Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 avril 2015 3 15 /04 /avril /2015 08:14

HRISTOS A ÎNVIAT! / 

Καλή Ανάσταση

În plină iarnă am descoperit pe drumul spre salina Slănic /Prahova o superbă cruce din lemn. Nu știu dacă dintru început aceasta a fost acolo unde am văzut-o noi, dar acum ea e sprijinită de un stîlp de beton, și legată cu sîrmă ca să nu se prăbușească, măcinată de vînturi, ploi, geruri și alte intemperii ale naturii.

Este cioplită într-un lemn moale, acum brăzdat de fisuri, mîncat de molii și alte insecte care se hrănesc cu fibra măduvoasă a țesutului lemnos etc. Dacă am cetit bine, este datată: 1908. Are un veac și ceva, și a rezistat în clima și aerul destul de neprietenoase ale proximității ocnei Slănic, în care salinitatea din atmosferă este crescută, corozivă, acidă, uneori terapeutică. Pentru oameni. Deși oamenii nu prea trăiesc atîta cât a rezistat acest lemn înnobilat...

splendorile-vietii-9363.JPG

 foto © vladimir bulat, 2015.

Desigur, acest specimen de meșteșug țărănesc nu este deloc o excepție, căci județul Prahova în întregul său este un areal bogat în monumente, de istorie, artă și tradiție rurală, și merită descoperit rînd pe rînd. Sunt foarte multe de văzut, de înțeles, de meditat asupra lor. Am dorit doar, prin acest exemplu, să arăt ce amprentă minunată lasă timpul și vitregiile naturii pe chipul unui artefact sculptat de mîna unui țăran anonim oarecare, fără pretenția esteticului și trufia auctorialului. Astfel de lucruri se fac doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care inspiră, ajută și desăvîrșește. Se fac în tăcere, cu smerenie. Omul - execută; spre bucuria și desfătarea celor din jur, din preajmă și pentru posteritate. Pentru clipa care mîngîie cu nesecată vrednicie veșnicia. Esențial este ca omul să se așeze temeinic între ceruri și plaiuri. 

Găsesc că acest obiect întruchipează destul de exact această umilă apoftegmă: „Trebuie să trăiești astfel, ca și cum nici nu ai fi deloc” / Sfântul Marcu de Sarov.    

  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
25 mars 2015 3 25 /03 /mars /2015 12:56

DSCN5325.JPG

Cineva spunea, cu mai mulți ani în urmă, că lumea sudică e surpinzătoare mai ales prin lumina ei, prin umbrele lungi și greoaie pe care le lasă pe fața pămîntului! Este imposibil să nu fii de acord cu această alegațiune, mai ales că aceasta este valabilă îndeosebi primăvara, cînd soarele este mult, stăruitor, dar nu e dogoritor, cum e în luna lui cuptor. Acum totul vrea să fie la soare, și toți deopotrivă, căci umbra nu e atît de prețioasă. Soarele recuperează acum, în preajma Învierii Domnului, dar și după această supremă minune a răscumpărării neamului omenesc. Recuperează întreg pămîntul care a fost orfan pe timpul iernii, cînd frigul și gerul erau neprietenoase, șfichiuitoare, aspre și viclene. 

O imagine ca aceasta ne arată puterea luminii de primăvară, care e o lumină dulce, lăsînd umbre transparente, ca niște imprimeuri pe mătăsuri fine, aduse tocmai din inima Asiei de altădată. Fereastra de pe acest zid, dat proaspăt cu var puțin albăstrit (cum e datina sătească pe aceste meleaguri), și-a pierdut simțitor din perfecțiunea inițială, dar nu e mai puțin încîntătoare în smerenia pe care și-a agonisit-o cu anii...Lemnul parcă e mai frumos cînd se învechește, cînd suportă straturi multe de vopsea, var, și acestea prind a se scoroji și a crăpa.

De neuitat sunt primăverile pe plaiurile basarabene, cum de neitat este și această ”piatră de hotar”, descoperită pe plaiuri orheiene, priponită de vreme îndelungată în preajma șoselei spre Rezina. Cum de a supraviețuit aceasta deceniilor de furioasă răfuială contra trecutului, credinței, tradițiilor strămoșești? Poate că nu vom ști niciodată. Dar oare chiar e atît de necesar să ”pipăim” și să disecăm toate tainele care ne înconjoară

 

Vestea cea mare a zilei de astăzi este că primăvara a sosit!

s.Otac--Orhei.JPG  

foto © vladimir bulat, 2011, aprilie

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
13 mars 2015 5 13 /03 /mars /2015 09:23

Spuneam chiar ieri despre faptul că o carte de artă este un lux peste tot în lume.

În România albumul de artă este cu atât mai prețios cu cât apare cu acribie, ca un vin rar și vechi.

Este și cazul albumului MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, lansat recent la librăria Bizantină - poate locul cel mai cochet și îmbietor dintre spațiile de librării din București.

coperta Manastirile Olteniei 

Orice comentariu sau exegetică asupra acestui somptuos și prețios album ar trebui să debuteze, cred, cu descifrarea imaginii de pe copertă, căci de la înțelegerea acesteia începi să pricepi întregul demers ”incifrat” al cărții. Este un fragment din fresca naosului bolniței mănăstirii Cozia. La pagina 78 a albumului avem parte de întreaga scenă a Necredinței lui Toma (Duminica Tomii, care se prăznuește la o săptămână de la Învierea Domnului). Privind atent compoziția din absida sudică, realizată la 1542-1543, cel mai probabil de zugravi sârbi, descoperi epigraphé-ul care glăsuiește astfel: Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ ѲѺӍӉИӉѺ (Osezanie Tomnino), în scriere slavonească. Textul nu pare a fi decât în slavona bisericească, oarecum strandardizată pentru toate bisericile slave ale timpului, dar și pentru cea românească, chiar dacă corect ar fi fost Osjazanie. Traducerea exactă ar fi: Pipăirea Tomii. Căci acest Ѿ­­СƐȜАҢЇƐ însemnează pipăire, atingere, sau latinescul tactus. Apostolul Toma L-a cunoscut pe Dumnezeu prin punerea mâinii, prin pipăire, cum dealtfel I-a îndemnat și Hristos însuși pe cei prezenți, cînd i-a găsit ”înspăimîntați și înfricoșați, crezînd că văd duh”(Luca, 24, 37). Degetul Tomii a atins rana cu carne vie a lui Hristos și, pe această cale kinestetică, s-a încredințat că Acesta este Viu, că a Înviat, exact precum îi spuneau ceilalți Apostoli la prima sa Arătare. Mîntuitorul îi îndeamnă: ”pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase așa cum Mă vedeți pe Mine că am”(Luca, 24, 39). Apoi, ne spune textul evanghelic, că ”le-a arătat mîinile și picioarele”...Scena de la bolnița Coziei este deosebită de ilustrativă și fățișă în acest sens, căci Iisus exact asta face: pozează în fața Apostolilor, se face model pentru cele ce spune. Iar Toma se apleacă, și-i atinge coasta. Pentru a înțelege mai bine semnificația acestei atingeri zugravii au reprezentat scena Pipăirii lui Toma sub compoziția Epifaniei Domnului, alăturînd cumva rolurile acelor doi mediatori ai prezenței lui Dumnezeu printre oameni, în cazul Epifaniei, prin Ioan Înainte-Mergătorul, iar în Duminica Tomii - prin Apostolul care a dat un supranume acestei zile. Simplu spus, ca să cunoști, trebuie nu doar să privești și să vezi, ci să și simți, să receptezi tactil, să guști, să te cutremuri. La Sfînta Liturghie comesenii sunt chemați să ”guste și să vadă”!

Coperta a 4-a a volumului încheie, apoteotic, această idee a prezenței fizice, a vederii ca instrument al încredințării, căci ne arată un alt fragment al aceleiași scene comentate anterior, în care Apostolii confirmă, prin faptul că asistă ievea, ceea ce Toma învederează: că Dumnezeu a Înviat, că este din nou printre ei. Și va rămâne pururea.     

Pe ideea aceasta profundă, a vederii și simțirii, este construită întreaga carte MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, căci întregul parcurs textual și imagistic funcționează precum un catalizator pentru cunoaștere, spre trezirea curiozității, provocînd un impuls de a merge și a vedea acea salbă de bijuterii arhitectonice, picturale, obiectuale, estetice prin excelență.

Volumul nu inventariază însă întregul catalog al locașurilor existente în acel areal. Este un proiect și o opțiune personală, cred, a părintelui Iustin Marchiș de a sugera anumite obiective, acelea pe care sfinția sa le consideră neîndoilenic de primă mînă, pe care le știe cel mai bine, le simte și le recomandă celor care vor să le descopere, cu rost, folos și bucurie.

Se pare că nimic nu e întâmplător decît, poate, faptul că tînărul monah Iustin Marchiș a fost tuns în monahism la sfînta Mănăstire Cozia, cel mai spectaculos monument (din toate punctele de vedere), aflat pe pămînt românesc. Poate că de acolo și atunci a început marea dragoste pentru frumosul plaiurilor oltene, despre care ne vorbește acum pe îndelete, ajutat de o echipă de oameni minunați, sensibili: istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros, fotografii Dan Dinescu și Daniel Constantinescu, graphic designerul Ioana Bita Giulea. Și, desigur, de cei din editura Institutului Cultural Român, care au străjuit acest proiect aproape 4 ani.

Țin să pun această superbă și riguroasă ispravă într-un dialog direct cu nu mai puțin ”dialogala” carte a vrednicului de pomenire ierarh Bartolomeu Anania care redacta, în plin amurg al comunismului românesc, albumul-mărturisire Cerurile Oltului, apărut în 1990, și reeditat de editura PRO, în anul 1998. Este acum o raritate bibliografică!

Acolo, Valeriu discută, ”platonician”, cu Bartolomeu, mai exact, autorul-cărturar dialoghează pe îndelete cu autorul-teolog, arătîndu-și deopotrivă erudiția, priceperea, darul deosebirii, și simțirea fină pentru lucrurile înalte, dumnezeiești și ziditoare cu adevărat. Aici, în MĂNĂSTIRILE OLTENIEI. Artă și spiritualitate, un grup de oameni povestesc despre un tărîm pe cît de străvechi, pe atît de marcat de istorie, pe cît de frumos ca dat al naturii, pe atît de binecuvîntat și înfrumusețat de oamenii lui Dumnezeu cu artă, spiritualitate și cultură.

              

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
6 mars 2015 5 06 /03 /mars /2015 09:18

Anunț cu bucurie apariția catalogului ediției a doua a proiectului ICONARI ÎN OTOPENI, care s-a consumat la începutul lunii noiembrie, 2014, și despre care am avut plăcerea să scriu pe larg la acel moment. Acum a apărut catalogul, editat și coordonat de iconarul Ioan Popa, iar curatorul întregii manifestări a fost doamna Mădălina Mirea. Asistentul de proiect: Cosmina Chituc. 

IMG_8950.JPG

 

Graphic designul publicației este realizat de Ioana Bita Giulea, care a lucrat și publicația ediției precedente. Tot ea este autoarea a mai multor minunate publicații și cărți, inclusiv pentru editura Noi Media, MȚR și mănăstirea Stavropoleos.

IMG_8952.JPG

Catalogul ICONARI ÎN OTOPENI (ediția a II-a), full color și bicromie, are o concepție simplă, aerisită, în care blocul de text este alternat numaidecît de o imagine sau mai multe, cu un corp de literă bine aleasă - Adobe Caslon Pro -, e tipărit pe hârtie Claro Bulk de 200 gr., astfel că publicația are înfățișarea unui veritabil album de artă, ceea ce și este de fapt.

Statutul acesta îi este conferit nu doar de colecția foarte bine aleasă de fotografii color, care conservă imaginea majorității lucrărilor plăsmuite în cadrul work-shop-ului, ci mai ales de corpusul de texte teoretice, care abordează problematica imagisticii de tradiție bizantină (Ieromonah Savatie Baștovoi, Pr. Jan Nicolae, Elisabeta Negrău), chestiuni de restaurare (Romeo Andronic), iconografie și arhitectură (Ana-Maria Goilav), muzicologie (diacon Cornel Coman), precum și articularea unei noi iconografii, cea a Sfinților Brâncoveni (Vladimir Bulat). Textul de întâmpinare este semnat de curatorul manifestării, Mădălina Mirea.

În lumea de astăzi, în care inflația informațiilor eterogene, bigote cel mai adesea, riscă să polueze și să vicieze definitiv discernămîntul omului contemporan, lipsindu-l de repere și de dreapta așezare între lucrurile care cu adevărat contează, publicația ICONARI ÎN OTOPENI face ca garanția lucrurlui bine făcut, folositor și ziditor să fie fără echivoc.

În curînd, se va lansa această publicație, și bine ar fi ca prezența ei în biblioteci, școli de artă și în laboratoarele care se ocupă de conservarea moștenirii iconografice de stirpe bizantină să fie la înălțimea importanței pe care dorește să o aibă. Nu în cele din urmă, este un obiect poligrafic lucrat cu subtilități, plăcut de ținut în mînă, cu plastefiere mată, care încîntă cu adevărat ochiul.

Trebuie subliniat că un astfel de proiect (work-shop, catalog, management, coordonare etc) nu se putea concepe, organiza și derula fără energia, dinamismul, priceperea și darurile multe ale unui om ca Ioan Popa - poate cel mai iscusit, înzestrat și competent iconar al generației tinere din țara noastră!

IMG_8954-1-.JPG 

Lucrurile frumoase se întâmplă firesc...

 

fotografii: vladimir bulat, martie, 2015.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
4 février 2015 3 04 /02 /février /2015 14:21

Cîteva gînduri răzleţe despre „moşul” Gavriil.

 

Întîi de toate a fost fratele tatei. Fratele cel mai mic. Au fost mai mulţi copii în familia lui Leon şi a Melaniei Bulat, dar cînd m-am înălţat eu, nu am avut în preajmă decît pe 3 dintre aceştia, tata şi încă doi fraţi. Prin satul strămoşilor mei, în văgăunile Codrilor, pe valea pîrîului Cula, la Bravicea, unchilor li se spune moşi, iar bunicilor, baca şi neaca. Satul alor mei, căci şi mama e din acelaşi sat, e situat în marginea pădurii Ţigăneştilor, din volostea Cobîlca, cum o numeşte Zamfir Arbore (1). Părinţii îmi povestesc că în plin război, în toamna tîrzie a lui 1941, mulţi dintre sătenii din Bravicea, s-au adăpostit la mănăstirea Ţigăneşti, cu strictul necesar, aceasta fiind ascunsă ca după o platoşă în pădurea deasă şi dealuri abrupte. În mijlocul curţii mănăstireşti a fost mereu un lac minuscul, „irigat” de două izvoare, drept pentru care acest heleşteu a adus mereu apă vie vieţuitorilor mănăstirii. Și chiar pești...

DSC01540.jpgAm amintit de mănăstirea Ţigăneşti pentru că anume aici a fost locul de retragere al unchiului meu, Ştefan (născut în 15 august 1932), cînd s-a decis să se călugărească. Era prin jurul anului 2000, cînd a consimţit să rămînă aici, căci timpul petrecut în ograda mănăstirească, copil fiind, nu a rămas, se pare fără urmări. A revenit spre a se face monah, pustnic, după ce şi-a crescut copiii (3 fete), şi au apărut nepoţii.

Robul lui Dumnezeu Ştefan a fost botezat cu numele de Serafim, după acela pe care-l considera întruchiparea deplină a chipului de monah, Sfîntul Serafim de Sarov. Am intuit că se aştepta la o viaţă de obşte dură, aspră, cu lipsuri multe, dar şi cu bucurii duhovniceşti nenumărate...În taină a fost mereu un om credincios, vremurile nu i-au îngăduit să-şi arate credinţa pe faţă, mai ales că ştia soarta tatălui său, baca Leon, prigonit de comunişti întreaga sa viaţă. Bunicul Leon a păscut oile în tot răstimpul erei comuniste, ascunzîndu-se şi sihăstrind pe coclauri, păduri, şi numai mulţimea copiilor lăsaţi acasă, se pare, l-a scăpat de deportarea în Gulag...

Bunicii mei au fost ţărani înstăriţi, cu mulţime de pogoane de pămînt, şi puzderie fără număr de oi şi păsări. Puterea sovietică le-a luat totul, ei rămînînd cu doar puţin pămînt, şi o casă cu prispă, în apropierea unei rîpe abrupte, vara pestilențioase. În casa aceea a crescut şi tatăl meu, Vasile (n.1929), dar şi moşii Ion (n.1927) şi viitorul monah, Ştefan. Căsuţa bătrînească, veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunici, lăsată cu timpul într-o rînă, a supravieţuit pînă prin anii’90, cînd unul din verii mei, Mihai, şi-a ridicat în curtea bunicilor o construcţie impunătoare. Am dormit de multe ori în cuibul bacăi, şi parcă şi acum îmi amintesc de întunericul de afară, cînd eram nevoit să ies în toiul nopţii. Era bezna-beznelor; îl chemam de regulă pe baca, ca să nu mă pierd cu totul în ea...anume în acel întuneric am descoperit frica, groaza, genunea. 

Nu cunosc cu exactitate momentul în care moşul Ştefan a devenit monahul Serafim, ştiu doar că a petrecut o iarnă cumplită acolo, la Ţigăneşti, cu lemne puţine, şi multă rugăciune stăruitoare. Mi-a povestit la un moment dat despre asta, cu parcimonie însă. Probabil că doar rugăciunea l-a ţinut în viaţă. Condiţiile de viaţă  de la Ţigăneşti sunt minimale: fără încălzire centrală, fără carne, fără telefoane, fără, aş spune, „minimul necesar”. Nu a rezistat prea mult acolo. Nu mai era tînăr, să poată face faţă lipsurilor. Dar a învăţat smerenia, ascultarea, puţina-vorbire – virtuţi de căpătîi pentru un călugăr. Schima monahală i se potrivea de minune. Cu aceste virtuți a plecat la o altă mănăstire.

Se bucura mereu, şi ne îmbrăţişa cînd veneam să-l vizităm la mănăstirea Căpriana. Îl plăceau agapele pe care le întindeam pe iarbă, în afara zidului mănăstiresc. Devenea unul dintre noi, volubil şi cu zîmbetul pe buze. Ne povestea cît de mult îi place la Căpriana, şi cum viaţa de mănăstire i-a lipsit în viaţa anterioară, în cea mireană. Cînd am intrat prima oară în chilia sa, din corpul nou al mănăstirii, aflată în coasta Bisericii Adormirii Maicii Domnului, mi-am dat seama (cît de cît, totuşi) de viaţa pe care o ducea acest monah. În cămăruţa sa încăpeau exact cele trebuincioase: un pat puţin lat, fără saltea, o măsuţă, un şifonier şi un pupitru pe care era aşezat întotdeauna un Ceaslov. Peretele de de-asupra pupitrului era tapetat cu reproduceri după icoane celebre, iar la loc de cinste zăream un pomelnic cu numele celor la care se gîndea, şi îi pomenea mereu în rugăciunile sale. Patul era foarte îngust, iar masa din faţa ferestrei slujea ca suport pentru lecturi, sau pentru scris. Cînd m-am aşezat pe pat am constatat că acesta e mult mai îngust decît ale noastre de acasă...Îngust şi tare, fără arcuri. Dormea pe scînduri acoperite cu pînzeturi aspre, peste care punea o pătură. Se spunea despre el că era un postitor discret, dar ferm, de joi seara pînă după Sfînta Liturghie de duminică nu punea nimic în gură, ca să se învrednicească din plin de cereasca cuminecătură. 

L-am urmărit la slujbe. Stătea mare parte a Sfintei Liturghii îngenuncheat, cu faţa în pămînt, nu-l sustrăgea nimic, căci pacea şi rugăciunea erau continuu întru el. Rar monah care nu se plimbă prin biserică, Serafim însă stătea ţintuit, cu fața ascunsă, netulburat de nimic. Într-un tîrziu am aflat că a primit schima mare, i s-a dat atunci numele de Gavriil, aidoma celui al Arhanghelului care i-a adus Fecioarei Maria Vestea-cea-Mare a Întrupării Domnului...Dacă rememorez bine, am avut atunci un mic cutremur interior, pentru arvuna cea nepreţuită care i s-a dat încă de aici, şi m-am bucurat nespus apoi, de darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu, nouă, întregii noastre familii. Un dar fără seamăn. 

În toamna tîrzie a lui 2008 am mers la Căpriana, să-l revedem. Am bătut la uşa chiliei, a deschis peste mai multe minute, căci trebuia să-şi termine pravila, rugăciunea individuală. I-am dus atunci o Biblie cu „scris mare”, căci se plîngea de slăbirea vederii, şi citea cu dificultate. S-a bucurat nespus pentru acest dar, cu coperţi stacojii. Spunea că, schimonah fiind, nu mai poate părăsi incinta mănăstirii, iar contactele lui cu „lumea cea largă” erau doar prin diverşi intermediari. Vorbea puţin şi tot mai rar, de aceea mi s-a părut că l-am tulburat cînd l-am anunţat că trebuie să plecăm – eram în drum spre Bucureşti –,  căci îi plăcea să vorbească îndeosebi cu cei dragi, poate pentru că îi vedea rar, pe unii, chiar foarte rar...Cîndva, cu cîţiva ani în urmă fusese chelarul beciurilor Căprianei, acum era eliberat de această ascultare. Era responsabil doar de propria rugăciune, căci devenise bolnav, şi destul de neputiincios...

Îmi spunea discret cît de mult îl fericesc scrisorile şi ilustratele pe care i le-am trimis. Ultima a fost de Crăciunul lui 2008, pe stil vechi. Apoi, a venit vestea tristă că schimonahul Gavriil s-a mutat discret la Domnul, în ziua de joi, 29 ianuarie. Stareţul mănăstirii, Filaret, era plecat la Moscova, la intronizarea Patriarhului Kirill, de aceea înmormîntarea a avut loc pe 2 februarie. Un nevoitor ca el trebuia să aibă parte din plin de ultimele onoruri ale vieţuirii pămînteşti.

Înainte să adoarmă în Domnul a primit binecuvînatare și a trecut pe la toţi ai săi, să le ceară iertarea ultimă, şi să-i vadă pentru cea din urmă dată – ce gînd minunat a avut! I s-a dat blagoslovenie să meargă şi la doctor, să-şi caute de sănătate, dar era deja prea tîrziu...Împăcat şi luminat s-a stins, discret, smerit, cu o zi de minunata proslăvire a celor Trei Ierarhi ai Bisericii Drept-Măritoare. Pentru că ştia unde anume îşi va avea locul de veci, şi-a plantat la picioare un nuc. Ca să lase daruri minunate şi permanente şi de acolo, de dincolo de moarte...

 

Cucernice Gavriil,

schimonah şi puternic rugător, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!       

 

1 martie, 2010, 2015.         

 

      (1) Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 1904, reeditat în 2001, la editura Museum, cu concursul Fundaţiei Culturale Române, pag. 35-36. 

Foto: Schimonahul Gavriil Bulat; © vladimir bulat, 2008.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
7 janvier 2015 3 07 /01 /janvier /2015 22:28

IMG 3362

Călătoria noastră din vara lui 2013 pe tărâmuri cernăuțene, ne-a inspirat minunatul gând de a merge și la Cetatea Hotinului, falnica fortăreață moldovenească de pe malul Nistrului.

Un astfel de portal, cum e cel al paraclisului cu hramul Adormirii Maicii Domnului, nici că am mai văzut! Este podoaba arhitecturală care străjuiește de secole bune intrarea în biserica cetății, concepută în cel mai pur stil gotic. În pofida faptului că cetatea a fost stăpânită de neamuri diferite, în epoci preponderent tulburi, dar și mai senine, portalul acesta format din câteva rânduri de arcuri, ca o dantelă măiastră, este și astăzi mărturia unui gust evropenesc dintre cele mai rafinate, pe care l-au posedat comanditarii (ctitorii), precum și constructorii acelei epoci, a epocii lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Mai poate cineva afirma, de bună credință fiind, că acest principe, care a băgat spaima până și în cuceritorii Bizanțului, nu egala în fast, rafinament și inspirație pe omologii săi occidentali?

IMG_3369.JPG

Din nefericire nu am putut intra în interiorul locașului, dar elementele de exterior suplinesc cu vârf de măsură această lacună...La o scrutare atentă, am zărit chiar și niște rămășițe de pictură, resturi de medalioane, care cândva înfățișau sfinți, la care s-au închinat cu evlavie strămoșii noștri. Nu știu cât de vechi sunt acele vestigii, vag conservate, dar pietrăria s-a îmbălsămat minunat, poate că e cea de la începuturi, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea...

IMG_3373.JPG

IMG_3365.JPG

În definitiv, de ce nu am fi mândri de aceste splendori și ziduri, care stau falnice și azi în picioare, chiar dacă între fruntariile altei țări, cu slavi mai mulți decât români? Și Ierusalimul e falnic și mândru de trecutul său, chiar dacă zidurile sale de astăzi, ale Orașului Vechi, se datorează unei epoci posterioare celei în care s-a zidit și întărit Hotinul? Oare nu același Dumnezeu a îngăduit cele două destine ale celor două cetăți? Una situată între râul Iordan și Marea Mediterană, iar cealaltă - străjuind apele râului Nistru, cu doar mai puțin înscărcat de istorie și glorie. La Hotin se resimte o altfel de frământare!

IMG_3382.JPG       

foto: © vladimir bulat, iulie, 2013.
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Pelerinaje - deambulări
commenter cet article
8 octobre 2014 3 08 /10 /octobre /2014 21:10

Biserica din satul răzeșesc Hirișeni, din Codrii Orheiului, a fost ridicată la anul 1642 în vatra mănăstirii Hîrjauca, ca din 1821 să fie mutată în satul strămoșilor ctitorilor, Hirișeni (actualmente în părțile Teleneștiului). Din 1928 aceasta a căzut în disgrație, sătenii construindu-și o biserică de zid, mai mare, adaptată nevoilor vremii. 

În 2009 s-a pus problema strămutării ei la Muzeul Satului din Chișinău (înființat în 1995), și redată cultului ortodox, ca locaș de slujire și slăvire a lui Dumnezeu. Autorul proiectului de strămutare și conservare a monumentului a fost arhitectul Eugen Bâzgu, care a reușit să salveze circa 75 % din materialitatea locașului sfînt.

În toamna lui 2011 biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost resfințită, și astfel a început o nouă viață a acesteia, la periferia metropolei moldovene. Este cel mai vechi monument eclezistic păstrat pe teritoriul actual al RM, și cea mai înaltă biserică de lemn din Moldova de peste Prut. Are 27 de metri în punctul superior.

Această bijuterie arhitecturală a devenit un punct de atracție de maxim interes pe harta capitalei Chișinău. Cel puțin pentru cei ce simt și știu ce-nsemnează în economia lumii contemporane lucrurile tradiționale, vechi, bine făcute și supraviețuite veacurilor prin mila lui Dumnezeu.

IMG_6432.JPG

IMG_6419.JPG

IMG_6417.JPG

IMG_6430.JPG

IMG_6426.JPG

IMG_6437.JPG

IMG_6424.JPG

IMG 6422

IMG_6416.JPG

Foto: © vladimir bulat, septembrie, 2014.

 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
25 août 2014 1 25 /08 /août /2014 21:36

În satul basarabean Mereni, există un mic muzeu etnografic și de istorie, ale cărui artefacte surprind prin diversitate, și chiar unicitate.

sfantul-andrei-7406.JPG 

Desigur, o astfel de plăcuță amplasată la intrare, nu promite nimic din ce ar merita irosirea timpului. Dar, supriza te așteaptă mereu în spatele ușilor, ale căror prag trebuie să te decizi să-l treci. În fața ochilor se perindă lucruri amestecate, dar te surpinde sala mare în care acestea sunt așezate. Era sediu de bancă, mi s-a spus, în interbelic. Satul avea propria bancă în răstimpul în care Basarabia era în România Mare. Acum aici e muzeu, tot un tezaur, dar mai prețios decît cel financiar-bancar, chiar dacă acesta nu produce dobînzi, nu acordă credite, nici nu pretinde creanțe, afișează valori, neprețuite!

sfantul-andrei-7435.JPG

Acesta este un număr de casă, supraviețuit prin nu se știe ce minune prin vreo magazie a vreunui mirenean, în tot răstimpul erei sovietice, pentru care dacă era găsit, gospodarul putea face pușcărie...În schimb, munca tenace și acrivia țărăncilor care-și descriau fiecare în felul său paradisul, nu putea fi în niciun fel perecutat, pentru că dincolo că înfățișa o lume abstruză, era o lume a bucuriei, tristeții, veseliei și a căutării frumuseții de dincolo de regimuri, politici, ideologii, granițe și stăvilare lingvistice...

sfantul-andrei-7424.JPG 

sfantul-andrei-7414.JPG

Frumos acest text, scris cu caractere chirilice, semnat probabil în primii ani ai zorilor comunismului, prin 1950:

Binecuvîntarea în casă este:

Unde-i credință, acolo-i iubire

Unde-i iubire, acolo-i fericire

Unde-i pacea, acolo-i binecuvîntarea

Unde-i binecuvîntarea, acolo-i Dumnezeu,

Unde-i Dumnezeu, lipsă nu-i,

AMIN.

sfantul-andrei-7417.JPG

sfantul-andrei-7416.JPG

sfantul-andrei-7423.JPG

sfantul-andrei-7415.JPG

sfantul-andrei-7432.JPG

IMG_7431.JPG

Vechimea satului o confirmă și cele cîteva pietre tombale, aflătoare în curtea bisericii vechi, acestea poartă dovada primelor decenii ale secolului al XIX-lea. Iar una dintre acestea trădează limpede, în cioplitură, anul 1827.

sfantul-andrei-7460.JPG

E drept că așa cum arată, văxuite cu var imaculat, nu sunt tocmai demne de vechimea lor, nedemne de valoarea lor paleografică, istorică, culturală...aici, în acest loc, cel mai probabil a fost un cimitir, cum era datina străveche, și tocmai de aceea, pe ici-colo se mai observă vestigii ale unor vremuri poate mai cucernice decît cele de azi.

sfantul-andrei-7464.JPG  

Iar lucrul cel mai impresionant al zilelor noastre, este că în scurt timp, pe teritoriul satului va apărea un memorial al victimelor răpuse de GULAG-ul comunist. Este o inițiativă privată, nesusținută de organele puterii de stat, dar încurajată de săteni, de intelectuali, artiști și de conducerea comunei. Astfel, acesta va fi primul muzeu din Moldova de dincolo de Prut, în aer liber, prin care se dorește evocarea memoriei victimelor represiunilor comuniste, a celor care nu s-au întors niciodată la baștină, după ce au fost urcați în vagoane, precum vitele, și duși la mii de kilometri, pe pămînturi străine, înghețate și ostile...

sfantul-andrei-7425.JPG

Aceasta este macheta viitorului muzeu, un cumul de istorie, evocare, rugăciune îmbelșugată, etnografie și arhitectură umană. Să dea Bunul Dumnezeu ca această instituție să nu fie doar o visare, un proiect frumos, ci să devină un loc al memoriei, al martiriului celor care au pătimit fără de vină! Un clopot neadormit. Este o cauză de o noblețe desăvîrșită, spre a permanentiza  n e u i t a r e a.

Foto:  © vladimir bulat, noiembrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Pelerinaje - deambulări
commenter cet article
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 10:25

ACUM un deceniu, cînd se împlinea o jumătate de mileniu de la pristăvirea celui care a fost Marele Ştefan, devenit pentru pravoslavnicii plaiurilor mioritice şi Sfânt, România îşi consuma un arsenal uriaş de pasiuni, finanţe şi emoţii, pentru a-l comemora! Au apărut cărţi, documentare, s-au scris poate sute de articole, s-au pus la cale numeroase simpozioane, slujbe religioase şi talk-show-uri, toate menite să ne arate evlavia, iubirea şi cinstirea noastră faţă de augustul personaj, care ne-a înnobilat istoria, şi ne-a dus faima peste veacuri.

Stefan_cel_Mare2.jpg

În acest an se fac exact 510 ani de la urcarea acestui slăvit voievod la ceruri, iar naţiunea română tace mîlc, chiar dacă s-au spus şi scris lucruri diverse, unele contradictorii, altele enomiastice şi elogioase, acum Ştefan Cel Mare şi Sfînt este astăzi un nume relevant şi scump doar pentru enoriaşii din Moldova istorică, şi pentru monahii de la Putna. În rest, Dumnezeu cu mila, rămînem cu ce au lăsat strămoşii noştri despre acest mare moldovean, domnitor şi sfînt.

El însuşi a avut o veneraţie specială pentru moaştele lui Simion preotul de la Pângăraţi, căci avem mărturia aceasta dintr-un manuscris din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, copiat la începutul secolului al XIX-lea, de către monahul Metodie de la Agapia, în mănăstirea Bisericani:

"Şi apoi au întrebat pre sfântul stariţ, marele voievod Alexandru, zicînd: fost-au înainte vreme, şi mai înainte de tine vieţuitori călugări (pe locul) acesta, au n-au fost? Iar el pe amăruntul i-au povestit pentru viaţa Sfântului Simion preotul şi cum că avea biserică mititică de lemn întru numele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, făcută de bătrânul Ştefan voievod; şi spurcaţii turci o au ars, când au venit la Valea Albă. Iar acel stariţ Simion, împreună cu ucenicii săi, au scăpat în Ţara Ungurească, la mănăstirea Caşiva, unde iaste hramul Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi acolo s-au şi pristăvit şi s-au îngropat de ucenicii lui cu cinste. Şi apoi, după ce s-au întors turcii şi s-au potolit vrajba robiei şi s-au făcut pace, atuncea au trimis Ştefan voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte, într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. Şi apoi luând o parte din sfintele lui moaşte, le-au poprit pentru blagoslovenia-i, şi cu aromate şi bune mirezme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei Măriei Sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea înainte cătră dânsul. Iară rămăţiţa sfintelor lui moaşte cu bună cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-au îngropat în cetatea Socevei. Şi dintr-acea vreme şi până acum se călugări aice" (filele 47-48). Transcris după: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004). Potret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 168-169. 

 

Scris spre pomenirea Sfîntului Ştefan cel Mare, ca să se roage pentru noi Bunului Dumnezeu, pururea! 

Icoană de Elena Murariu, 2004.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
12 mai 2014 1 12 /05 /mai /2014 11:53

În 2010 biserica sîrbă îl canoniza pe cel care a fost Simeon din Dajbabe (în sîrbă: Симеон Дајбабски,1854-1941), asta după ce aflarea moaştelor s-a arătat în 1996, la mănăstirea al cărei nume avea să-l poarte în lumină şi veşnicie, Dajbabe din Muntenegru. Exact la 55 de ani de la pristăvirea sa în Domnul.

Mănăstirea Dajbabe este după cît se pare, singura aşezare monahală săpată în stîncă din acel spaţiu geografic, copleşit de munţi, stînci şi peisaj montan.

Simeon din Dajbabe a  fondat acel aşezămînt începînd cu anul 1897, cînd a fost sfinţită mica bisericuţă cu hramul Adormirii Maicii Domnului, în ziua de 22 decembrie. Apoi, mănăstirea s-a extins în peştera din preajmă, care a fost amenajată ca spaţiu liturgic, iar picturile de pe muri au fost executate tot de cuviosul Simeon. A condus cu pricepere şi ajutor de la Dumnezeu aşezămîntul, avînd în minte şi suflet experienţa acumulată la Marea Lavră Pecerski de la Kiev, unde a fost tuns în monahism.

A studiat teologia tot la Kiev, precum şi filosofia la Paris, iar în Elveţia a audiat cursuri de protestantism, astfel că prin intermediul acestora s-a edificat asupra stării de lucruri în teologia occidentală. Dar nimic din cele apusene nu i-au reţinut atenţia, şi în 1887 este tuns în monahism, avîndu-l ca părinte duhovnic pe ieroschimonahul Nikolai, cunoscut în Lavră. Cînd l-a blagoslovit de a se întoarce în Muntenegru, în 1888, i-a dăruit numeroase cărţi, care se află şi astăzi la Dajbabe. 

Pe cînd se afla în mănăstirea Ostrog, în 1890, i s-a arătat un simplu ţăran, care i-a vorbit despre o vedenie, pe care a avut-o în localitatea sa natală, Dajbabe, în care i s-a arătat în vis ucenicul marelui Sava al Serbiei, moaştele căruia au fost ascunse acolo de frica turcilor, şi care-l implora pe ţăran să construiască în acel loc o bisericuţă. Numele ţăranului este cunoscut: Petko Ivezic (Петко Ивезич), acesta l-a urmat pe Simeon la Dajbabe, unde a intrat în monahism, şi a locuit alături de slujitorul Simeon pînă la vîrsta de 90 de ani, cînd s-a mutat în veşnicie. 

Simeon din Dajbabe a fost încă din timpul vieţii remarcat de contemporanii săi, ca fiind un vrednic trăitor în Duh, fiind mult apreciat de Nikolai Velimirovici, iar Justin Popovici a spus, în 1937 despre Simeon, că "i s-a arătat în faţa ochilor un mare avva al sîrbilor - părintele Simeon". A lăsat scrieri poetice şi de învăţătură duhovnicească, două tratate teologice: "Despre viaţa monahală" şi "Despre sacerdoţiu în Biserica lui Hristos"; prima este marcată de patericul Lavrei Pecerski, de scrierile lui Tihon din Zadonsk, a vlădicăi Dmitri al Rostovului, astfel arătînd filiaţia şi educaţia sa teologică din Rusia. În categoria scrierilor pastorale se înscrie şi textul "Ctitorirea mănăstirii Dajbabe", în mare măsură autobiografic, la care a adăogat şi o scrisoare către Mitropolitul de Muntenegru, Gavriil, căruia îi relatează despre minunatele întîmplări din jurul său. 

Cea mai amplă scriere a sfîntului Simeon, cu caracter poetic, este cea intitulată "Tatăl şi fiul, dialog despre credinţă", care are 71 de capitole, printre care unele cu caracter dogmatic, iar altele, cu conţinut ascetic-duhovnicesc. A lăsat şi două poeme de proporţii.

Dar ceea ce atrage în chip deosebit atenţia în moştenirea literară a lui Simeon din Dajbabe este o culegere de meditaţii duhovniceşti, intitulat de editorul său, protoiereul Vasile Ivoşevici: "Comoara de învăţături ale stareţului", editată pentru prima dată în 1991. Manuscrisul rămas inedit pînă atunci conţinea 347 de gînduri-aforisme, care rezumă meditaţiile lui Simeon pe "chenarele" Noului Legămînt, dar amintesc şi de Pildele veterotestamentare. O minusculă parte dintre acestea au fost traduse recent în română, pe site-ul Doxologia (traducere de Vlad Botez). Iar 100 de "capete" sunt disponibile în rusă, pe site-ul Pravoslavie.

Cîteva dintre bijuteriile duhovniceşti ale lui Simeon din Dajbabe le reiau aici, din traducerea românească, în aşteptarea editării întregului volum, spre mîngîierea şi zidirea fraţilor şi surorilor din ziua de azi:

"Barca cea mai rezistentă este cea făcută din lemn de stejar în timp ce omul înțelept este cel care are răbdare".

"Mai întâi aduni materiale și apoi construiești casa. La fel, mai întâi curățește-ți inima de grijile lumești și apoi roagă-te lui Dumnezeu".

"Puterea pământească se vede în castelul unui rege, pe când slava lui Dumnezeu se vede într-un om drept".

"Pentru a face un tablou bun este nevoie de un artist, de o pânză bună și de culori. În copilăria ta, pânza inimii tale poate să se impregneze de o mare varietate de culori. Păstrează-ți curăția inimii pentru ca Dumnezeu să-Și poată picta Chipul Său Dumnezeiesc în ea". 

"Pentru siguranța trupului și a sufletului tău să îți împrejmuiești casa cu o curte și inima cu frica lui Dumnezeu".

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article