipul lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintează în acumularea virtuților. Indubitabil, este o pură speculație. Dar după ce studiezi și observi multitudinea chipurilor așezate de-asupra mormintelor celor plecați la cele veșnice, nu poate să nu te viziteze această idee, care pune în relație natura umană cu cea dumnezeiască. Dezvoltată științific această problematică am găsit-o în minunata carte, Die Christus-Ikone. Eine theologische Hinführung, a cardinalului Christioph Schönborn (ed. Schaffhausen 1984; traducerea românească, a pr. dr. Vasile Răducă, a apărut la editura Anastasia, B., 1996), Chipul lui Hristos. Acesta scrie: „Sfântul Chiril putea să spună că harul și virtuțile sunt acelea care ne unesc cu Dumnezeu. În îndumnezeirea noastră există, așadar, o sinergie, în împreună-lucrare: harul conferă pecetea lui Dumnezeu, lucrarea virtuților ne imprimă trăsăturile chipului lui Dumnezeu” (subl. mea, op.cit., pag. 83). 

Într-un anume fel, putem conchide că fețele blajine și calde, pe care le poartă Hristos peste mormintele strămoșilor noștri, sunt opera iertării pe care o dăm tuturor celor de care ne despărțim. Ține de substanța profundă, pecetluită în bine, a firii umane. Anume ortodoxia a confirmat și exacerbat cumva această latură a naturii mundane. Troița țărănească nu este, prin urmare, doar o proiecție a religiozității sau a credinței țăranilor, ci mai este, cred, și un însemn apotropaic, chezășia iertării, semnul vindecării de toate bolile mundane. Este și un axis mundi, care leagă cerul de cele pămîntești, și subterane.      

„Cel care M-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl”, spune Mîntuitorul.

Dar trebuie Să-L vedem și cu ochii minții, iar strămoșii noștri știau asta...

Pe lîngă specimele de troițe cioplite în piatră, am constatat existența unor exemple de crucifixe cruțate-n piatră, în gresie moale, maleabilă. Complexitatea „arhitecturală” a celui dintîi este remarcabilă. Și e clar legată, stilistic, de elementele decorative ale caselor țărănești (cornișe, capiteluri, colonete etc.). Este adevărat că în această zonă nu se regăsesc case de acest fel, cu prispe și fațade decorate, iar această observație mă duce cu gîndul că maestrul-pietrar nu era din acest areal. Din păcate, straturile succesive de var - cu care țăranii își înnoiau și chipurile caselor - au estompat din finețea modelării inițiale. Chiar și prin această crustă trăbate frumusețea contururilor, finețea detaliilor. Este indubitabil o lecție de sculptură majoră, maiestuoasă. Anonimatul a reulit să ne dăruiască bijuterii pe care auctorialitatea nu o poate, se pare, concepe. Dar e o artă retrospectivă, arhiva unor vremuri de demult, cu o logică pe care noi, cei de azi, nu mai putem pricepe. O privim prin lupa neputinței de a avea un dialog valabil și adecvat cu tradiția, spiritualitatea și formele vieții de atunci! 

HRISTOS A ÎNVIAT! / 

În plină iarnă am descoperit pe drumul spre salina Slănic /Prahova o superbă cruce din lemn. Nu știu dacă dintru început aceasta a fost acolo unde am văzut-o noi, dar acum ea e sprijinită de un stîlp de beton, și legată cu sîrmă ca să nu se prăbușească, măcinată de vînturi, ploi, geruri și alte intemperii ale naturii.

Este cioplită într-un lemn moale, acum brăzdat de fisuri, mîncat de molii și alte insecte care se hrănesc cu fibra măduvoasă a țesutului lemnos etc. Dacă am cetit bine, este datată: 1908. Are un veac și ceva, și a rezistat în clima și aerul destul de neprietenoase ale proximității ocnei Slănic, în care salinitatea din atmosferă este crescută, corozivă, acidă, uneori terapeutică. Pentru oameni. Deși oamenii nu prea trăiesc atîta cât a rezistat acest lemn înnobilat...

 foto:  © vladimir bulat, 2015.

Desigur, acest specimen de meșteșug țărănesc nu este deloc o excepție, căci județul Prahova în întregul său este un areal bogat în monumente, de istorie, artă și tradiție rurală, și merită descoperit rînd pe rînd. Sunt foarte multe de văzut, de înțeles, de meditat asupra lor. Am dorit doar, prin acest exemplu, să arăt ce amprentă minunată lasă timpul și vitregiile naturii pe chipul unui artefact sculptat de mîna unui țăran anonim oarecare, fără pretenția esteticului și trufia auctorialului. Astfel de lucruri se fac doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care inspiră, ajută și desăvîrșește. Se fac în tăcere, cu smerenie. Omul - execută; spre bucuria și desfătarea celor din jur, din preajmă și pentru posteritate. Pentru clipa care mîngîie cu nesecată vrednicie veșnicia. Esențial este ca omul să se așeze temeinic între ceruri și plaiuri. 

Găsesc că acest obiect întruchipează destul de exact această umilă apoftegmă: „Trebuie să trăiești astfel, ca și cum nici nu ai fi deloc” / Sfântul Marcu de Sarov.    

Spuneam chiar ieri despre faptul că o carte de artă este un lux peste tot în lume.

În România albumul de artă este cu atât mai prețios cu cât apare cu acribie, ca un vin rar și vechi.

Este și cazul albumului MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, lansat recent la librăria Bizantină - poate locul cel mai cochet și îmbietor dintre spațiile de librării din București.

Orice comentariu sau exegetică asupra acestui somptuos și prețios album ar trebui să debuteze, cred, cu descifrarea imaginii de pe copertă, căci de la înțelegerea acesteia începi să pricepi întregul demers ”incifrat” al cărții. Este un fragment din fresca naosului bolniței mănăstirii Cozia. La pagina 78 a albumului avem parte de întreaga scenă a Necredinței lui Toma (Duminica Tomii, care se prăznuește la o săptămână de la Învierea Domnului). Privind atent compoziția din absida sudică, realizată la 1542-1543, cel mai probabil de zugravi sârbi, descoperi epigraphé-ul care glăsuiește astfel: Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ ѲѺӍӉИӉѺ (Osezanie Tomnino), în scriere slavonească. Textul nu pare a fi decât în slavona bisericească, oarecum strandardizată pentru toate bisericile slave ale timpului, dar și pentru cea românească, chiar dacă corect ar fi fost Osjazanie. Traducerea exactă ar fi: Pipăirea Tomii. Căci acest Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ însemnează pipăire, atingere, sau latinescul tactus. Apostolul Toma L-a cunoscut pe Dumnezeu prin punerea mâinii, prin pipăire, cum dealtfel I-a îndemnat și Hristos însuși pe cei prezenți, cînd i-a găsit ”înspăimîntați și înfricoșați, crezînd că văd duh”(Luca, 24, 37). Degetul Tomii a atins rana cu carne vie a lui Hristos și, pe această cale kinestetică, s-a încredințat că Acesta este Viu, că a Înviat, exact precum îi spuneau ceilalți Apostoli la prima sa Arătare. Mîntuitorul îi îndeamnă: ”pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase așa cum Mă vedeți pe Mine că am”(Luca, 24, 39). Apoi, ne spune textul evanghelic, că ”le-a arătat mîinile și picioarele”...Scena de la bolnița Coziei este deosebită de ilustrativă și fățișă în acest sens, căci Iisus exact asta face: pozează în fața Apostolilor, se face model pentru cele ce spune. Iar Toma se apleacă, și-i atinge coasta. Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei atingeri zugravii au reprezentat scena Pipăirii lui Toma sub compoziția Epifaniei Domnului, alăturînd cumva rolurile acelor doi mediatori ai prezenței lui Dumnezeu printre oameni, în cazul Epifaniei, prin Ioan Înainte-Mergătorul, iar în Duminica Tomii - prin Apostolul care a dat un supranume acestei zile. Simplu spus, ca să cunoști, trebuie nu doar să privești și să vezi, ci să și simți, să receptezi tactil, să guști, să te cutremuri. La Sfînta Liturghie comesenii sunt chemați să ”guste și să vadă”!

Coperta a 4-a a volumului încheie, apoteotic, această idee a prezenței fizice, a vederii ca instrument al încredințării, căci ne arată un alt fragment al aceleiași scene comentate anterior, în care Apostolii confirmă, prin faptul că asistă ievea, ceea ce Toma învederează: că Dumnezeu a Înviat, că este din nou printre ei. Și va rămâne pururea.     

Pe ideea aceasta profundă, a vederii și simțirii, este construită întreaga carte MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, căci întregul parcurs textual și imagistic funcționează precum un catalizator pentru cunoaștere, spre trezirea curiozității, provocînd un impuls de a merge și a vedea acea salbă de bijuterii arhitectonice, picturale, obiectuale, estetice prin excelență.

Volumul nu inventariază însă întregul catalog al locașurilor existente în acel areal. Este un proiect și o opțiune personală, cred, a părintelui Iustin Marchiș de a sugera anumite obiective, acelea pe care sfinția sa le consideră neîndoilenic de primă mînă, pe care le știe cel mai bine, le simte și le recomandă celor care vor să le descopere, cu rost, folos și bucurie.

Se pare că nimic nu e întâmplător decît, poate, faptul că tînărul monah Iustin Marchiș a fost tuns în monahism la sfînta Mănăstire Cozia, cel mai spectaculos monument (din toate punctele de vedere), aflat pe pămînt românesc. Poate că de acolo și atunci a început marea dragoste pentru frumosul plaiurilor oltene, despre care ne vorbește acum pe îndelete, ajutat de o echipă de oameni minunați, sensibili: istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros, fotografii Dan Dinescu și Daniel Constantinescu, graphic designerul Ioana Bita Giulea. Și, desigur, de cei din editura Institutului Cultural Român, care au străjuit acest proiect aproape 4 ani.

Țin să pun această superbă și riguroasă ispravă într-un dialog direct cu nu mai puțin ”dialogala” carte a vrednicului de pomenire ierarh Bartolomeu Anania care redacta, în plin amurg al comunismului românesc, albumul-mărturisire Cerurile Oltului, apărut în 1990, și reeditat de editura PRO, în anul 1998. Este acum o raritate bibliografică!

Acolo, Valeriu discută, ”platonician”, cu Bartolomeu, mai exact, autorul-cărturar dialoghează pe îndelete cu autorul-teolog, arătîndu-și deopotrivă erudiția, priceperea, darul deosebirii, și simțirea fină pentru lucrurile înalte, dumnezeiești și ziditoare cu adevărat. Aici, în MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, un grup de oameni povestesc despre un tărîm pe cît de străvechi, pe atît de marcat de istorie, pe cît de frumos ca dat al naturii, pe atît de binecuvîntat și înfrumusețat de oamenii lui Dumnezeu cu artă, spiritualitate și cultură.

Cîteva gînduri răzleţe despre „moşul” Gavriil.

Întîi de toate a fost fratele tatei. Fratele cel mai mic. Au fost mai mulţi copii în familia lui Leon şi a Melaniei Bulat, dar cînd m-am înălţat eu, nu am avut în preajmă decît pe 3 dintre aceştia, tata şi încă doi fraţi. Prin satul strămoşilor mei, în văgăunile Codrilor, pe valea pîrîului Cula, la Bravicea, unchilor li se spune moşi, iar bunicilor, baca şi neaca. Satul alor mei, căci şi mama e din acelaşi sat, e situat în marginea pădurii Ţigăneştilor, din volostea Cobîlca, cum o numeşte Zamfir Arbore (1). Părinţii îmi povestesc că în plin război, în toamna tîrzie a lui 1941, mulţi dintre sătenii din Bravicea, s-au adăpostit la mănăstirea Ţigăneşti, cu strictul necesar, aceasta fiind ascunsă ca după o platoşă în pădurea deasă şi dealuri abrupte. În mijlocul curţii mănăstireşti a fost mereu un lac minuscul, „irigat” de două izvoare, drept pentru care acest heleşteu a adus mereu apă vie vieţuitorilor mănăstirii. Și chiar pești...

Am amintit de mănăstirea Ţigăneşti pentru că anume aici a fost locul de retragere al unchiului meu, Ştefan (născut în 15 august 1932), cînd s-a decis să se călugărească. Era prin jurul anului 2000, cînd a consimţit să rămînă aici, căci timpul petrecut în ograda mănăstirească, copil fiind, nu a rămas, se pare fără urmări. A revenit spre a se face monah, pustnic, după ce şi-a crescut copiii (3 fete), şi au apărut nepoţii.

Robul lui Dumnezeu Ştefan a fost botezat cu numele de Serafim, după acela pe care-l considera întruchiparea deplină a chipului de monah, Sfîntul Serafim de Sarov. Am intuit că se aştepta la o viaţă de obşte dură, aspră, cu lipsuri multe, dar şi cu bucurii duhovniceşti nenumărate...În taină a fost mereu un om credincios, vremurile nu i-au îngăduit să-şi arate credinţa pe faţă, mai ales că ştia soarta tatălui său, baca Leon, prigonit de comunişti întreaga sa viaţă. Bunicul Leon a păscut oile în tot răstimpul erei comuniste, ascunzîndu-se şi sihăstrind pe coclauri, păduri, şi numai mulţimea copiilor lăsaţi acasă, se pare, l-a scăpat de deportarea în Gulag...

Bunicii mei au fost ţărani înstăriţi, cu mulţime de pogoane de pămînt, şi puzderie fără număr de oi şi păsări. Puterea sovietică le-a luat totul, ei rămînînd cu doar puţin pămînt, şi o casă cu prispă, în apropierea unei rîpe abrupte, vara pestilențioase. În casa aceea a crescut şi tatăl meu, Vasile (n.1929), dar şi moşii Ion (n.1927) şi viitorul monah, Ştefan. Căsuţa bătrînească, veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunici, lăsată cu timpul într-o rînă, a supravieţuit pînă prin anii’90, cînd unul din verii mei, Mihai, şi-a ridicat în curtea bunicilor o construcţie impunătoare. Am dormit de multe ori în cuibul bacăi, şi parcă şi acum îmi amintesc de întunericul de afară, cînd eram nevoit să ies în toiul nopţii. Era bezna-beznelor; îl chemam de regulă pe baca, ca să nu mă pierd cu totul în ea...anume în acel întuneric am descoperit frica, groaza, genunea. 

Nu cunosc cu exactitate momentul în care moşul Ştefan a devenit monahul Serafim, ştiu doar că a petrecut o iarnă cumplită acolo, la Ţigăneşti, cu lemne puţine, şi multă rugăciune stăruitoare. Mi-a povestit la un moment dat despre asta, cu parcimonie însă. Probabil că doar rugăciunea l-a ţinut în viaţă. Condiţiile de viaţă  de la Ţigăneşti sunt minimale: fără încălzire centrală, fără carne, fără telefoane, fără, aş spune, „minimul necesar”. Nu a rezistat prea mult acolo. Nu mai era tînăr, să poată face faţă lipsurilor. Dar a învăţat smerenia, ascultarea, puţina-vorbire – virtuţi de căpătîi pentru un călugăr. Schima monahală i se potrivea de minune. Cu aceste virtuți a plecat la o altă mănăstire.

Se bucura mereu, şi ne îmbrăţişa cînd veneam să-l vizităm la mănăstirea Căpriana. Îl plăceau agapele pe care le întindeam pe iarbă, în afara zidului mănăstiresc. Devenea unul dintre noi, volubil şi cu zîmbetul pe buze. Ne povestea cît de mult îi place la Căpriana, şi cum viaţa de mănăstire i-a lipsit în viaţa anterioară, în cea mireană. Cînd am intrat prima oară în chilia sa, din corpul nou al mănăstirii, aflată în coasta Bisericii Adormirii Maicii Domnului, mi-am dat seama (cît de cît, totuşi) de viaţa pe care o ducea acest monah. În cămăruţa sa încăpeau exact cele trebuincioase: un pat puţin lat, fără saltea, o măsuţă, un şifonier şi un pupitru pe care era aşezat întotdeauna un Ceaslov. Peretele de de-asupra pupitrului era tapetat cu reproduceri după icoane celebre, iar la loc de cinste zăream un pomelnic cu numele celor la care se gîndea, şi îi pomenea mereu în rugăciunile sale. Patul era foarte îngust, iar masa din faţa ferestrei slujea ca suport pentru lecturi, sau pentru scris. Cînd m-am aşezat pe pat am constatat că acesta e mult mai îngust decît ale noastre de acasă...Îngust şi tare, fără arcuri. Dormea pe scînduri acoperite cu pînzeturi aspre, peste care punea o pătură. Se spunea despre el că era un postitor discret, dar ferm, de joi seara pînă după Sfînta Liturghie de duminică nu punea nimic în gură, ca să se învrednicească din plin de cereasca cuminecătură. 

L-am urmărit la slujbe. Stătea mare parte a Sfintei Liturghii îngenuncheat, cu faţa în pămînt, nu-l sustrăgea nimic, căci pacea şi rugăciunea erau continuu întru el. Rar monah care nu se plimbă prin biserică, Serafim însă stătea ţintuit, cu fața ascunsă, netulburat de nimic. Într-un tîrziu am aflat că a primit schima mare, i s-a dat atunci numele de Gavriil, aidoma celui al Arhanghelului care i-a adus Fecioarei Maria Vestea-cea-Mare a Întrupării Domnului...Dacă rememorez bine, am avut atunci un mic cutremur interior, pentru arvuna cea nepreţuită care i s-a dat încă de aici, şi m-am bucurat nespus apoi, de darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu, nouă, întregii noastre familii. Un dar fără seamăn. 

În toamna tîrzie a lui 2008 am mers la Căpriana, să-l revedem. Am bătut la uşa chiliei, a deschis peste mai multe minute, căci trebuia să-şi termine pravila, rugăciunea individuală. I-am dus atunci o Biblie cu „scris mare”, căci se plîngea de slăbirea vederii, şi citea cu dificultate. S-a bucurat nespus pentru acest dar, cu coperţi stacojii. Spunea că, schimonah fiind, nu mai poate părăsi incinta mănăstirii, iar contactele lui cu „lumea cea largă” erau doar prin diverşi intermediari. Vorbea puţin şi tot mai rar, de aceea mi s-a părut că l-am tulburat cînd l-am anunţat că trebuie să plecăm – eram în drum spre Bucureşti –,  căci îi plăcea să vorbească îndeosebi cu cei dragi, poate pentru că îi vedea rar, pe unii, chiar foarte rar...Cîndva, cu cîţiva ani în urmă fusese chelarul beciurilor Căprianei, acum era eliberat de această ascultare. Era responsabil doar de propria rugăciune, căci devenise bolnav, şi destul de neputiincios...

Îmi spunea discret cît de mult îl fericesc scrisorile şi ilustratele pe care i le-am trimis. Ultima a fost de Crăciunul lui 2008, pe stil vechi. Apoi, a venit vestea tristă că schimonahul Gavriil s-a mutat discret la Domnul, în ziua de joi, 29 ianuarie. Stareţul mănăstirii, Filaret, era plecat la Moscova, la intronizarea Patriarhului Kirill, de aceea înmormîntarea a avut loc pe 2 februarie. Un nevoitor ca el trebuia să aibă parte din plin de ultimele onoruri ale vieţuirii pămînteşti.

Înainte să adoarmă în Domnul a primit binecuvînatare și a trecut pe la toţi ai săi, să le ceară iertarea ultimă, şi să-i vadă pentru cea din urmă dată – ce gînd minunat a avut! I s-a dat blagoslovenie să meargă şi la doctor, să-şi caute de sănătate, dar era deja prea tîrziu...Împăcat şi luminat s-a stins, discret, smerit, cu o zi de minunata proslăvire a celor Trei Ierarhi ai Bisericii Drept-Măritoare. Pentru că ştia unde anume îşi va avea locul de veci, şi-a plantat la picioare un nuc. Ca să lase daruri minunate şi permanente şi de acolo, de dincolo de moarte...

Cucernice Gavriil,

schimonah şi puternic rugător, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!       

1 martie, 2010, 2015.         

      (1) Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 1904, reeditat în 2001, la editura Museum, cu concursul Fundaţiei Culturale Române, pag. 35-36. 

Biserica din satul răzeșesc Hirișeni, din Codrii Orheiului, a fost ridicată la anul 1642 în vatra mănăstirii Hîrjauca, ca din 1821 să fie mutată în satul strămoșilor ctitorilor, Hirișeni (actualmente în părțile Teleneștiului). Din 1928 aceasta a căzut în disgrație, sătenii construindu-și o biserică de zid, mai mare, adaptată nevoilor vremii. 

În 2009 s-a pus problema strămutării ei la Muzeul Satului din Chișinău (înființat în 1995), și redată cultului ortodox, ca locaș de slujire și slăvire a lui Dumnezeu. Autorul proiectului de strămutare și conservare a monumentului a fost arhitectul Eugen Bâzgu, care a reușit să salveze circa 75 % din materialitatea locașului sfînt.

În toamna lui 2011 biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost resfințită, și astfel a început o nouă viață a acesteia, la periferia metropolei moldovene. Este cel mai vechi monument eclezistic păstrat pe teritoriul actual al RM, și cea mai înaltă biserică de lemn din Moldova de peste Prut. Are 27 de metri în punctul superior.

Această bijuterie arhitecturală a devenit un punct de atracție de maxim interes pe harta capitalei Chișinău. Cel puțin pentru cei ce simt și știu ce-nsemnează în economia lumii contemporane lucrurile tradiționale, vechi, bine făcute și supraviețuite veacurilor prin mila lui Dumnezeu.

Foto: © vladimir bulat, septembrie, 2014.