Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

3 septembre 2010 5 03 /09 /septembre /2010 08:51

MINUNAT ESTE DOMNUL ÎNTRU SFINŢII SĂI!

 

 

Cuv.Serafim ViritskyO proorocie a Cuviosului Serafim Vîriţky (1866- 03.04.1949) despre venirea antihristului:

 

"Va veni un timp cînd Rusia va trăi o renaştere duhovnicească. Se vor deschide mulţime de biserici şi mănăstiri, şi chiar cei de altă credinţă vor veni la noi să se închine. Dar nu va dura mult -- poate vreo cinsprezece ani, apoi va veni antihristul. Cînd Răsăritul va prinde putere, totul în jur va deveni nesigur, şubred. Şi va veni vremea cînd Rusia va fi sfîşiată din toate părţile. La început va fi împărţită, după care prădania bogăţiilor ei nu va avea hotar. Occidentul va contribui temeinic la destrămarea Rusiei, în timp cedîndu-o, cu părţile ei răsăritene, Chinei. Răsăritul îndepărtat se va curta de către Japonia, iar Siberia -- de către China. Chinezii se vor muta în Rusia, şi se vor căsători cu rusoaice, pentru ca în cele din urmă, cu şiretlicuri şi ipocrizie să pună mîna pe teritoriile Siberiei pînă la Ural. Atunci însă cînd China va dori să meargă mai departe, Occidentul va opune rezistenţă. Multe ţări se vor uni împotriva Rusiei, ea însă va rezista, pierzînd din pămînturi. Acesta e războiul, despre care se povesteşte în Sfînta Scriptură, şi despre care aduc mărturie proorocii, care e pricina unirii oamenilor. Omenirea va înţelege că nu se mai poate trăi astfel, căci tot ce e viu va pieri, atunci oamenii vor alege un singur guvernămînt  -- iată primul pas spre intronizarea antihristului pe pămînt. Va urma persecutarea creştinilor; atunci spre interiorul Rusiei vor porni eşaloane întregi cu oameni, care vor părăsi oraşele, trebuie să nimereşti printre primii, întrucît mulţi din cei rămaşi, vor pieri. Împărăţia minciunii şi răului va intra în funcţiune. Va fi într-atît de rău, de urît şi înfricoşător, încît să ne ferească Dumnezeu să apucăm acele vremuri...Va veni un timp cînd nu persecuţiile, ci banii şi ispitele lumii aceleia vor întoarce oamenii de la Dumnezeu, şi vor pieri mult mai multe suflete decît în timpul răzvrătirii deschise împotriva lui Dumnezeu. Pe de o parte, se vor înălţa cruci şi se vor auri cupole, iar pe de alta --  împărăţia minciunii şi răului va domina preste toate. Biserica cea Adevărată nu va fi cruţată, ci persecutată continuu, iar mîntuirea va fi doar prin suferinţă şi boli. Persecuţiile însă vor căpăta un caracter neaşteptat, subtil, insinuant. Îngrozitor va fi să trăim în acele timpuri."

 

Traducerea îmi aparţine.

 

Un interviu cu Vlădica Vladimir al Moldovei, dat unei importante publicaţii ruseşti aici.

 

      

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
20 août 2010 5 20 /08 /août /2010 13:12

Nu obişnuiesc să dedic acest spaţiu mîncării, gastronomiei, chiar dacă hrana constituie o specificitate cu încărcătură religioasă.

Dar citind rubrica săptămînală a celui care conduce o revistă de gastronomie, Alexei Zimin, am dat peste un text al său despre gastronomia muntenegreană. În treacăt fie spus, decizia de a tălmăci textul de mai jos a fost determinată şi de faptul că unul din "personajele" implicate în această bucătărie sud-muntenegreană este Pavel Lunghin, regizorul celebrissimului film Ostrovul, atît de iubit de ortodocşii de pretutindeni. Omul nostru locuieşte destul de mult la Ulcinj, cel mai sudic oraş muntenegrean, locuit preponderent de albanezi...Deci, Alexei Zimin i-a făcut o vizită, şi au discutat despre specificitatea bucătăriei locale.

 

"În partea albaneză a Muntenegrului oamenii nu folosesc condimente. Singura iarbă aromatică, şi cea esenţială pentru ei, este părtunjelul. Acesta are nişte frunze imense, precum brusturii, şi sunt aspre precum mătura uscată pentru baie.

În supermarketurile staţiunii-oraş Ulcinj se comercializează doar vegeta şi cîteva feluri de paprika măcinată -- dulce şi iute. Reţeta oricărei supe locale -- ciorbe -- include această magică triadă: vegeta, paprika, dulce şi picantă. Şi puţină vodkă de struguri. Ulcinj este oraşul în care această vodkă se recomandă a se bea de dimineaţă, pentru rarefierea sîngelui, spre a putea suporta mai lesne arşiţa zilei. Această "homeopatie" i-a fost explicată lui Pavel Semenovici Lunghin de către un preot ortodox, care pluteşte pe uliţele Ulcinjului într-o rasă aspră neagră şi, cel mai probabil, tocmai datorită vodkăi reuşeşte să supravieţuiască în aceste veşminte pe căldurile sufocante din oraş...

 

Biserica pravoslavnică se topeşte în soare undeva în dreapta Cetăţii Ulcinj, în care a stat în recluziune scriitorul Cervantes. Trebuie să credem că şi numele Dulcineei, eroina din Don Quijote, se trage de la denumirea italienească a oraşului Ulcinj -- Dulcigno

 

Încă un celebru prizonier al Ulcinj-ului --  Shabbetay Zevi ( שַׁבְּתַי צְבִי. Un aventurier evreu, care se declarase, în cel de-al XVII-lea veac, drept mesia. Se pare că insul poseda un impresionant dar al persuasiunii, căci a creat în jurul său o sectă extinsă, o reţea largă de admiratori. Dimensiunile acestei secte ajunseseră să reprezinte chiar un pericol pentru Imperiul Otoman, astfel încît de persoana lui Shabbetay s-a intersat însuşi sultanul. "Mesia" s-a văzut pus în faţa alegerii: moartea sau convertirea la islam. Shabbetay a ales islamul, şi şi-a petrecut restul vieţii sub strajă, practicînd învăţătura de orientare sufi.

 

Acesta e înmormîntat la doi paşi de cel mai mare supermarket din Ulcinj, sortimentele lui s-au diversificat considerabil în comparaţie cu piaţa celui de-al XVII-lea secol. Paprika şi roşiile dimpreună cu vinetele au apărut ulterior. Nici Cervantes, nici Shabbetay nu le-au simţit gustul. Vinetele au devenit în Europa Orientală un produs de larg consum de-abia în zorii veacului al XIX-lea, iar roşiile şi chipăruşii aprigi s-au răspîndit mai spre mijlocul aceluiaşi secol.

 

Singurul produs pe care l-au ştiut şi Cervantes şi Shabbetay, atît din considerente religioase, cît şi dietetice, a fost carnea de găină: raionul de cărnuri de astăzi e constituit, cu preponderenţă, din acest produs. Galantarele de lactate sunt sufocate de sortimente de iaurt -- o invenţie balcanică, care putea fi baza meniului pentru ambii înaintaşi, şi al pseudo-mesiei evreilor, şi al scriitorului spaniol.

 

Regizorul rus Pavel Lunghin explică această frugalitate a sortimentului de produse din Ulcinj prin capacitatea aborigenilor de a-şi produce satisfacţii din repetabilitatea lucrurilor -- din căldura monotonă, paharul matinal de vodkă din struguri, paharul de iaurt rece, şi din roşii. El însuşi practică monotonia gastronomică, preparînd zilnic salată de vinete. Aceasta se prepară astfel: Vinetele se aşează într-o tavă, şi se introduc în cuptorul încins la 200 de grade. Acestea petrec acolo cam patruzeci de minute, pînă se pătrund bine. Apoi, se scot din cuptor şi se lasă la răcit, după care se separă carnea de pieliţă. De fiecare dată cînd decojeşte vinetele Lunghin spune că astfel de lucruri sunt dovada clară a existenţei lui Dumnezeu: "priveşte la aceste icre, la forma lor -- este însăşi perfecţiunea, asta nu se poate să nu fi avut un Creator!". Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că gustul vinetelor la Uncinj, dar mai ales cel al roşiilor, este atît de bun, ca şi formele lor, încît acestea pot face dovada existenţei lui Dumnezeu pentru unii, şi a justifica absenţa, pentru ceilalţi.

 

Roşiile, în comparaţie cu vinetele, nu se pun la copt, ci se taie crude, se taie mari şi neregulat. La fel de aproximativ se toacă şi ceapa roşie, dulce, iar niţel mai mărunt -- usturoiul, pe cînd cel mai tocat ajunge vînjosul pătrunjel din Ulcinj. Se stoarce o lămîie, sucul se varsă peste, şi toate acestea se amestecă într-un vas mare, ca un lighean. Vine rîndul apoi a se pune sare şi zahăr, amestecate cu ulei de măsline. Zahărul reliefează gustul roşiilor, şi echilibrează balanţa acidităţii.

 

Acest fel de mîncare este desăvîrşit şi împlinit, precum doar Cîntarea Cîntărilor este, e la fel de laconică şi expresivă precum această Cîntare. Aciditatea potoleşte usturimea cepii şi usturoiului, uleiul de olive şi vinetele te fac captiv în mrejele lor, iar gustul natural al roşiilor se potenţează cu zahărul, dar puterea maximă e atinsă de prezenţa pătrujelului şi a sării.

 

În a zecea zi a acestei liturghii vegetale am priceput că nu mai pot suporta dieta ulcinjeză; am plecat şi am cumpărat de la magazin o barosană găină muntenegreană -- de peste două kilograme şi jumătate, aproape ca o curcă mai mică. Pieptul l-am separat de restul, şi l-am marinat în iaurt, amestecat ca paprika. Am lăsat la marinat o jumătate de ceas, dar se poate lăsa şi peste noapte. Pieptul marinat l-am expediat în cuptor, pntru douăzeci de minute. Am tăiat apoi cubuleţe carnea şi am servit-o alături de salata de vinete. Lunghin a gustat, a ridicat din umeri, şi a pornit o dizertaţie despre rostul zahărului în opera de potenţare a gustului la roşii, şi rolul general al roşiilor în salata de vinete. Atunci am înţeles că găina mea este de prisos aici: în această lume unde plăcerea este dată de lucrurile care se repetă, orice inovaţie este inutilă, chiar şi atunci cînd noul e generat de polifonia existentului...

 

Lunghin a remarcat că m-am întristat, a turnat un păhăruţ de vodkă de struguri şi a spus: "Bea, suntem în plină caniculă, trebuie să diluăm puţin sîngele. Aici aşa se cuvine".

 

Salată de vinete cu piept de găină marinat în iaurt cu paprika

1 piept de găină (una buc.)

2. Vinete (3 buc.)

3. Roşii (una buc.)

4. Ceapă roşie (un sfert de căpăţînă)

5. Ulei de măsline (50 ml.)

6. Usturoi (2 căţei)

7. Zahăr (jumătate de lingură)

8. Lămîe (una buc.)

9. Pătrunjel (20 gr.)

10. paprikă iute tocată (1 linguriţă)

11. iaurt (100 ml.)

12. sare (după gust).

 

Deveniţi primul care apreciază această mîncare!

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
5 juillet 2010 1 05 /07 /juillet /2010 11:23
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
24 mai 2010 1 24 /05 /mai /2010 13:01

DSC05925

De mai multă vreme plănuiam să ajungem la celebrul așezământ monahal Hâncu. S-a întîmplat să poposim acolo exact de Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, într-o atmosferă de mare animație, de forfotă și multă verdeață împrăștiată în interiorul colosului de beton, care tronează și domină întreaga așezare monastică, dar și împrejurimile. E una din cele mai mari și mai vechi mănăstiri din spațiul basarabean. Iar clădirea Catedralei aceasteia e printre cele mai impunătoare din cîte mi-a fost dat să văd în ultimii ani.

Trebuie să înțelegem că un episcop, cum e P.S. Petru (Musteaţă), dacă tot nu a moștenit o eparhie istorică, e nevoit să și-o creeze, să-i articuleze o înfățișare și un sens. A ales pentru acest proiect o veche vatră monahală, atestată încă din cel de-al XVII-lea veac, aflată în inima Codrilor. Există multe construcții noi, suprinzătoare, în incinta mănăstirii Hâncu, în bună parte tributare eclectismului din arhitectura rusă (”clasicismul” pravoslavnic al celui de-al XIX-lea veac), dar cea mai nefericită inserție este, în opinia mea, Catedrala mai sus pomenită, departe de a fi finalizată. Clădirea asta nu are precedent pe teritoriul Moldovei interriverane.  

DSCN2478Nu știu cum va arăta acest mastodon atunci cînd va fi terminat și sfințit (dacă va fi vreodată), dar o părere ne putem forma după macheta reprodusă pe eticheta de apă de izvor, îmbuteliată pe ”teritoriul Mănăstirii Hâncu”. Devine clar că această construcție se dorește mai copleșitoare și mai impunătoare decît însuși sediul Catedralei Mitropoliei Moldovei! Doar că e în deplin și supărător contrast cu minunatul cadru natural în mijlocul căruia se înalță...Ce poate avea în comun o astfel de arhitectură cu rezervația de stejari, mesteceni și fagi care o înconjoară?

DSCN2480

DSCN2482

Sunt de părere că arhitectura aceasta, relativ simplă și chibzuită cu măsură, care găzduiește anexele mănăstirii (chiliile, trapeza, camerele de musafiri, magazinul bisericesc etc.) care toate împreună formează un ansamblu organic și perfect inserat în ambianța unui verde compact și de viață dătător -- este și mărturisește legătura strînsă care trebuie să existe între ceea ce omul zidește, și ceea ce Dumnezeu a rînduit mai bine pentru confortul acestuia. Iar tot ce este supradimensionat, exagerat, croit în betoane și chingi metalice, cu structuri de oțel, construit parcă pentru vecie -- este împotriva acestei orînduieli, în răspăr. Este o afirmare a prea omenescului, a trufiei acestor vremuri, conjugate cu dorința expresă a anumitor oameni de a lăsa urme cît mai adânci pe obrazul naturii, a celorlalți oameni. Că natura lucrurilor e simplă o arată și imaginea de mai jos: numeroase cuiburi de rîndunele se pot vedea anume pe vechile construcții, pe suprafețe date cu var și în preajma grinzilor de lemn, nicidecum pe murii de beton armat sau pe lîngă colțarele de aluminiu. DSCN2485.JPG

Arhitectura organică, oferită ca un adevărat și perpetuu spectacol, de aceste agile zburătoare (rândunelele) trebuie să slujească omului ca bun exemplu de locuire secundă, modestă, pentru monahi și pentru cei cu viață duhovnicească autentică.

DSCN2493

Noroc de mîinile numeroaselor măicuțe, că reușesc să mențină în interiorul curții, în interstițiile dintre spațiul construit, o ordine desăvîrșită, prin plantarea unui număr impresionant de soiuri de flori, plante, arbuști, copaci. Aici imaginația și bunul gust sunt ireproșabile. Toate la Hîncu sunt puse în valoare prin contrast, opoziție, contrapunctic!

DSCN2499.JPG

Iar acestea sunt coifurile-cupole, bătute în aramă, care așteaptă să fie săltate pe umerii de beton ai colosului post-modern, care vrea să-i cinstească (se afirmă) pe Sfinții  Apostoli Petru și Pavel, viitoarea Catedrală a episcopiei de Hâncu. Dar cine a mai pomenit episcopii în sînul pădurii? 

DSCN2504Drumul spre  mănăstire este străjuit de un gard de nuiele, discret, care animă ventriloc ideea unui hotar de proprietate, dar nu disturbă cîtuși de puțin armonia de Dumnezeu dăruită. Înaintașii noștri au fost mai împăciuitori decît noi cu natura...

 

Pentru detalii istorice și de actualitate se poate consulta pagina web a PS Petru, și a acestui așezământ.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
13 avril 2010 2 13 /04 /avril /2010 14:25

TRUPUL

 

"Am aşa un vag sentiment, că dinţii sunt ceva inutil la om. Că Dumnezeu i-a făcut la urma celorlalte; şi mai ales, la rugămintea insistentă a omului. Anume cu această "recuzită" a şi muşcat Adam din măr. Vă imaginaţi cum ar fi fost dacă lui Adam îi lipseau dinţii?

 

Dar nu despre asta am vrut să fac vorbire, ci despre ceva mai serios. De ce ni s-au dat un trup aşa minunat, şi un creier aşa suprinzător? Biserica se raportează la trup cu cele datorate sfinţeniei, dar eu? De ce cred oare că toate astea sunt ale mele? Dar sunt minute în care îmi privesc mâinile, şi mă minunez câte pot face cu ele, cît de frumos sunt alcătuite toate. Te-ai tăiat la un deget, şi în cîteva zile s-a întremat. Ciocanul nu se ţine precum furculiţa sau ferestrăul. Într-o clipită reacţionează la orice, pot suporta şi frigul şi căldura, dar şi durerea.

 

Altădată, Sfîntul Simeon Noul Cuvîntător-de-Dumnezeu după împărtășirea cu Sfintele Daruri a scris: "Stau aşezat pe acest scaun de lemn, şi îmi privesc aceste mîni decrepite, la acest corp îmbătrînit şi constat cu groază cu acestea sunt mîinile Domnului, pentru că prin împărtăşire acestea devin una cu Hristos; şi privesc în juru-mi, la această chilie sărăcăcioasă, şi văd: e mai mare decît cerurile, pentru că cerurile nu Îl încap pe Dumnezeu, iar aici încape Dumnezeu, Care cu trupul, prin al meu, se află aici...Atunci chilia mea devine nemărginită. Pentru că este mai lată decît Universul". 

 

Şi paharul cu vodkă, şi ţigareta tot cu aceste mîini le ţin". 

 

VIAŢA ŞI MOARTEA 

 

"Salcia stă plecată deasupra apei, gîrbovită şi veche. Trunchiul e brăzdat de încheieturi şi de găuri negre. Acesta e înconjurat de o aureolă de crengi, crenguţe şi foarte mici lăstari. Seamănă cu viaţa noastră: prea-plină de mişcări grăbite, nu întotdeauna necesare. Uneori, ceea ce contează, e o creangă vînjoasă, cu frunze mustoase. Toate sunt legate şi se leagă prin moarte. Acesta este trunchiul. Cînd acesta moare, mai hrăneşte încă verdeaţa. Partea de jos creşte în pămînt. Nu văd rădăcinile lui, dar ştiu că ele sunt; sunt pline de sevă, şi vor fi întotdeauna, pentru că le nutreşte Dumnezeu. Privesc salcia aceasta, şi deja mai puţin sunt înfricoşat de moarte; nu mai pun atîta preţ pe viaţa mea. Precum salcia cu lemnul său priveşte apa rîului lin şi repede-curgător, tot astfel şi pe mine mă preocupă mai mult cerurile şi necuprinderea lor.

 

P.S. zumzăie îndelung

maşina de bărbierit

atingîndu-se de faţa mea

mi-am pus ochelarii

ca să mă văd

în oglindă

doar ochii au rămas neschimbaţi,

mulţi ani de viaţă am trăit,

degrabă va trebui să mor...

Maşina de bărbierit zumzăie

şi încuviinţează". 

 

traducerea: vladimir bulat     

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article
20 mars 2010 6 20 /03 /mars /2010 22:38
O prea-frumoasă lectură pentru POSTUL MARE -- cartea lui Boris Zaițev, ”Athos”, publicată în 1928 la Paris, reeditată în Rusia, în 1990. Pusă integral pe internet, cetirea ei este nu numai folositoare sufletului, ci e și un monument filologic absolut suprinzător!
Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
11 février 2010 4 11 /02 /février /2010 13:06


 Pravoslavie Moldova  1953 1960Proiectat ca un corpus de documente in 4 volume, lucrarea Ortodoxia in Moldova. Puterea, biserica, credinciosii [Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991 гг.], a aparut la editura moscovita Rosspen, sub ingrijirea fostului Ministru al Securitatii Nationale al RM, Valeriu Pasat. Primele doua tomuri contin documente de arhiva din perioada 1940-1960. Volumul 1 cuprinde acte legate de istoria bisericii, de la formarea RSS Moldovenesti pana la moartea lui I.V.Stalin, unele tin de exodul monahilor si preotilor din Basarabia, dupa 1944, precum si documente care cartografiaza vizita Patriarhului Alexei I al Rusiei in Romania proaspat cucerita de sovietici, in 1947. Volumul al 2-lea continua cronologic tematica celui dintai, cu date inedite despre inchiderea manastirilor basarabene, nationalizarea intregii averi ale acestora, precum si marturii despre lupta ateista a acelui deceniu. 

Interesant cum propunerea de asanare morala a societatii moldovenesti vine din partea unui fost inalt demnitar, care e si doctor-habilitat in istorie, sustinut intru toate de clerul superior din Mitropolia Moldovei. 

In luna mai a anului acestuia se preconizeaza aparitia si a celorlalte doua volume, astfel incat documentatia va cuprinde perioada pana la disiparea regimului totalitar comunist. Statia terminus a cercetarilor se limiteaza la anul 1991. Noutatea absoluta a acestui corpus de documente consta in faptul ca aduna impreuna marturii de arhiva din Moldova, Rusia si Romania, astfel incat vom putea avea o imagine globala asupra administratiei si functionarii structurilor ortodoxe pe o arie mai larga, sub directa supraveghere a organelor de securitate si ale partidului unic. 
Lansarea primelor doua volume a avut loc la Palatul Mitropolitan din Chisinau, in data de 9 februarie, in prezenta autorului si a IPS Vladimir al Moldovei si Chisinaului.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
14 janvier 2010 4 14 /01 /janvier /2010 08:11

În mununatul volum de eseuri poetice pe care poetul Iosif Brodsky l-a publicat în 1985, se află un mic eseu intitulat Îndrumare (A Commencement Address), căruia eu i-am spus simplu: Auguri. Este textul unei scurte conferinţe pe care cărturarul a ţinut-o la Williams College, în anul 1984, cu ocazia acordării unui honorary Doctorate. În 1987 primea Premiul Nobel pentru literatură.
less that one
Se ştie că Brodsky a scris o sumedenie de poeme dedicate Naşterii Domnului, Fugii în Egipt şi altor evenimente cristice. Iar acest eseu este o analiză profundă asupra naturii Răului, o meditaţie de factură profund creştină, mereu actuală, vie.



Doamnelor şi domnilor!

Pe orice cale a vieţii veţi păşi, pe cea a riscului sau a bunei-chibzuinţe, mai devreme sau mai apoi, vă veţi ciocni cu ceva ce prin tradiţie se cheamă Răul. Nu invoc aici vreun personaj din romanele gotice, ci aduc în discuţie o reală putere publică, pe care sub niciun chip n-o putem supune. Nici bunele intenţii, cu atît mai puţin calculele ingenioase, nu ne vor feri de ciocnirea cu acesta. Mai mult chiar, cu cît prudenţa e mai mare, şi atenţia mai sporită, cu atît şocul întîlnirii se va resimţi mai dureros, şi de neînlăturat. Existenţa noastră e în aşa chip croită încît ceea ce numim Rău e omniprezent, măcar şi pentru că se ascunde sub masca binelui. Răul nu ne pătrunde niciodată în casă cu întîmpinarea: "Salutare, amice! Eu sunt  -- Răul", ceea ce ne spune despre statutul său subsididar, dar nu e nicio bucurie în asta -- prea des secundarul ne convinge despre existenţa sa.

Din acest motiv găsesc că e util să supunem unei analize atente concepţia noastră despre bine, metaforic vorbind, să facem ordine în garderobă, şi să vedem care dintre haine i se potrivesc.  Ne va lua ceva timp, evident, dar nu e un timp cheltuit în darn. Vom fi sideraţi să vedem cîte din ceea ce consideram întruchiparea binelui, uşor şi fără ajustări, s-ar potrivi ca veşmînt pentru duşmanul acestuia. Probabil, îndoiala vă va copleşi -- nu e acesta  doar imaginea din oglindă; întrucît cel mai uimitor în prezenţa Răului, este tocmai întruchiparea sa umană. Iată, de pildă, nu e nimic mai lesnicios decît să întorci pe dos noţiunile despre binele comun, dreptatea socială, viitorul luminos etc. Semnul sigur al pericolului este oferit chiar de massa complicilor, şi nu pentru că unanimitatea degenerează lesne în monotonie, ci pentru că aici sunt toate componentele pervertirii sentimentelor celor mai nobile. 

Şi nu e mai puţin evident că platoşa cea mai sigură în faţa Răului -- e particularizarea fără compromisuri a personalităţii, printr-o gîndire originală, mustind de ciudățenii şi, dacă doriţi, chiar excentrică. Cu alte cuvinte, prin ceea ce nu poate fi imitat şi contrafăcut, ceea ce ipocritul nu ar putea folosi ca mască, ceea ce vă aparţine în exclusivitate -- precum este pielea proprie, neputînd a fi împărţită nici cu fratele, nici cu cel mai bun prieten. Răul capătă putere în turmă, în atmosfera cazonă, a disciplinei de grup, în lupta pentru o idee, a concluziilor definitive. Atracţia spre astfel de condiţiuni se explică prin slăbiciunea lui interioară, iar dacă Răul va birui, înţelegerea acestei slăbiciuni nu ne va face mai înţelegători.

Răul deţine supremaţia, biruieşte în multe locuri ale lumii, chiar şi în noi. Scrutîndu-i amploarea şi ofensiva, dar mai ales, văzînd oboseala celor care i se opun -- Răul nu mai trebuie privit ca o categorie estetică, ci ca pe un fenomen al naturii, astfel încît e prea sumar să ne limităm la observaţii singulare, ne trebuie nişte hărţi precum sunt cele geografice.  Nu fac această vorbire în faţa Dvs. pentru că sunteţi tineri, plini de energie şi aveţi sufletele curate. Nu, suflete inocente nu există printre noi, şi este greu de crezut că aţi putea găsi putere şi tărie pentru a vi le curăţa.  Scopul meu e simplu. Vă voi povesti despre o metodă de a vă opune Răului care, poate că odată şi odată, vă va fi de trebuinţă; despre o metodă care poate folosi pentru a ieşi din luptă cu mai mici pierderi, decît predecesorii voştri. După cum intuiţi, vă voi vorbi despre arhicunoscutul îndemn cristic: “Celui care te-a lovit peste un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt“. 

Pornesc de la ce este notoriu, de la cum interpretau acest stih din Rugăciunea de pe Munte -- Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi, Martin Luther King şi mulţi alţii. Prin urmare, deduc că vă este cunoscută concepţia supunerii pasive, şi principiul tutelar al acesteia -- a răspunde cu bine răului, adică prin abţinerea de la răzbunare. Aruncînd o privire asupra lumii de astăzi, am putea afirma, eufemistic, că acest principiu nu a fost peste tot recunoscut. Două sunt motivele. În primul rînd, el poate fi aplicat în condiţiile măcar unei minime democraţii, or, acest lucru lipseşte la circa optzeci şi şase de procente din populaţia Pămîntului. În al doilea -- bunul simţ al omului îi şopteşte că victima poate obţine în cel mai bun caz o victorie morală, dacă nu se va răzbuna, iar asta e ceva insesizabil. 

Dar sunt şi alte, mult mai serioase motive pentru îndoială. Dacă prima lovitură nu a zdrobit duhul celui vătămat, el poate medita la faptul că dacă-şi pune şi celălalt obraz, îi va înfuria conştiinţa atacatorului, ca să nu mai punem la socoteală duhul lui cel nemuritor. Biruinţa morală poate fi deloc morală, pentru că cel ce suferă e înclinat spre narcisism, şi mai presus de asta, suferinţa îl înfumurează pe pătimit, îi acordă o superioritate faţă de duşman. Ştim că răul se naşte acolo unde omul începe să se înalţe deasupra celorlalţi, că e mai bun ca restul. (Oare nu tocmai de aceea aţi primit prima palmă?) Drept urmare, atunci cînd apleci celălalt obraz reduci, cel mult, succesul adversarului. "Priveşte, ca şi cum ar spune, al doilea obraz, -- tu chinuieşti doar carnea. Nu vei atinge profunzimea, nu poţi înfrînge duhul meu". E foarte adevărat că asta poate întărîta inamicul.

Acum douăzeci de ani, în una din multele puşcării din nordul Rusiei s-a întîmplat următoarea scenă. La ora şapte dimineaţa uşa celulei s-a deschis larg, iar gardianul a adresat tuturor celor dinăuntru chemarea:

-- Cetăţeni! Colectivul trupelor de pază internă vă convoacă la competiţia socialistă de tăiere a lemnelor, descărcate în curtea penitenciarului.   

În acele locuri nu exista încălzire centralizată, iar cadrele Direcţiei Afacerilor Interne încasau un fel de impozit de la operatorii forestieri sub forma unei a zecea părţi din producţie. În momentul pe care-l invoc aici, curtea puşcăriei era sufocată de mulţimea buştenilor, arăta precum un depozit de lemne, mormanele se înălţau la nivelul a două-trei etaje, faţă de înălţimea de un singur cat al barăcilor. A sparge aceşti buşteni era fără îndoială necesar, dar pînă acum nu se mai făcuseră întreceri socialiste. 

-- Dacă nu voi lua parte la această întrecere? -- a întrebat un deţinut. 

-- Vei rămîne fără hrană, - i-a răspuns gardianul.

S-au repartizat topoarele, şi treaba a pornit. Cei deţinuţi, precum şi paza au muncit din răsputeri, iar către amiază cu toţii, şi mai ales zekii* înfometaţi s-au extenuiat. S-a anunţat o pauză, s-au aşezat laolaltă să îngurgiteze cîte ceva, în afară de deţinutul care dimineaţă întrebase dacă e obligatorie prezenţa la această competiţie. El continua să spargă lemne. Într-un cor au prins a rîde de el, şi îl înţepau, zicăndu-i-se că, chipurile evreii sunt şmecheri, iar ăsta, i-a vedeţi, priviţi...La scurtă vreme munca a reînceput, dar cu mai puţină dăruire. Pe la patru gardienilor li s-a încheiat tura. După ei s-au oprit în curînd şi zekii. Doar un singur topor mai sclipea în aer. De mai multe ori i s-a spus "ajunge", şi paza şi colegii, dar el rămîne impasibil, nici nu-i băga în seamă. Parcă a intrat într-un ritm din care nu voia, sau nu mai putea ieşi. 

Dintr-o parte părea un robot. A mai trecut o oră, şi apoi încă unul. El nu se oprea. Cu toţii îl priveau atent, iar mina chipurilor de spectatori batjocoritoare la început, s-a preschimbat în mirare, apoi -- groază. La opt şi jumătate a pus jos toporul, s-a tîrît pînă în celulă şi a adormit. În restul timpului de detenţie în care aceasta a mai rămas acolo, niciodată nu s-au mai organizat întreceri socialiste, indiferent de mulţimea lemnelor care erau aduse la penitenciar.

Probabil, acel flăcău a rezistat să spargă lemne timp de douăsprezece ore --  fără întrerupere -- pentru că era tînăr. Avea douăzeci şi patru de ani, puţin mai mult decît aveţi Dvs.acum. Dar mă gîndesc că la baza comportamentului său era altceva. Nu exclud că tocmai pentru că era tînăr, ţinea cont şi înţelegea Predica de pe Munte mai bine decît Tolstoi şi Gandhi. Pentru că el ştia că Fiul Omului se exprima mai amplu, în triade, probabil că şi-a amintit că decizia nu se poate baza doar pe:

Celui care te lovește peste un obraz, întoarce-i-l și pe celălalt;
ci continuă fără punct şi urmează fără pauză:
pe cel care-ți ia haina nu-l împiedica să-ți ia și cămașa!
Iar de te va sili**cineva să mergi o milă***, mergi cu el două. 

În această alăturare slovele din versetele Evangheliei au puţin în comun cu supunerea în faţa violenţei, cu renunţarea la răzbunare, cu răspunsul prin bine răului. Sensul acestor rînduri nu e nicidecum o chemare la pasivitate, ci provoacă împingerea răului pînă la absurd. Ei spun că de aici reiese, că răul poate fi umilit doar prin spulberarea pretenţiei de dominare, prin faptul de a ceda, care demonetizează prejudiciul. Acest tip de gîndire pune jertfa într-o poziţie foarte activă -- poziţia ofensivei spirituale. Celălalt obraz nu cheamă pe tapet conştiinţa atacatorului, cu aceasta el nu are probleme, ci îl confruntă cu inutilitatea întregii iniţiative -- către asta duce orice supralicitare.

Vă reamintesc, nu vorbim aici despre o confruntare cinstită. Discutăm o situaţie în care dintru început puterile celor doi adversari sunt inegale, fără posibilitatea de a răspunde la o lovitură prin alta, iar circumstanţele sunt toate potrivnice pentru aşa ceva. Alfel spus, vorbim despre acel negru minut al vieţii, cînd hegemonia morală asupra duşmanului nu consolează, iar acesta e atît de insolent, încît nu-i poţi trezi nici fărîmă de ruşine sau demnitate, iar la dispoziţie ai doar faţa, hainele, şi două picioare gata să meargă atîta cît este nevoie.

Nu mai e loc de tactici şmechereşti. A întoarce celălalt obraz -- este expresia unei decizii reci, conştiente, puternice, şi sanse de biruinţă, oricît de mici, şi depind direct de gradul cît de bine totul a fost pus în balanţă. Celălalt obraz nu e decît începutul pătimirilor, prima parte a citatului, trebuie să vă adunaţi puterile pentru parcurgerea întregului drum -- celor trei versete din Predica de pe Munte. În caz contrar, fraza ruptă din context nu va provoca decît vătămări.

A zidi o etică dintr-o frază trunchiată, e totuna cu a-ţi atrage suferinţa, sau a te transforma într-un burgez al minţii, lîncezit în confortul maxim al convingerilor sale. În ambele situaţii, faceţi un pas îndărăt dinaintea Răului, refuzînd a-i vădi slăbiciunea. Or, îngăduiţi-mi să vă reamintesc, Răul posedă trăsături absolut și curat omeneşti.

Eticul construit pe un citat trunchiat a schimbat India după Gandhi, poate, doar culoarea pielii conducătorilor. Dar celui flămînd îi este indiferent din cauza cui e înfometat. Mai degrabă ar înclina să-l învinuiască pe un alb de situaţia sa deznădăjduită, decît pe confratele său, deoarece răul social vine atunci de undeva de dinafară, şi tocmai de accea, poate, e perceput ca mai puţin apăsător. Cînd duşmanul este un străin, atunci mai rămîne teren pentru speranţă şi iluzii.

Tot astfel s-a întîmplat şi în Rusia, unde eticul fondat de Tolstoi -- bazat pe fraza trunchiată -- în bună măsură a subminat curajul poporului de a lupta cu statul poliţienesc. Ce a urmat se ştie prea bine: în cele şase decenii obrazul pus la bătaie şi întreaga faţă a poporului s-a transformat într-o uriaşă vînătaie, iar statul, obosit de atîtea nedreptăţi, a ajuns în cele din urmă să scuipe pe acest obraz. Ca şi în fizionomia întregii lumi. Deci, dacă doriţi să puneţi în practică învăţătura creştină, şi în limbaj contemporan să interpretaţi cuvintele lui Hristos -- nu veţi putea evita să folosiţi cripticul jargon al politicii actuale. Trebuie să vă însuşiţi sursele primare măcar cu mintea, dacă prin intermediul inimii nu mai e posibil. El avea infinit mai puţin de la omul bun, decît de la Duhul Sfînt, şi e un pericol mortal să ne bizuim doar pe bunătatea Lui în detrimentul metafizicii Sale. 

Recunosc, mi-e oarecum incomod să vorbesc despre aceste materii, pentru că a pune sau a refuza celălalt obraz e alegerea fiecăruia în parte. Lupta se poartă fără martori. Arma este chipul tău, veşmintele şi picioarele, care urmează să parcurgă un drum. A da sfaturi, cu atît mai mult a recomanda, cum să administezi acest arsenal nu e doar inadmisibil, ci de-a dreptul imoral. Singurul lucru către care timp acesta este: să vă ajut să vă eliberaţi de stereotipia verbală, care i-a înşelat pe mulţi, şi care a fost atît de ineficientă. Mai mult, doresc să semăn în Dvs. gîndul că atîta vreme cît posedaţi un obraz, o cămaşă, o haină şi picioare -- genunea nu e nici netrecută, nici nesfîrşită.

Există, cu adevărat, în discuția publică pe această temă și o altă pricină de a te jena, una mult mai profundă și ascunsă; ea nu constă doar în omeneasca nedorință, ca persoană tînără, de a te vedea drept potențială victimă. Nicidecum. E vorba aici, mai degrabă, de acea trezvie care te îndeamnă să presupui că printre Dvs. există și potențiali scelerați, călăi, iar divulgarea secretelor apărării în fața potențialului dușman -- reprezintă o greșeală strategică. Ce mă absolvă însă de acuzația de trădare sau, mai rău, de proiectarea status quo-ului tactic în viitor -- este speranța că victima va fi întotdeauna mai întreprinzătoare, mai deșteaptă și mai nebănuită în acțiuni decît ticălosul. De aici rezidă șansa biruinței.   
          
traducere şi note de vladimir bulat

*zek = întemniţat, în argoul anilor'20-'50: " z / k". Termen foarte uzitat în limbajul GULAG-urilor sovietice, precum și în literatura care a generat-o.
** de la grecescul άγγαρεύσει, cu sensul de curier. 
***μίλιον = 1000 de paşi, adică 8 stadii, adică 1472 de metri. 
    
           

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
11 janvier 2010 1 11 /01 /janvier /2010 09:59

cartea oameni basarabiaPrintre apariţiile editoriale recente semnalez primul volum cu texte despre preoţii, martirii şi slijitorii din vremurile apuse ale Basarabiei istorice, volum semnat de tînărul cercetător Mihail BORTĂ. Este o atentă, laborioasă şi necesară (cît de multe sunt de făcut pentru plaiurile basarabene!) punere în pagină a primelor 50 de schiţe biografice. 

Să sperăm că în acest an autorul să poată edita şi constinuarea materialului, la elaborarea căruia lucrează de cîţiva ani. Mai multe amănunte, pe blogul autorului

Voi reveni cu o cronică.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
23 décembre 2009 3 23 /12 /décembre /2009 11:26

Cuvânt după pericopa Evangheliei: Matei 4: 18-23, 25; 5: 12 (20.06.1993)

"Evanghelia de astăzi ne arată lămurit ce înseamnă să fii sfînt, şi cum e să fii creştin. Ştim că pe pămînt există religii diferite, şi mai ştim că persistă o veche, precum e lumea, şi ca păcatul de veche, blagocestie păgînă. În ce constă această devoţiune? Idolatrul ştie ceva, mult mai mult decît un necredincios. El ştie că de-asupra sa este ceva Suprem, şi crede nesmintit în asta. Dar cum se raportează el la acest Suprem? Exact cum facem noi, aici pe pămînt, din neputinţă şi orgoliu -- faţă de cei mai bogaţi, mai deştepţi, şi mai puternici decît noi. Asta înseamnă că faţă de aceştia trebuie să fim respectuoşi, cu pace şi să le purtăm recunoştinţă -- asta pentru a primi de la ei, în treburile noastre mici, o bună purtare şi susţinere, să nu ne ştirbească  orgoliul. Iată sensul blagocestiei păgîne.

Despre cu totul altceva citim în Evanghelia de la Matei, ceva ce cu greu se împacă firea noastră trupească. Ce aud aceşti pescari, ocupaţi cu treburile lor, de grijile zilnice, ce aud de la Domnul? -- "Veniţi după Mine"*. Tot atunci ei îşi lasă năvoadele, părăsesc munca lor, care era întreaga lor viaţă, pînă acum cinci minute, şi Îi urmează -- fără a cere alte încredinţări, garanţii. Ei lasă toate, pentru a merge după Hristos, pentru a sluji Domnului, Tatălui din Ceruri, care au fost înfiaţi de Cel Întîi Născut, Fiul Său. Acesta nu e un tată străin, căruia noi, copiii, trebuie să ne înclinăm cu respect,  să-l salutăm, şi el în schimb ne va face pe plac; după care fiecare-şi va urma propriul drum. Ni se propune ceva neînchipuit, ceva ce mintea noastră nici nu concepe. Este o onoare cumplită şi grea -- să fim copii, şi moştenitori. Domnul, care prin Cuvîntul Său pe toate le poate, ne cinsteşte. A binevoit ca lucrarea Lui pe pămînt, să nu fie fără de noi, neputincioşii, ci Să-l ajutăm să o împlinească.

Păgînul dorea ca zeii să-l ajute în războaiele pe care le purta. Dar în Vechiul Legămînt, în unul din cele mai vechi texte (pe care savanţii, care deşi se îndoiesc de multe, îl consideră a fi cel mai vechi), în Cîntarea Devorei, sau cum se obişnuieşte la noi să spună, Cartea Judecătorilor, se vorbeşte despre războiul Domnului. Devora îi probozeşte pe acei oameni care nu au luat parte la acest război. Vremurile Devorei erau foarte îndepărtate, iar oamenilor de curînd chemaţi la slujirea Domnului războiul li se arată doar ca ceva sîngeros. Războiul nostru e altfel, şi mai înfricoşător: nu e contra trupului şi a sîngelui, cum se spune la Apostolul Pavel, ci împotriva puterilor diavoleşti. Dar suntem chemaţi ca voluntari. Iar Domnul, cel Care ar fi putut într-o clipită să decidă soarta victoriei -- repet asta, -- fără noi, a binevoit să nu se întîmple fără participarea noastră. Astfel a dorit să ne ridice. 

Creştin e acela care răspunde la aceste cuvinte: "Vino după Mine". Sfînt însă -- e acela, care o face cu mărinimia apostolilor, care au lepădat totul imediat. 

Uimitoare cuvinte, care pot fi numite chiar inima Vestirii Evanghelice, sunt cele pe care le auzim în fiece Sfîntă Liturghie, şi le-am auzit azi în pericopa evanghelică -- care premerg propovăduirea de pe Munte. E ceva în acestea, care se face clar pentru fiecare creştin, ceva lesne de înţeles, dar greu de împlinit. Dar sunt cuvinte la care trebuie să medităm continuu, şi astfel, treptat, ele îşi descoperă sensul, dar pentru a le pătrunde mai în adînc e necesar să apelăm la tîlcuirile lăsate de Sfinţii Părinţi, dar şi la încredinţările limbilor străvechi.

De pildă, de la început: ce însemnează: "săraci cu duhul"? Uneori credincioşii consideră această stare cu atîta umilinţă, încît riscă să devină sentimentali, iar necredincioşii o tratează cu zeflemea, ca pe o simplitate a minţii, şi o neputinţă de a formula gînduri mai complexe. Dar nu e aşa. Domnul ne-a poruncit să asociem înţelepciunea şarpelui cu firescul porumbelului. Ni se mai spune în Scriptură să nu fiţi copii la minte. Ni se porunceşte să fim prunci după curăţia inimii, dar nu după minte. Iar cînd ne gîndim la sfinţi, la cei dintîi sfinţi, cum erau marii luminători, în rîndurile cărora se numără şi unii dintre sfinţii ruşi -- vedem că aceştia erau oameni cu o minte mare. După tîlcuirea Sfîntului Vasile cel Mare, magistral confirmate de cele mai noi descoperiri arheologice şi lingvistice din veacul nostru, cei "săraci cu duhul" -- sunt cei care se desprind de darurile lumeşti după inspiraţia duhului: prin libera mişcare a duhului omenesc, însufleţit de Duhul cel Dumnezeiesc. Sunt cei care, aidoma apostolilor, lasă activităţile lor zilnice, şi nu regretă niciodată asta.

"Fericiţi cei ce plîng". Biserica, predania drept-măritoare, măreşte pe cei care au fost dăruiţi de la Dumnezeu cu lacrimi -- să-şi curăţească cu ele păcatele. Darul plîngerii e unul de mare preţ...e vorba de acel om care nu se poate nicicînd împăca cu ordinea păcătoasă a lucrurilor, şi pentru depăşirea căreia Domnul s-a adus ca jertfă; despre acela care, împăcat cu voia Domnului, e în dezacord cu liniştea amăgitoare, şi e tulburat mereu de faptul că lumea nu trăieşte în bună rînduială, că el însuşi nu e bine (în sensul pedestru, precum că dacă aşa trăieşte lumea, înseamnă că toate sunt în bună ordine); despre acela ce nu se ispiteşte a primi, în locul poruncilor de la Dumnezeu, cele ce devin o normă pentru ceilalţi.

Minunată zicere, limpede şi clară fiecărei inimi, care era deja pregătită în Vechiul Legămînt, -- despre cei blînzi, cărora le e dat să moştenească întreg pămîntul. Vedem istoria şi contemporaneitatea ca un şir de violenţe. Observăm întotdeauna că siluitorii îşi însuşesc averile celor blînzi, pînă şi viaţa lor. Dar remarcăm şi altceva: cît de efemere sunt festinele siluitorilor, şi cum perene rămîn muncile şi eforturile celor blînzi, şi roadele acestora. Rămîne ceea ce e făcut cu blîndeţe, în taină şi tihnă, fără sforţări şi violenţă, fără mahmureala orgoliului. Astea stau în picioare, dăinuie şi pentru generaţiile ce vin, sfinţesc pămîntul.

Se succed cuvinte despre cei ce însetează de dreptate -- dreptatea Dumnezeiască, justeţea divină. Tot astfel cum omul nu poate fără hrană şi apă, omul cel drept nu se poate lipsi de ceva mai mult -- Adevărul Dumnezeiesc. Aici e şi o sugestie la practica postului, de pe vremea Domnului (dar şi în alte timpuri, în cazul marilor postitori), cînd drepţii în dorinţa lor de a îndrepta anumite nelegiuiri din jurul lor -- îşi impuneau un post sever, care consta nu doar în abţinerea de la hrană, ci şi de apă (ceea ce în condiţiile Palestinei era deosebit de chinuitor).  
.....   

Ne pitim la spatele sfinţilor. Putem trăi, şi viaţa noastră creştinească este cu putinţă, cu toate slăbiciunile noastre, datorită bărbăţiei lor. Să dea Bunul Dumnezeu să nu uităm niciodată asta, şi să fim legaţi de ei prin sentimentul viu al recunoştinţei! Şi în măsura puterilor noastre slabe, a neputinţelor, chiar dacă nu la fel de rapid şi de mărinimoşi precum apostolii, să lăsăm toate, din cîte avem, şi să răspundem chemării Domnului: "Vino după Mine".

AMIN.              

* Interesant de consemnat că în versiunea rusească a Evangheliei, Domnul se adresează celor doi la singular -- "Vino după Mine"! Probabil, tălmăcitorii ruşi se refereau, probabil, la natura comună a firii celor aleşi de Domnul, care erau deja chemaţi ca un "corp unic".

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans texte pentru suflet
commenter cet article