Manastiri basarabene

Scurt preambul:
Serguei AVERINŢEV (1937-2004) a fost unul din cei mai importanţi cercetători ai culturii antice şi bizantine, traducător şi savant cunoscut în toate mediile culturilogiei, filosofiei şi teologiei creştine. A tradus din Psalmii lui David şi a făcut suprinzătoare comentarii la Evangheliile sinoptice. Şi-a dedicat viaţa întreagă studiului, cercetării şi promovării moştenirii creştine. Spre finele vieţii a pronunţat şi câteva "cuvinte" pe marginea pericopelor evanghelice, la strană, încercând să explice şi să împărtăşească semenilor săi fărâme din frumuseţile dulcelui grai al Scripturilor. În chiar anul adormirii sale câteva dintre acestea au fost publicate. Transcrierile acestor predici au fost făcute în anul 1993, după înregistrări făcute în Catedrala Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir (fosta mănăstire a Întâmpinării Maicii Domnului).

07.02.1993 -- La Duminica Fariseului şi Vameşului.

"Fraţi şi surori! Judecata supremă a Domnului nostru a pus rugăciunea vameşului mai presus de rugăciunea autosuficientă a fariseului. Slujba zilei de astăzi confirmă această sentinţă, iar simţămintele noastre, de regulă, se alătură acesteia. Dar pentru ca acordul inimii noastre şi sentinţa Domnului să nu fie prea comun, şi pentru a înţelege mai profund puterea şi judecata Domnului, ne va fi de folos să medităm asupra celor multe, pe care fariseul le-ar putea aduce în apărarea sa.
Suntem obişnuiţi să folosim cuvântul "fariseu" ca sinonim al cuvântului "ipocrit". Şi de bună seamă, Domnul i-a numit pe farisei ipocriţi sau chiar prefăcuţi, dacă e să luăm la socoteală semnificaţia cuvântului grecesc, folosit în Evanghelie. Dar Domnul nostru avea dreptul şi cătarea de a-i numi astfel de farisei. Noi însă trebuie să medităm, în ce sens fariseul -- e ipocrit? În viaţa noastră putem spune unuia că este ipocit doar pentru că pur şi simplu e un făţarnic: în faţă pare un om cumsecade, binevoitor, dar imediat ce se întoarce cu spatele, se comportă într'un fel potrivnic. Despre fariseul adus în discuţie în pericopa de astăzi nu ştim astfel de lucruri. El a vorbit în faţa Domnului şi faţă cu propria conştiinţă, nu în faţa oamenilor, deci nu avem temeiuri să presupunem că în existanţa sa nu a îndeplinit cele pe care le-a spus. Întradevăr a postit de două ori pe săptămână, şi de bună seamă, trebuie să presupunem, nu şi-a îngăduit nicio abatere, jertfind a zecea parte din veniturile sale, în folosul bisericii. Nu e tocmai puţin. Iar astfel de persoane, omeneşte vorbind, nu jinduiau la avutul altora, care nu păcătuiau prin furt şi curvie -- astfel de oameni sufereau de pe urma unora ca vameşul. 
Vameşul -- este cel care aduna impozitele, cel mai adesea îşi permitea diverse nedreptăţi, care lua mult peste cele cuvenite (pe asta se şi baza sistemul de impozitare), plus de asta, se afla în slujba puterilor ocupante, a alogenilor, păgânilor. Puterea pământească este puterea trimisului Romei, ea îi dădea toate priorităţile vameşului, iar în viaţa de zi cu zi, să ne înţelegem, fariseul şi tovarăşii săi, aveau de pătimit de pe urma acelora precum vameşul.
Dar iată vine ora răzbunării pentru fariseu. Este în biserică; vede la intrare figura vameşului, jenată şi strvită de conştiinţa propriilor greşeli -- cineva pe care-l suportă cu greu zilnic. Dar măcar aici, în incinta bisericii, toate ale Legii, obiectele sfinte, bunăvoinţa lui Dumnezeu -- îi aparţin lui, fariseului; acestea reprezintă, am putea spune, cărţile sale în lupta împotriva vameşului. Acolo, afară, pe stradă, vameşul are puterea, dar aici, totul e în posesia fariseului. Lui îi aparţine Legea însăşi, iar Legea şi el sunt ca şi un întreg, sunt una. De aici problema îngrozitoare a fariseului, întrucât fariseii, de regulă, nu erau nişte prefăcuţi vulgari, adică nişte mincionoşi, contrazicându-şi propriile cuvinte imediat ce pleci de lângă ei. Ei erau nişte oameni serioşi. Parcă am putea fi de-a dreptul invidioşi pe o astfel de societate în care nu bogăţia, puterea pământească, fastul şi moda sunt la mare preţ, ci blagocestia şi învăţătura, aplecarea de a pricepe şi a urma Legea întocmai sunt virtuţile supreme. Fireşte, putem afirma (şi aceasta va fi adevărat) că fariseii se raportau prea meschin în aplicarea Legii. Dar, ne întrebăm, e oare atât de lesne să trasăm o limită între exigenţa în transpunerea exactă a Legii şi meschinăria iresponsabilă? Până la urmă, în raport cu măreţia lui Dumnezeu, orice am putea noi face este insignifiant. Dar nu suntem chemaţi să ne îndeplinim datoria şi în cele mici?
Unde a greşit atunci fariseul? Întâi de toate, se judecă pe sine şi pe vameş -- în locul Domnului. El parcă atentează la pristolul suprem, pregătit în vederea Judecăţii de Apoi, grăbeşte această Judecată. Dar, fraţi şi surori, ne putem oare abţine de a anticipa Judecata Dumnezeiască, şi de a vorbi în numele Domnului, în locul Lui?
Mai departe.
Fariseul se anunţă mulţumit de sine. I se pare că nu-i rămâne decât să aducă slavă Domnului, pentru că Acesta l-a făcut drept-credincios, şi nu păcătos. Dar esenţa problemei nu e doar că fariseul cuteză a vorbi astfel despre sine. Ei bine, noi învăţaţi fiind de învăţătura evanghelică nu vom vorbi astfel, vom deveni mai vicleni decât fariseul. Învăţătorii duhovniceşti numeau tocmai această smerenie doar în cuvinte --, nu şi în simţire -- smerenie-cuvântătoare (смиренноглаголание), şi o puneau în opoziţie cu autentica smerenie. Dacă din pilda aceasta vom reţine doar că trebuie să ne abţinem de a pronunţa anumite cuvinte, atunci fariseul se va deosebi de noi doar prin faptul că el era mai naiv, mai sincer şi mai direct, dacă vreţi. El întradevăr spune ceea ce gândeşte şi simte. Simţămintele lui sunt în raport cu norma Legii, pe care o are înaintea sa şi o cinsteşte sincer -- măsura aceasta este moartă. Din ce vedem asta? Din faptul că doar aceasta este măsura la care el a aspirat, şi a atins-o pentru a putea împlini Legea. Dacă măsura aceasta ar fi fost vie, în raport cu care el trăieşte, ea ar fi crescut împreună cu el -- cum e arătat în Predica de pe Munte. Da, se spune, "nu preacurvi", iar fariseul, probabil, a îndepinit asta, el nu săvârşeşte necurăţii trupeşti, din moment ce se grăbeşte să mulţumească Domnului -- că nu e ca desfrânaţii. Or, Domnul cere curăţia inimii, curăţia acelor adâncuri ale inimii pe care ochiul omului nu le vede. În inima noastră sălăşluiesc astfel de profunzimi (cu mult înaintea psihologiei veacului nostru a vorbit despre asta Fericitul Augustin) care sunt aidoma beznei -- la care vederea noastră nu poate fi nicidecum părtaşă. 
Ştim acum, că fraţii acestui fariseu puneau Viaţa Celui Mai Viu Dumnezeu oarecum mai prejos de Lege. O astfel de opinie aveau învăţătorii fariseilor acelei vremi, dar şi cei ce le-au urmat. Ne este oarecum la îndemână să ne amuzăm cu această imagine a lui Dumnezeu, care meditează în eternitate asupra propriei Legi -- precum o face nemuritorul, celestul, atotputernicul şi nepătatul fariseu. Poate că ne este uşor să facem acest lucru, dar mersul acesta al gândului, potrivit căruia Legea este pe acelaşi palier cu Dumnezeu sau chiar mai presus decât El -- este o gândire înspăimântătoare, deloc simplă în esenţă. 
Şi mai departe.
Fariseul nu se mulţumeşte să slăvească pe Dumnezeu pentru credinţa sa în faţa Legii, mai mult, voieşte să-i pună undeva în plan secund pe ei, ceilalţi, care sunt păcătoşi. Mai trebuie spus, că vocabula "fariseu" provine de un verb vechi evreiesc, şi semnifică a "separa". Fariseul e acea persoană care s-a separat cu bună ştiinţă de orice necurăţie, dar şi ceilalţi oameni, care sunt maculaţi, şi care nu sunt aşa cum este el. Deoarece el este omul Legii, recunoscut şi respectat ca atare de societate, obligaţia lui este să mărturisească în numele Legii, şi să-i înveţe pe cei păcătoşi postulatele Legii. Însă astfel el se separă nu doar de păcat ci şi de păcătoşi, şi ridică înaintea sa un obstacol de netrecut în faţa datoriei de a învăţa pe alţii Legea, de a transmite altora acel bine, beneficiarul căruia se crede el însuşi. Căci, omul păcătos şi noi toţi, în virtutea păcătoşeniei noastre, ne-am obişnuit să simţim acut îndrepăţirea de sine a altuia. Iată de ce, atunci când  fariseul trasează graniţa între sine şi păcătoşi, în loc să se delimiteze el însuşi de păcat, face tot posibilul spre a nu mai fi un învăţător, şi nu mai poate fi numănui de folos. 
Cunoaştem că multe reproşuri au venit înspre omul religios, cucernic, înfăptuitorul Legii, din sfera gândirii atee. Acuzaţiile acestea, venite din partea unor oameni necredincioşi, cu pasiuni urâte, sunt îndreptate contra credinţei, şi conţin numeroase clevetiri şi nedreptăţi. De aceea, dacă luăm ca adevărate slovele proorocului David, precum că "tot omul este minciunos" (Ps.115, nota mea), noi, martorii nevrednici ai credinţei adevărate, suntem parte a acestei judecăţi, iar în învinuirile conţinute în majoritatea discursurilor îndreptate contra binecinstitorilor, există o doză de dreptate. Iar creştinismul, Învăţătura lui Hristos, Învăţătura Evangheliei -- e singura povăţuire religioasă, învăţătura blagocestiei, care e capabilă să vadă şi înţeleagă acea măsură a adevărului conţinută în această pildă, dată nouă spre zidire...Numai învăţăturii lui Hristos îi stă în putere să ne înveţe pe noi aceste lucruri, noi, care vom intra în săptămânile postului ce vine, şi care venim duminica în Casa Domnului, şi cum ne'ar putea vedea, să zicem, vameşul. 
Să trăim deci, după o măsură vie, care este Însuşi Hristos. Atunci când sfinţii, marii sfinţi şi marii propăvăduitori, se osândeau, numindu-se pe sine "mari păcătoşi", asta nu era doar smerenie-cuvântătoare. Îşi spuneau  "mari păcătoşi" nu pentru că creştinilor le stă bine să-şi zică astfel, ci pentru că ei în inima lor, în conştiinţa lor, a cărei creştere era pe măsura nevoinţei, se vedeau ca mari greşiţi. Înaintea lor nu era măsura moartă, până la care să poţi ajunge, de-asupra lor e Dumnezeul Cerului. Ei sunt vii, pentru că se înaltă spre acest Cer, iar Cerul rămâne mereu necuprins de-asupra capetelor. Cei care îmbrăţişează alte religii post spune, şi îndeplini: "Iată, noi am săvârşit toate!". Să nu ne amăgim, şi sp nu râdem de adepţii altor religii. În orice religie să îndeplineşti totul e foarte deficil. Creştinul însă niciodată, nici o secundă măcar, nu poate simţi şi spune: "Iată, toate-mi sunt cu putinţă", -- pentru că măsura lui e mereu vie, e Însuşi Dumnezeul nostru."            

ÎN vara lui 2006 Petru Mamonov a "predicat" pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului "Ostrovul", iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în "Ostrovul" nu a fost întâmplător, ci absolut necesar...

"-- Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre "Ostrovul" lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: "Mâncarea e rece!". Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, "nevasta e obligată", "soţul trebuie" etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra'n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună...stai întins, şi simţi o căldură benefică'n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n'ai băut. Aha...ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte... Îmi spunea aici o tinerică: "Nu-mi iubesc părinţii". Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? "Da -- îmi răspunde fata, -- fac cum se cuvine, cele necesare". Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine -- plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul -- al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi", ci "Ia de la mine". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu'n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers -- sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: "ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut". Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N'a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n'a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai -- ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N'ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p'un amărât, şi te gândeşti: "Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci..." Dă'i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p'aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: "Biletele d-stră, biletele la control". Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă -- care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei...la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri...La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: "Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie...liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt "noua generaţie". Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?" Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns... Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram...nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M'am străduit să le explic. Eram într'o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul -- e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar -- un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună -- ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.

(...)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi --slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: "Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut...să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu". Mă simt un actor? Eu sunt -- Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: "Cum ai putut să joci în halul ăsta?". Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul "Ostrovul". Ne-a reuşit -- nu? Va impresiona? M'am strădut să'i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi -- mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris...Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori..."

A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b.

Am găsit un minunat text al Sfântului Ierarh Innokentie al Hersonului, o învăţătură despre Sfânta Împărtăşanie, şi despre tradarea lui Iuda. M'am grăbit, azi fiind Joia Mare, cu spălarea picioarelor şi citirea celor 12 Evanghelii, urmate de Răstignirea Domnului; am considerat util să afişez această succintă scriere acum, urmând să o traduc pre româneşte pe cât de repede va fi posibil. Dumnezeu în mijlocul nostru!


О ТАИНСТВЕ ПРИЧАЩЕНИЯ

Поучение о причащении Святых Тайн свт. Иннокентия Херсонского.

Куда пошли из-за тайной вечери апостолы? Они пошли с Учителем и Господом своим в Гефсиманию, чтобы там бодрствовать и молиться, страдать и уповать.

А куда пошел Иуда? Он пошел один к врагам Иисусовым, за слугами чтобы взять и предать им своего Учителя и Господа. От одной и той же Божественной трапезы — какие два различных плода!..

Из одного и того же места — какие два противоположных пути!.. Куда привел путь апостолов? Сначала в Гефсиманскую горницу, а потом — на небо…

А путь Иудин? Он привел сначала в чертоги Каиафы, потом завел было несчастного на некоторое мгновение к храму, но потом и скоро привел к погибельному древу, а с него — в ад!.. До того различна была участь первых причастников Тела и Крови Христовой!

Отчего такое ужасное различие? От благой и злой воли. Благая воля привела апостолов на небо, злая воля низвела в ад Иуду. И Петр падал, но восстал; то же было бы и с Иудой, если бы покаялся и сотворил плоды, достойные покаяния.

Идет ли кто ныне путем апостолов? Идет тот, кто, причастившись Тела и Крови Христовой, почитает себя через то самое неразрывно и навсегда соединенным с Христом, а посему следует за Ним всюду, куда ни поведет Он, на Фавор или в Гефсиманию; кто, принадлежа Спасителю своему всем существом своим, старается уподобляться Ему во всем: мыслить так, как мыслил Он, говорить так, как говорил Он, стараться жить и умереть, как жил и окончил земную жизнь Он!

Не идет ли кто и ныне путем Иудиным? Идет тот, кто, принимает Тело и Кровь Господа в евхаристии, принимает их без должной веры (как простой хлеб и вино) и почитает себя через то ничем не обязанным своему Спасителю; кто в храме показует некое уважение к святыне и, когда говорят о грехах и измене закону, готов, подобно Иуде, спросить: «Не я ли, Господи?» а за храмом явно поклоняется миру и его кумирам; продает бесстыдно веру и закон, стыд и совесть.

Таков и ныне путь апостолов и путь Иудин. Перед вами оба пути: и один какой-либо избрать должно. «Иже несть со Мной, на Мя есть», — сказал Сам Господь. Итак, с кем вы? с кем, — не здесь и теперь, в храме; а там, где встретит вас искушение: где, может быть, надобно будет приять честь и богатства неправедные или идти на крест за правду?.. Но уже вы избрали, что должно: каждый из вас сказал: «Я не дам Тебе лобзания Иудина!» Смотрите, не давайте же сего адского лобзания. Иначе оно будет некогда жечь уста и сердца ваши адским пламенем. Каждый из вас обещал исповедать Господа, подобно благоразумному разбойнику: смотрите, исповедуйте же! В случаях к сему не будет недостатка, ибо мир и теперь тот же, что был прежде: весь во зле лежит и ко злу всех влечет. Стойте же мужественно против сего зла и в себе, и в других. Не возвращайтесь на прежнее.

Благоразумный разбойник, если бы ему досталось сойти с креста живым, без сомнения, посвятил бы всю остальную жизнь Господу и соделался бы ревностнейшим из учеников Его.

Посвятим и мы все остальное время жизни нашей Ему же, Всеблагому, дабы в час смерти услышать от Него: днесь со Мной будеши в раю!

Аминь.

********
DESPRE TAINA GRIJANIEI

Învăţătură despre Împărtăşirea cu Sfintele Taine, a Sf. Innochentie al Hersonului

Încotro au plecat ucenicii după Cina cea de Taină? Ei s-au dus dimpreună cu Învăţătorul şi Domnul lor în grădina Ghetsimani, pentru a priveghea şi a se ruga, pentru a suferi şi a se bucura.
Dar unde s-a dus Iuda? El s-a grăbit către duşmanii lui Hristos, la slugile cărora urma să-L predea pe Învăţătorul său şi Domnul. De la aceeaşi trapeză Dumnezeiască -- ce roade deosebite!..
Din unul şi acelaşi loc -- ce drumuri opuse!..Unde i-a purtat paşii pe apostoli? Întâi, spre grădina Ghetsimani, apoiu -- spre ceruri...Iar calea lui Iuda? L-a îndrumat spre cubicului Caiafei, după care, pentru puţin timp spre templu, dar foarte repede -- spre pomul morţii, iar de acolo -- în iad!...Iată cât de osebită fost-a soarta celor dintâi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului!
Dar de unde această înfricoşătoare osebire? De la voia cea bună şi cea potrivnică. Voia cea bună a săltat Apostolii la ceruri, iar cea împotrivitoare l-a împins pe Iuda spre iad. Chiar şi Petru căzuse, dar s-a ridicat; la fel s-ar fi petrecut şi cu Iuda, dacă s-ar fi căit, şi rodul cel bun merita căinţa. 

Mai merge astăzi cineva pe calea Apostolilor? Merge doar acela, care cuminecându-se cu Trupul şi Sângele lui Hristos, îi urmează Lui în toate, oricunde l-ar conduce acesta, spre Tabor sau Ghetsimani; acela care aparţinându-I Mântuitorului cu întreaga sa fiinţă, se străduieşte să-I semene Lui în toate: gândeşte precum gândea El, vorbeşte precum vorbea El, încearcă să trăiască şi să moară, întocmai cum şi El a trăit şi şi-a încheiat viaţa cea lumească!

Dar nu merge cineva şi azi pe drumul lui Iuda? E acela care, primind Trupul şi Sângele lui Hristos în euharistie, le primeşte fără credinţă (ca pe o simplă pâine şi vin), şi se consideră pe sine mai presus de cele pe care i Le datorează Mântuitorului; acela care în biserică arată oarece evlavie, iar atunci când se vorbeşte despre păcate şi schimbarea Legii, e gata precum Iuda, să întrebe: "Oare eu sunt, Doamne?", dar în afara bisericii se închină lumii şi idolilor acesteia; îşi vinde fără prihană credinţa şi Legea, ruşinea şi obrazul.

Neschimbate sunt şi azi, calea Apostolilor şi drumul lui Iuda. Aveţi în faţă ambele drumuri, şi doar unul dintre ele trebuie să-l alegeţi. "Dacă sunteţi cu Mine, şi Eu sălăşluiesc întru voi", ne spune Domnul. Deci, prin urmare, cu cine sunteţi? spre ce mergeţi -- nu acum, aici, în biserică; ci acolo unde vă va întâmpina ispita; poate acolo unde veţi alege între a primi cinstea şi bogăţiile stricăcioase, sau crucea pentru adevăr?..Dar aţi ales cele trebuincioase, atunci când aţi pronunţat: "Nu îţi voi da sărutare, ca Iuda!". Luaţi aminte, să nu daţi această sărutare diavolească, căci ea va arde buzele voastre şi inimile voastre cu focul cel diavolesc. Fiecare dintre voi a făgăduit să-L mărturisească pe Domnul, aidoma războinicului cel înţelept: aşa să daţi mărturie! Acesteia nu-i lipseşte nimic, căci nici lumea nu s-a îmbunat de atunci: pe de-a întregul în rău zace, şi spre acest rău pe toţi îi atrage. Bărbăteşte să staţi împotrivindu-vă acestui rău, şi în voi şi în ceilalţi. Să nu vă întoarceţi la cele potrivnice. 

Talharul cel înţelept dacă s-ar fi coborât viu de pe cruce, neîndoielnic şi-ar fi dăruit întreaga lui viaţă Domnului, făcându-se ucenicul Său cel mai devotat. 

Să închinăm viaţa noastră cea rămasă toată Lui, Milostivului, pentru ca în ceasul morţii să auzim de la El: azi vei fi împreună cu Mine în rai!

Amin. 

**********
Tălmăcită în ziua de azi,
a Cuv. Teodor Sichelotul episcopul Anastasiopolei;  Sf. Apostol Natanail   (22 april), de mine, păcătosul. Iertaţi-mi neputinţa şi îndrăzneala de a fi ales tocmai acest text!  

Săptămânile trecute răsfoiam pe internet presa intelectuală din Rusia, şi am fost atras de un incitant articol din Russkaya Jizn' (Viata rusa); se spune despre această revistă bisăptămânală că ar fi (sau cel puţin se doreşte a fi)echivalentul publicaţiei  americane The New Yorker. O revistă cu texte serioase, problematizante, cu numere tematice, cu literatură de foarte bună calitate. Un număr din Russkaya Jizn' a luat in colimator tema bărbatului. Printre multele şi diversele eseuri şi texte subsumate subiectului, m'am oprit asupra celui care încearcă o clasificare, câtuşi de puţin exhaustivă, a bărbatului în biserică. Autorul, Dmitry Danilov, porneşte de la premiza că prezenţa bărbatului în biserica rusă este infinit mai puţin numeroasă decât a femeilor, şi că prezenţa lor în Casa Domnului se cere analizată şi desluşită sub forma unei clasificări din care se exclud oamenii de stat (enoriaşii VIP, cum îi numeşte autorul), precum şi cei nimeriţi din întâmplare în locaşele sfinte. Am purces la o tălmăcire a textului, omiţând pe alocuri frazele excesive şi repetitive.


Gospodarul vânjos
O caracterizare, fireşte, convenţională. E vorba de un bărbat care stă ferm pe picioarele sale, avut, dar nu neapărat bogat. Se ocupă, de regulă, cu ceva "afaceri", activităţi economice, e proprietarul unei firme de mici dimensiuni sau medii. E un bărbat tarat în multe, descurcăreţ, care le ştie cam pe toate. Are o clientelă formată, şi o reputaţie neclintită; iar profitul său e stabil şi ferm. E vorba de oameni care sunt mereu convinşi că dreptatea e de partea lor, şi că însăşi viaţa lor e cea dreaptă. Probabil că asta le oferă un confort sufletesc maxim - să te simţi prosper şi social, şi moral, şi duhovniceşte. Şi-ar putea spune şi aşa: "Noi suntem sarea pământului. Noi suntem modelul vieţii. Ţara se ţine pe alde noi". Prosperitatea asta ar putea fi înţeleasă şi confirmată prin prisma propriei echităţi. 
De regulă, ei sunt capii unor familii bine sudate, cu obiceiuri şi elemente patriarhale. La slujbă se vine cu întregul clan, cu nevestele şi copiii. Ei participă activ la viaţa parohială, ajută biserica cu bani, iar această constribuţie e cel mai adesea substanţială. Reprezentanţii clerului îi cunosc bine, şi se comportă faţă de aceştia cu respect afişat. Aceşti "gospodari vânjoşi" au o stimă nemărginită faţă de slujitori, fără nicio notă critică. 
În subtilităţi de natură liturgică, dogmatică, ascetică sau a dreptului canonic preferă să nu se adâncească, iar literatura pravoslavnică nu e pentru ei; e prea complicată şi inutilă. Practica lor duhovnicească e foarte sărăcăcioasă. Rugăciunile de dimineaţă şi seară, cele dinaintea mesei şi de după, mersul regulat la biserică, uneori - pelerinaje, sunt suficiente pentru ei. În mediul lor e suficient să se împărtăşească de patru ori pe an, la fiecare post, mai rar - în fiecare lună. "Doar nu suntem monahi!" Starea asta de spirit e întreţinută adesea şi de preoţi. Argumentul "noi nu suntem monahi" este foarte important pentru categoria analizată.  Forma vieţii bisericeşti care s-a încetăţenit până acum în biserica noastră - e singura dreaptă şi posibilă. Conservatorism total. 
La vedere aceşti domni sunt impunători, sunt întemeiaţi şi au conştiinţa propriei importanţe. Sunt îmbrăcaţi solid pentru slujbe, adesea la costum şi cu cravată. Foarte rar îşi lasă barbă şi niciodată păr lung (acestea sunt atributele altor categorii, despre care vom vorbi mai la vale). Risc să formulez presupunerea că pentru astfel de mireni religia în sine nu e interesantă cam deloc. Aceasta e privită ca un mijloc de autolegitimare morală, ca şi un liant pentru întemeierea societăţii. "Trebuie să trăim corect".

Intelighentul
Despre fenomenul intelighenţiei ruse în biserică s-au exprimat foarte mulţi. M-aş îndoi să pot aduce ceva nou la acest tipaj uman. Dar nu se poate să nu-l pomenesc în această clasificare. Tarele de căpătâi al intelighentului bisericesc - curiozitatea minţii, şi asta chiar independent de realele capacităţi ale acesteia. Criticismul total faţă de învăţătura bisericii, şi faţă de oamenii ei este echivalentul desăvârşit necritic faţă de propriile judecăţi, emise cu orice ocaziune. Acest neastâmpăr al minţii obligă intelighentul să cetească neîncetat, înclusiv literatură de specialitate. Ceea ce, în esenţă, este lăudabil. Deşi, adesea, astfel de lecturi sunt stihiinice, în afara oricărui sistem. Trage cele mai bizare concluzii din textele Sf. Theodor Studitul, a Hrisostomului, a lui Antonie de Suroj. Pledează ca slujba trebuie să se ţină fie doar în rusa contemporană, fie în greceşte, unde să se cânte doar psaltică. Spovedania nu e obligatorie, iar dacă se poate, împărtăşania să fie cât mai deasa.
Credinţa lui e mişcătoare şi vulnerabilă. Îl poate dezamăgi profund Ortodoxia ciocnindu-se de micile păcate ale clerului, sau în urma unor mărunte neplăceri ale vieţii comunitare. 
Faţă de preoţime e mobilizat pe poziţii critice. Îi place să-i judece pentru indiferenţa faţă de mireni, pentru sibaritism, pentru iubirea de arginţi, pentru puţina şcoală. În general, îi e pe plac să judece. E predispus ecumenismului, într-o formă sau alta, îi repugnă să audă când cineva e numit drept eretic. Discută cu pasiune despre "căile multiple spre Dumnezeu", "despre ramurile numeroase ale Bisericii" ş.a.m.d. Catolicii sunt în graţiile sale. De regulă, nu din cauza învăţăturii Bisericii Catolice, că asta ar fi cea dreaptă. Motivaţia e de ordin pur psihologic, sau estetic. "Sunt nişte oameni culţi, plăcuţi, inteligenţi", "la ei totul e frumos", "termenii latini sunt admirabili", "respectul faţă de demnitatea umană la ei e desăvârşit"..."Arhitectura catedralelor gotice este minunată"..."Papa - este o personalitate eminentă"...
Pe protestanţi însă, îi urăşte - pentru simplitatea, directeţea şi lipsă lor de ingeniozitate.
E foarte pozitiv în raport cu iudaismul. "Avem rădăcini comune", "evreii - sunt poporul ales", "un om de cultură nu se poate comporta necuviincios faţă de evrei, faţă de străvechea lor religie"...Dacă cineva afirmă că iudaismul în formele sale actuale este o religie a respingerii lui Dumnezeu, antihristică, intelighentul ortodox se înfurie şi mânios gesticulează din mâini. 
Ascetismul intelighentului, ca şi lecturile, înclină spre nesistematic, salturi, cu ascensiuni şi căderi. Perioadele de efort neprecupeţit pentru rugăciune şi post se preschimbă prin altele, în care viaţa de rugăciune este abandonată pentru un timp impobabil. Impunându-şi greul unui ascetism peste măsură, se poate tulbura psihic, raţiunea se deteriorează (procesul este descris de-o manieră genială de către Andrei Monastyrsky în textul său Şoseaua Kaşirkoe*). Deşi, acest pericol îl poate paşte pe oricine, nu doar pe intelighenţi.
(...)
Îndeptăţirea de sine este "virtutea" oricărui "tip bisericesc", şi a oamenilor în general. Însă intelighentul religios are o virtuozitate sporită în a jongla cu termenii spre a-şi justifica atât propriul mod de existenţă, cât şi carenţele caracterului său. Aspiraţia de a face lucruri bune şi a te pune'n slujba unor scopuri sociale te absolvă de grija pentru asceză şi rugăciune. Iar atunci când neglijezi ajutorul pentru aproapele, din nedorinţă sau neputinţă - invoci iubirea pentru Dumnezeu, mai presus decât dragostea pentru oameni. Patima beţiei o motivează prin citate clare: "Şi Mântuitorul a băut vin", "vinul veseleşte inima omului". Îşi găseşte îndreptăţire pentru orice abatere şi viciu. 
"Sunt păcătos", "am greşit", "nu am dreptate", "nu ştiu" - sunt formule destul de rar întâlnite în vocabularul intelighentului religios. 
Sosirea anticristului va fi întâmpinată de acest intelighent religios cu exclamaţii entiziaste.

Zelosul
L-am numit astfel pentru a concentra la maximum definiţia. Dar mai exact ar fi - râvnitor mai mai mult decât îl ajută raţiunea. 
În opinia mea este tipul cel mai dezagreabil.
Privirea-i arde ca o flacără dementă, morbidă. Aspectul său exterior e neîngrijit, uneori - anecdotic. Are probleme infricoşătoare cu psihicul, şi e incapabil de o comunicare normală. Cum dealtfel, şi - pentru o muncă în folosul comunităţii. Îşi începe viaţa religioasă, de regulă, în vederea întremării sănătăţii. Manifestă un interes sincer faţă de credinţă, tinde să devină un bun creştin, să slujească Domnului, să-şi depăşească patimile, atât de caracteristice naturii umane. Omul se roagă îndelung, citeşte sistematic, e permanent în biserică. Încântarea neofitului, entiziasm deplin.
Dar mai apoi toate se prăbuşesc în hău. Se întâmplă din cauza lipsei unei virtuţi esenţiale a creştinului, dreapta-socotinţă**, şi din nedorinţa de a o educa. Omul tinde spre Dumnezeu, "spre bine şi lumină", doar că înţelege anapoda calea. 
Înţelege greşit porunca: "nu iubiţi această lume, şi tot ce este în ea", derută care-l aduce către o ură instinctivă faţă de tot ce e lumesc, dar cel mai rău - faţă de sine în această lume. Abandonează serviciul (dacă-l avea), studiile. Desocializare treptată, completă.
Înţelege greşit necesitatea căinţei. În locul căinţei fireşti, cu efortul necesar de a lucra cu sinele, spre o "înnoire a minţii" şi a vieţii întregi spre împlinirea idealului vieţii creştine, în interiorul acestui om creşte sentimentul sălbatic al culpei. "Sunt un vierme, sunt mai rău decât toţi, sunt un rob bun de nimic" - gânduri ce sunt bune în esenţă, măcar şi pentru faptul că descriu o situaţie reală. Grav este faptul că zelosul nostru nu vede nicio ieşire din această situaţie, şi mai rău decât atât, nici nu încearcă s-o caute. "Da, sunt un vierme, vierme, vierme, şi astfel va fi mereu, şi nu pot face nimic să nu fie aşa". O fundătură. Un iad psihologic.
Înţelege greşit necesitatea ascultării. În locul ascultării faţă de Dumnezeu, Biserică şi învăţăturile ei, o supunere oarbă, iraţională, faţă de diverşi cârmaci, reali sau imaginari (preoţi, stareţi etc.). Pe acest teren cresc roadele bogate ale masohismului. Zelosul exultă când este umilit, iar reproşurile venite din partea acestor cârmaci sunt primite cu o "încântare recunoscătoare". Îi place să asculte şi el însuşi să povestească istorioare în care cineva "smereşte" pe altcineva. Cu precădere, poveşti cu "stareţi". 
În general, îi place tot ce are legătură cu stareţii şi fenomenul stareţiei***, caută cu încrâncenare o călăuză spirituală, e gata să-şi înredinţeze viaţa duhovnicească oricui, important acesta să-şi zică "stareţ", sau cineva căruia i se spune astfel -- de către alţii, aidoma zelosului nostru. 
Se ştie, că acolo unde masohismul e în exces, şi sadismul prisoseşte. Jalea se aşterne peste acela căruia zelosul trebuie să-i decidă soarta.Plus de asta, are multiple fobii. Urăşte crâncen, cu sârg: pe atei, pe eretici, pe ecumenişti, pe comunişti...Dar nu urăşte ideile lor, ci anume pe purtătorii acestora (ideile sunt în acest caz pe planul secund). În linii mari, urăşte pe toţi, incuzându-se şi pe sine. Respectă doar cârmacii, şi cu precădere pe cei care ştiu a "smeri" cât mai vârtos
Este un împătimit, până la fanatism, al pelerinajelor. Este absolut încrezător de faptul că neglijând slalomul de la o mănăstire la alta nu există mântuire. "N-am fost de trei luni la mănăstirea Optina, mă sufoc".
Este copleşit de monahism. Nu de ideea monahismului (acest tip este incapabil de a înţelege monahismul autentic), ci mai degrabă de subcultura monahală. Îi sunt mai ales dragi superstiţiile care bântuie prin mediile monahale, "predaniile stareţilor", pe care acesta le cinsteşte ca pe suprema înţelepciune.
Este împotriva codurilor de bare, a noilor paşapoarte, a cardurilor bancare, a oricăror date personalizate. 
Nu va spune niciodată un "mulţumesc", ci doar "Doamne ajută", nicând nu va pronunţa "cu plăcere", doar - "întru slava lui Dumnezeu"...
Obligatoriu poartă barbă, cel mai adesea - încîlcită şi neîngrijită. Foarte des îşi lasă păr rung, slinos, adunat într-o codiţă la spate. 
Astfel de oameni ajung destul de des nişte banali descreieraţi.

Creştinul ortodox autentic
Strict vorbind, creştinul ortodox autentic se regăseşte în nume ca: Serghie de Radonej, Nil Sorskii, Serafim de Sarov, Ioan Gura-de-Aur, Apostolul Pavel. Dar dacă e să coborâm niţel ştacheta, şi să privim lucrurile, oarecum dinspre "firul ierbii", de pe poziţii socio-psihologice, atunci creştinul ortodox autentic, cel puţin aşa cum îl percep eu, trebuie să întrunească calităţile tuturor acelor tipuri deja descrise, şi să-i lipsească părţile lor negative. Sau, la rigoare, să tindă să-şi agonisească pe cele dintâi, în schimbul viciilor.
Judecata sănătoasă, echilibrat conservatoare, un individ adaptat social -- calităţi ale gospodarului vânjos.
Tendinţa spre cunoaştere, pasiunea lecturii -- precum sunt caracteristice intelighentului. Doar fără tendinţa mereu gata de a judeca toate pe lumea aceasta, fără fantezii dubioase, fără dezechilibrul emoţional şi indisciplina intelectual-ascetică.
Sincer în credinţa sa, "fierbinte", şi străin de indiferenţă, precum zelosul. Dar trebuie evitate tendinţele sado-maso, fără superstiţii, şi fără acea nebunie de care viaţa zelosului-râvnitor-peste-măsura firii e plină. 

Astfel de oameni există, i-am întâlnit chiar eu. Atât doar că, aşa mi se pare, sunt foarte puţini.      
-----------------------------------------
* Text inexistent în nicio altă limbă decât rusă, în care a fost scris, în jurul anului 1980. Cunoscându-l personal, la Moscova, pe autor, acest guru al conceptualismului moscovit, am şi înţeles de ce acea "cultură subterană" va rămâne iremediabil circumscrisă acelui context concret - fără a putea deveni un bun spiritual al restului lumii.  Şoseaua Kaşirkoe este descrierea unor fenomene mintale deşirate, fracţionate, atipice...în care cogniţia e literaturizată şi ridiculizată deopotrivă. Există din câte ştiu un text tipărit, apărut la editura moscovită AdMarginem, şi mai există un text "secret", "definitiv" aflat la autor, şi după care s'ar face orice traduceri, în caz că acestea ar fi cu putinţă...-- nota mea, v.b.
** "Darul deosebirii", sintagmă care foarte fi potrivită în acest context --nota mea, v.b.
*** în ruseşte: Starcestvo -- nota mea, v.b.

Traducere, adaptare şi note de vladimir bulat