Numele
gânditorului religios şi scriitorului Vasili Vasilievici ROZANOV (1856-1919) nu este necunoscut oamenilor cultivaţi din România. E drept că Apocalipsa timpului nostru,
una dintre cărţile sale de căpătâi, a apărut în 1994, la Institutul European din Iaşi, şi, dacă nu sunt complet dezinformat, este singura carte semnată de acest enfant terrible
al literaturii ruse (sintagma îi aparţine cercetătorului celui mai avizat în opera lui Rozanov, anume lui V.G. Sukaci) editată la
noi. Între anii 1899-1913 Rozanov a întreprins un şir de călătorii prin Europa, iar la finalul acestui periplu a ajuns şi la fruntariile Imperiului Ţarist, în nordul Basarabiei.
Vara lui 1913 a fost una caniculară, deşi plăcută, şi scriitorul decide să petreacă aici, în Basarabia, pentru a "se curăţa de păcatele acumulate la Sankt-Petersburg", cum spune undeva. Face şi
vizite la mănăstirile din regiune, acordând un spaţiu larg mănăstirii Saharna, precum şi problemei evreieşti. Pomeneşte în cuvinte încântătoare şi de Ţâpova, dar fără să ştie să-i
spună pe nume. În general, Rozanov nu era un scupulos în a înregistra date, locuri şi nume, era mult mai predispus să-şi noteze propriile trăiri, gânduri, impresii, fără precizia
istorică de natură academică. Nu era un călător-decoperitor, un maniac al concretului, ci mai repede un estet al formelor interioare, aproape duhovniceşti. Spun aproape, pentru că Rozanov nu
era un individ practicant, deşi iubea mult Ortodoxia, şi o înţelegea, deşi într-un mod foarte personal, sincretic, straniu
chiar...
Notiţele sale rezultate în urma călătoriei în Basarabia sunt îmbrăcate în multe cuvinte frumoase, laudative, dar pe alocuri cam forţate şi distante. Am încercat să aleg câteva fragmente cu
valoare de document, dar mi-am dat seama că acestea pierd din fluiditate, cursivitate şi coerenţă, de aceea am purces la tălmăcitea întregului material lăsat de Rozanov, în ideea că doar un
cititor atent, pătimaş, poate extrage întreaga sevă din aceste crâmpeie lăsate de un cărturar contradictoriu, dar profund, care şi-a păstrat mereu prospeţimea percepţiei, şi inocenţa celui care
doreşte mereu să descopere noi tărâmuri şi comunităţi.
1.
- Iată şi rîul "Nistrul, lat într-atât încât nicio pasăre nu îl dovedeşte din prima", după sintagma fantasticului Gogol, şi peste care în maximă siguranţă ne deplasăm pe o şalupă
primitivă de lemn. Malurile lui abrupte sunt întocmai cu cele pe care gonea Taras Bulba, fungind din calea leşilor, de îşi scăpase şi luleaua...
- Opreşte, diavolescule murg! Nu voi ca şi luleaua-mi să nimerească la leşii blestemaţi!!! -- S-a aplecat să o ridice, ş-atunci l-au găbjit urmăritorii, înlănţuindu-l.
Nistrul curge din Carpaţi, şi după zilele fierbinţi se revarsă numaidecît. De fapt -- zăpezile carpatine se topesc.
Cu aceste gînduri despre Gogol, cazaci şi bravi soldaţi, am urcat pe şlep, care a traversat Nistrul, din guvernia Podolsk, care e pe malul stând, aducîndu-mă în Basarabia, care se întinde pe
malul drept al rîului. Este chiar marginea Rusiei!
- Aici e cu totul altfel decît în Rusia -- îmi spuneau oamenii mai în vârstă -- Ce e de fapt, Basarabia? De cîteva decenii s-a desprins de România şi s-a alăturat Rusiei. Deci, cine suntem
noi? De România ne-am despins, la Rusia încă nu ne-am altoit. Ei, acum ne-am contopit, dar îmi amintesc casa părintească, şi de soarta ce a crescut din ea. Era un soi de sălbăticie, de nu vă
puteţi imagina. Nu din pricina edicaţiei, nu e vorba de aşa ceva, familia noastră avea o instrucţie aleasă; primitivismul era dat de însăşi poziţionarea noastră, suntem atraşi ba de
România, ba de Rusia, iar noi am rămas cumva între aceşti doi poli, precum o barcă împotmolită printre trestii, undeva pe râu. Nici înapoi să ne mişcăm, nici înainte nu propulsăm, numic
nu ne e cu putinţă, şi asta nu din neputinţă, ci deoarece toate în jurul nostru sunt fără vlagă, indecise, instabile, nehotărîte, fatalmente obscure. Din arbitrariul şi indecizia asta devenite
cronice, şi soarta famiilior noastre rămîne aleatorie.
Niciodată nu ne-am putut închipui aşa ceva. Noi trăim în interiorul Rusiei precum în Sînul lui Avraam, după zicerea poporului, şi pentru noi încă de pe timpul lui Jaroslav cel
Înţelept toate erau "hotărîte" şi "clare", chiar aş putea spune -- scârboase prin monotonia lor. Despre psihologia fluctuantă a cetăţeanului de la periferii nici prin cap să ne treacă. Dar,
după cum bine se vede -- este o realitate, o realitate dominantă. E vorba de cei din Ţinuturile Baltice, Finlanda, Caucaz. Foarte interesant.
Din satul Rîbniţa (care e şi staţie feroviară), unde e, evident, încă Rusia, bacul ne-a adus în 10 minute în satul Saharna, unde deja e atît de prezent acel "al altuia", chiar şi
în toponimicul localităţii. Saharna? Nu am mai auzit acest cuvînt. Voi vizita Saharna, unde am sosit să îmi rumenesc la soare păcatele toropite de umezeala pătrunzătoare din Petersburg,
de-a lungul ernii întregi.
Două jidauce, una tânără ş-alta mai bătrînă au petrecut bacul, iar pe ăstlalt mal, un alt jidan l-a întâmpinat. Caii, ne-au adus pe coasta malului abrupt.
- E un bac jidovesc?
- Totul este evreiesc - a răspuns încruntat vizitiul -- şi bacul e al lor.
Am descins în minunata Saharna. Şi sufletul a înflorit. Iată căsuţe unse cu lut, avînd o parte vopsită-n alb, alta de culoare galbenă-închisă, iar cea de-a treia -- albastră, fără nicio
pată, arătau cît de mult îşi iubeau proprietarii aceste locuinţe, de le împodobeau, precum mama îşi pregăteşte fata de nuntă. Mi s-a aprins sentimentul proprietăţii. A vedea ataşamentul
autentic al omului faţă de lucrurile lui, e la fel de reconfortant cu a admira tot ce e cu adevărat aşezat, ajuns la vîrsta maturităţii, a "plinătăţii"...De bună seamă, de ce, punem "deprinderea
faţă de propria casă" mai prejos de ataşamentul nostru faţă de cărţi, ştiinţă, pictură.
Era foarte dimineaţă, cam ora şapte, şi undeva într-o curte se mai auzeau resturile unei muzici.
- Ieri a fost o nuntă acolo, cheful s-a întins toată noaptea, iar muzica cu ultimii musafiri încă mai trag de timp. Ceva mai încolo am aflat despre mulţimea praznicelor locale. Sunt
informat că se sărbătoresc nouă zile de joi după Înviere, pe care le numesc "nimfe", dar şi un oarecare "Chirică şchiopu", dar "Sf.Foca", care e deopotrivă şi "foc" şi "iarbă verde" -- o
sărbătoare anume pentru femeile măritate, care e în prima zi de luni după Sfînta Treime. "Şi Domnu' Sfîntu' să te ferească, să nu cinsteşti iarba verde: anul întreg vei avea nenorociri, ce ţi se
vor trage de la iarba verde". Nu am priceput nimic. Mi-este clar că profitând de trecerea Moldovei la Rusia, băştinaşii au prins a prăznui atît sărbătorile ruseşti, cît şi pe cele moldoveneşti.
Am avut ocazia, într-un amurg mai prelungit, să ascult cîntările băieţilor şi fetelor ce se întorceau de la cîmp. De pe malul înalt al rîului pluteau sunete prelungi şi frumoase:
- Sfinte Dumnezeule! Sfinte tare! Sfinte făr'de moarte, Miluieşte-ne pre noi! Cîntare curată.
Nu-mi venea să cred urechilor. E o cîntare funerară! De ce o cîntă lucrătorii? Aici? Fetele şi băieţii?
- Păi, e cîntare bisericească...O fac de plăcere.
De bună seamă, o altă ceată de moldoveni se însoţea de alt cîntec, cu alt motiv, alte tonalităţi, foarte armonioasă. Graiul moldovenesc e îndeobşte frumos, plăcut auzului, iar poporul e,
probabil, cu auz muzical. În biserica pravoslavnică a satului Saharna, după cum am aflat din chestionări multiple, cîntarea şi cetitul sunt împărţite pe din două, jumătate în slavoneşte,
jumătate -- moldoveneşte. De aici, minunatele slavoslovii bisericeşti, au fost preluate fără a se referi la sensuri, transformîndu-le în cîntece de petrecere, muncă şi cîmpeneşti.
Am ajuns într-o parte tenebroasă a satului.
- Jidovii, a zis birjarul...E moldovean, dar vorbeşte ruseşte, lucru care se întîlneşte doar în rîndul tinerilor, care a trecut prin liceu.
- Nimic nu creşte aici. Iată şi sinagogile. Trei la rînd. Toate aproape pe cale de a se prăbuşi, trădează în ferestrele minuscule şiruri de lumînări de ceară, aliniate pe perimetrul
ancadramentului...Să se vadă că sunt spaţii "religioase", "slujitoare Domnului" -- "Desigur, sunt sinagogi!"
- De ce sunt trei?
- Fiecare pătură socială -- cu sinagoga sa. Săracii nu se roagă alături de cei bogaţi, iar cei înstăriţi refuză rugăciunea alături de cei sărmani. Din astă cauză, sunt trei.
- Dar de ce "nimic nu creşte aici"? -- am întrebat încurcat, remarcînd expresia vizitiului.
- Păi, iată, priviţi. Vom trece pe lîngă o casă unde sunt trei copaci uscaţi. De ce s-or fi uscat? Nicăieri în Saharna nu mai sunt copaci uscaţi, totul este verde, copacii, tufele,
curţile şi în stradă -- iarba. Pe cînd aici, în mahalaua jidovească, nici iarbă, nici copaci, nici frunze verzi. Doar o mîzgă neagră, şi curţi zoioase. Vedeţi -- copaci uscaţi.
Chiar aşa, era îngrozitor la vedere: trei copaci în plină putere, definiiv formaţi, aidoma mestecenilor din costa bisericilor de rit vechi de pe la noi, sunt aici -- uscaţi şi fără nicio
frunzuliţă. Erau ca nişte imense "carcase", "corpuri moarte", "schelete", beţe negre proiectate pe cer. Priveam cu frică, şi nu înţelegeam de ce şi cum, şopteam în minte că, în
definitiv, şi "Marea Moartă" ca fenomen şi ca toponimie, există geografic doar în Palestina.
Predispus spre meditaţii de natură mistică şi simbolistă, m-am cutremurat.
-- Eu, care căutam la evrei pe "Baal" şi "Astaroth", fertilitatea şi concepţia eternă, iată -- am găsit "fertilitatea"...Ea nu merge dincolo de "propriul pat", şi cu cît este
ea mai rodnică, cu atît mortifică mai abitir totul în jurul său...La evrei fertilitatea nu e panteistă, "înmulţească-se luna şi stelele". Totul numai mie, pentru "mine". Fertilitatea lor --
e scopită! Doar la ei, la nimeni altcineva.
Mă frămîntam. "Nu înţeleg, e de nepătruns". Ce suprapunere a lui "da" şi a lui "nu", contradicţie în principii. Mie -- totul; dar voi jertfi şi ce este al mei, doar-doar să nu încapă
nimic pe mînile altora. Înfiorător.
Mai tîrziu am aflat: locul acesta al Saharnei, cel mai negru, e şi cel mai bogat al satului. "Ei locuiesc în case dărăpănate, pentru că, principial, evreul nu are nevioie de o casă trainică,
înrucît el este un flotant la Saharna, în Basarabia, şi oricunde -- doar peregrinul e capabil să-şi schimbe casa, vecinii, modul de viaţă, ocupaţia după principiul acolo e bine unde eşti mai
ascuns, mai puţin văzut: "peştele caută unde e mai adînc, omul -- unde e mai bine". Evreul are nevoie de acest "bine"; "bine" pentru el însuşi, şi doar pentru el, şi lor, evreilor. Dar ce se
întîmplă în jur, nu intră în calculele lor. El ia, pentru a putea pleca, nu pentru a rămîne. Chiar şi pentru un nimic, va cosi iarba, va tăia un copac, pentru că sub acest copac nu vor sta
copiii lui, şi nici el cînd va fi bătrîn. Nu are nevoie de nimic din cîte îl înconjoară, pentru că reprezintă o forţă cumplită anciculturală, în orice loc s-ar afla. Puterea lui e superioară
celei în mijlocul căreia se află, chiar dacă sunt doar cinci-şase familii, dar acestea au relaţii conjugale, comerciale, financiare, sociale cu alţii, din Berdicev, Varşovia, Ungaria, Austria şi,
în esenţă -- cu lumea întreagă. Şi această "întreagă lume jidovească" îl susţine pe fiece Şmuel din Saharna, iar numitul "Şmuel din Saharna" ia în mîinile sale întregul sat, şi de data asta
nu pentru interesul său personal, ci pentru întregul evreităţii, căci, înrădăcinîndu-se aici, atrage după sine neamurile, rubedeniile, conaţionalii, pe cei de-o credinţă cu el, pentru a-l ajuta,
se aşează la aceeaşi masă, la care mănîncă Saharna moldovenilor, le mănîncă grînele, orătăniile, dobitoacele, cumpărînd de toate la un preţ mizerabil de mic, prin sindicate fulgerător
create, de care nu mai poate trece niciun alt cumpărător în afara lor. Saharna munceşte, transpiră, ară şi se speteşte, iar evreii transformă sudoarea lor în aur, şi îl scund în buzunare. Au
mereu la "ai lor" un credit nelimitat, cuantificat în necesităţi, dexteritate şi disponibilitate. Ce concurenţă mai poate încăpea, cînd oriunde s-ar afla ei -- sunt "toţi", în timp ce rusul,
haholul , valahul -- este "singur"? Aceşti "toţi" îl şi papă ce cel care e "singur", şi Saharna toată e în mîinile lor, cum în ale lor mîini sunt şi Rezina şi Rîbniţa, care-s de partea
cealaltă a Nistrului, în posesia lor e Basarabia toată, şi aria lor de răspîndire legal delimitată ("черта оседлости"), care
le-a fost lăsată spre vandalizare. Aici totul a fost mîncat, pervertit şi mutilat.
- Pervertit? Cum adică?
- Pentru că au inoculat localnicilor cele mai decăzute gusturi, obişnuinţe şi cele mai parşive mode. Dacă intraţi în casa neagră şi dărîmată a evreului care deţine, se pare, bacul ce
asigură trecerea peste Nistru, veţi constata că bacul e doar un paravan, e faţa văzută a treburilor lui. Aici intră juna naivă, unde contra sumei de 10 kopeici i se vor vinde un farduri
oribile, iar de alte 10 -- un dezgustător parfum sau un machiaj, iar pentru două ruble îi va vinde secretul avortării pruncului din ea. La vecinul proprietarului de bac tînărul din sat va putea
cumpăra pentru cinci ruble un ceas cu schepsis, dar care va merge doar două luni; iar în dugheana din faţă moldoveanca se pricopseşte cu "moda leşească", cu ceva ce străluceşte, atrage,
rezonează, dar care e de sute de ori mai vulgar, mai lipsit de gust decît simplul şi elegantul său port popular. Toate veşmintele locului, obiectele de uz casnic, frumoasele cusături ţărăneşti,
care se cultivă de secole, pline de bun gust -- sunt mutilate de aceste "nimicuri leşeşti", care în realitate sunt nimicuri jidoveşti, iar evreii le-au adus aici din lumea largă,
pervertită, unde nu mai există cultură populară, particularităţi individuale. Acţiunea depersonalizatoare a evreilor asupra poporului este înfiorătoare...
Ascultam, şi toate aceste lucruri mi se păreau absolut noi, nu mai auzisem despre aşa ceva. Transmit deci acestea într-o "stare brută", de parcă le-aş fi ridicat de pe pămînt, fără a le
transforma prin filtrul meditaţiei, fără a adăoga nici "da", nici "nu", pentru că nu am competenţe în aceste materii. Mi se pare că îmi voi "opări" păcatele mele aici, în Basarabia. Aerul
este neobişnuit de uşor. Nici nu-l sesizezi, pieptul nu te doare, în timp ce la Petersburg şi în Finlanda respiri mereu doar frigul, ceaţa, fumul, şi după zece inspirări vei tuşi nemaidecît. Aşa
a rînduit Dumnezeu ruşilor să aibă "capul" şi "centrul" Imperiului într-o locaitate unde nu poţi nici tuşi, nici să te superi, nici să te laşi dus de ipohondrie, nici să te retragi cu
sufletul "în subterană", cum şi-a numit Dostoievsky una din cele mai sumbre nuvele ale sale. De accea, totul ce ţine de Petersburg, şi e "peterburghez" ca esenţă, de aici, dintre binecuvîntatul
Nistru şi îndepărtatul Kiev, se imaginează ca o vremelnică "subterană", prin care duhului rusesc îi este dat să treacă, pentru a se putea aprofunda, dar anume temporar, pentru a putea,
ulterior, ieşi la lumină mai limpede, mai clar şi mai însufleţit.
2.
Afli ceva noi, vezi lucruri nevăzute:
- Pămîntul mă hrăneşte, cum pot să îl las?
Aşa îmi vorbea moşiereasa, de vreo 50 de ani, pe domeniul căreia trăiesc acum, şi pe care am cunoscut-o la Petersburg în 1903-1904 la întrunirile filosofico-religioase, dar şi în cercurile
pictorilor, scriitorilor, şi în alte medii burgheze.
- Am decis să nu mai plec din Saharna, nici măcar iarna. A părăsi pămîntul pentru stăpînul lui este totuna cu a lepăda soţia pe bărbatul ei. Face chiar rău.
Cu această voce hotărâtă ea şi-a adus mîna la piept.
- Sunt fericită aici. În juru-mi creşte totul, se îngraşă. Mă scol la şase dimineaţa, beau apă şi plec cu treabă prin gospodărie. Visez ca şcoala mea să fie în mijlocul unui cîmp, nu în sat ca
acum; şi doresc ca băieţii să trăiască în forfota muncii, şi ei înşişi să muncească; să înveţe muncind şi prin muncă, şi nu abstract, după cărţi, din care numai Dumnezeu ştie ce învaţă,
şi la ce le foloseşte. Dar e programul ministeriului...şi nu i te poţi opune. E ca-n cazul punctului medical: doresc ca acesta să fie aici, lîngă pădure şi podgorii, nu în groapa evreiască şi
murdară, care infestează pe toată lumea, şi e deja o maladie. Dar nu e chip: e prea departe pentru aprovizionare, şi pentru că şi doctorului îi este mai la îndemînă să trăiască
în văgăuna accea, de dragul aprovizionării, bolnavii sunt nevoiţi să zacă tot acolo, şi să respire acel aer împuţit.
(acesta este un ciot, se lucrează)
Ecrire un commentaire - Voir les 1 commentaires - Recommander
Biserica Sfântul Dumitru, una din bijuteriile arhitecturale ale Varoš-ului