În ziua respectivă nici nu bănuiam că voi asista la nașterea unei cărți, era pe 2 decembrie 2017; călătoream cu editorul editurii Sophia și cu un redactor al aceleași edituri de-a lungul Dunării, pe malul bulgăresc.

În drum spre București ne-am oprit la Ruse, pentru o cină pescărească. În timpul acesteia am aflat că monahul Savatie Baștovoi intenționează să scoată o carte cu titlul Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei.

Nu mi-a sunat deloc bine această viitoare denumire de carte, și am continuat să-mi mănînc peștele. Și să savurez dintr-un delicat vin roșu bulgăresc. Nici nu bănuiam că peste puține zile va începe verva pregătirii materialului pentru tipar, iar bucată cu bucată din manuscris soseau la editură, și în cele din urmă a apărut și coperta. Aceasta înfățișează mîinile părintelui Savatie care decojește un măr, tăind tacticos cu briceagul din pielița roș-închisă, a cărei codiță se prelinge pînă spre coperta a patra. Fotografia e făcută de Natalia Mitereva. 

Bun, să ne lămurim cu titlul. Se știe, părintele Savatie Baștovoi este o persoană publică, un preot ortodox contemporan căruia nu-i este străină prezența în reviste glossy, la diverse televiziuni, nici în proletarul facebook...A scris o sumedenie de cărți, beletristică și literatură omiletică; dar cartea aceasta este un necesar și veritabil catehism. Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei este o carte cu întrebări și răspunsuri, un veritabil ghid duhovnicesc prin păienjenișul lumii contemporane. Sunt 33 de întrebări, și tot atîtea răspunsuri. Avem de-a face cu o carte vorbită, adresate unei persoane concrete, anume jurnalistei Doina Popa. De fapt, vorbind interlocutoarei, autorul ni se adresează tuturor - în aceste vremuri a unei împrăștieri a minții poate niciodate întîlnite în istoria umanității. „Oamenii trăiesc după legile pe care tot ei și le fac. Dumnezeu pare să nu intervină în această ordine schimbătoare. Nu intervine Dumnezeu nici atunci cînd oamenii drepți sînt pedepsiți și chiar executați de cei păcătoși. Milioane de sfinți au fost condamnați, torturați și executați fără ca Dumnezeu să intervină” (pag. 81-82), - acesta este tonul adoptat de păr. Savatie, încercînd să facă o rezecție deloc justițiară a lumii din care face parte. Face o constatare pe care și toți Sfinții Părinți o afirmau, anume că: „Dumnezeu...alege să Se identifice cu oamenii pedepsiți și să împartă suferința cu ei. Dar această identificare în suferință și pedeapsă ar fi o simplă capitulare în fața răului dacă nu s-ar face în perspectiva învierii și a reabilitării veșnice, cînd păcătoșii vor trece de-a stînga, adică se vor pierde, iar drepții de-a dreapta, intrînd în bucuria veșnică” (pag. 82-83).

Pentru că viața parohială de astăzi abundă de „prescripții” mai repede laice, prejudecăți, rătăciri; păr. Savatie încearcă să dea răspunsuri la aceste provocări, astfel că experiența Sfinției sale ca duhovnic îl ajută să găsească tonul și verbul potrivit pentru a fi în duhul Canoanelor Apostolice, dar mai ales în duhul iubirii propăvăduit și arătat de Hristos. De pildă, există o problemă care tulbură mințile multor creștini, și nu doar, care se formulează în termenii unei derute: De ce femeilor nu li se îngăduie să primească harul preoției?  Sunt două perspectivele pe care le propune spre reflecție autorul: primo: ordinea morală și ontologică ne spune că preoția este o formă de martiraj, de jertfire; o vocație persecutată de orice regim anticreștin, or, „Biserica, fiind o așezare cerească pe pămînt, nu poate împinge femeia la moarte și luptă cu răutatea lumii, deoarece femeia are slujirea ei supremă de mamă”; secundo: ordinea psihologică o pune la adăpost pe femeie, și îl expune pe bărbat în bătaia intemperiilor vremurilor, căci: „a fi preot înseamnă a purta cu mintea limpede toate problemele comunității și a avea puterea să le gestionezi, fără a-ți afecta propria familie”, tocmai de aceea: „preoția ar intra în contradicție cu natura sensibilă și ușor de perturbat a femeii” (pag. 33).

Cum să ne rugăm, cînd să îngenunchem, despre limitele milosteniei și a pomenilor, avem voie să lucrăm duminica, sau ne sunt interzise orice fel de activități în vremea sărbătorilor, cînd plăcerea devine păcat, straiele negre ale preoților, e bine să credem în zodiacuri, astrologie, predestinare ș.a. - sunt teme asupra cărora păr. Savatie reflectează, meditează, formulează posibile adaptări ale Tradiției pentru contextul realităților imediate, subsumabile urgențelor prin se mai poate salva tot omul credincios. Dacă circumstanțele, confortul, năravurile și pretențiile se schimbă, lumina și iubirea nu decad în derizoriul clipei. Acestea sunt permanențe, certitudini, sunt stîlpii Împărăției Domnului. „Însuși Domnul este Lumina și Iubirea din care și prin care sînt toate, de aceea Împărăția Lui este fără de sfîrșit, așa cum El este veșnic” (pag. 113).

Întreaga cavalcadă de răspunsuri pare un crescendo, o dorință sinceră de a-L vedea pe Dumnezeu, pentru a-L arăta și altora, așa cum este EL. Pentru că Dumnezeu este Adevărul, „adevărul vă va face liberi” (pag. 118). 

Lectura acestui volum, care cuprinde pe lîngă cele 33 de întrebări și răspunsuri, o cunună de „Însemnări despre lumină și lucruri. Oricova, 2017”, mi-a amintit de smeritele cugetări cuprinse în caietul „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, a cuviosului Siluan Athonitul, cel care, retras la moara mănăstirii Russikon din Sfîntul Munte s-a nevoit decenii la rînd, iar la adormirea sa în Domnul a lăsat aceste cugetări.

Părintele Savatie Baștovoi ne face părtași la mișcările sufletului său duhovnicesc încă în viață fiind, mai ales că aceste mișcări ale sale au și o dimensiune lucrativă extrem de valoroasă, finalizate prin ridicarea unei bisericuțe la poalele pădurii, dincoace de salba de mănăstiri călărășene: Hîrjauca, Frumoasa, Răciula, Hîrbovăț...care va primi hramul cel prea-cinstit al Adormirii Maicii Domnului. Și din această perspectivă duhovnicesc-ctitoricească, volumul nou-apărut are o sporită logică catehetică, constituind o piesă fără de care sfîntul locaș nu ar fi avut noblețea pe care a căpătat-o! Două locașe s-au zidit, de fapt, în vecinătate...Numai Bunul Dumnezeu a fost Cel Care L-a învățat „că a da este mai fericit decît a primi”, iar părintele s-a supus, prin rugăciune și smerenie!

Monahul, de sub pulpana pădurii de la Oricova, veghează, se roagă pentru noi! „Domnul e atît de aproape de noi, mai aproape decît aerul pe care-l respirăm. Aerul intră înăuntrul nostru și ajunge la inimă, dar Domnul viază în însăși inima noastră. „Și-mi voi face în ei sălaș și voi umbla în mijlocul lor...”(II Corinteni 6, 16) - Cuviosul Siluan Athonitul, „despre monahi”.     

Fiecare vizită pe care o fac la mănăstirea Căpriana stă sub semnul amintirilor frumoase: aici s-a nevoit timp de cîțiva ani unchiul meu, schimonahul Gavriil (Bulat): 1932-2009.

Practic fiecare pas pe care-l fac prin incinta acestui minunat așezămînt monahal, îmi amintește de el. A fost, se spune, un călugăr harnic, smerit și taciturn. Un bun gospodar. S-a ocupat într-o perioadă și de pivnițele mănăstirii. Era și un grădinar iscusit. Așa mi-l amintesc și eu. Dar de data asta nu despre unchiul meu va fi vorba. Ci de duhul risipitor al locului. Acesta face ca lucrurile bune să alterneze cu unele de-a dreptul inutile, cum este și amplasarea acestei statuiete de inspirație apuseană...ca să nu mai vorbesc de multele panglici întinse de-a jur-împrejurul stăreției, care restricționează accesul celor care vizitează mănăstirea. Nu am mai văzut nicăieri așa ceva, la nicio altă mănăstire, nici în străinătate, nici în Sfîntul Munte. Să fie o invenția mai deosebită a celor care conduc acest așezămînt? Nici guvernele nu au astfel de însemne de restricție de circulație...

În fine, fiecare bordei cu al său obicei! Dar parcă ăsta nu face parte din Trupul Bisericii. Dumnezeu să judece lucrurile, noi nu putem decît să formulăm întrebări. Răspunsurile pot sosi și mai tîrziu.

După săpătăturile arheologice și lucrările de restaurare, care au durat mai mult de un deceniu, așezămîntul pare să-și fi căpătat liniștea și ritmul firesc al slujbelor și rugăciunilor. E un loc încărcat de istorie, de mărturii grăitoare, legat și de numele ierarhului Gavriil Bănulescu Bodoni, acum canonizat.

Osemintele sale lumești s-au odihnit pînă la canonizare în coasta bisericii vechi a mănăstirii, iar acum s-au mutat în incinta locașului, pregătindu-se pentru acestea o raclă specială. La poalele zidului se mai conservă construcția în rizalit, care adăpostea mormîntul, precum și piatra tombală. Sfîntul însă s-a mutat în biserică. Este prima canonizare în Moldova care a îmbogățit menologul Ortodoxiei, căreia îi vor urma și altele. Dar e un lucru deosebit și întăritor pentru sufletele credincioase faptul, că această cunună a sfinților Moldovei se îmbogățește anume aici, la Căpriana - străveche vatră monahală pe pămînturile istorice ale vechii Moldovei.

Să tragem nădejde și să ne rugăm Bunului și Milostivului Dumnezeu să ne dea discernămînt, gînduri chibzuite, fapte jertfelnice față de cei de lîngă noi, și cu rugătorul din ceruri, care este Sfîntul Gavriil de la Cărpiana, să apucăm cu toții un locșor în Împărăția Lui cea pentru toți încăpătoare!  

În pofida cîrcotelilor, subtilelor controverse, ignoranței și a terminologiei îndeajuns de convingător puse la lucru, BORusă l-a canonizat pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni, prin ședința Sinodului BORuse, din 15 iulie 2016 / nr. 68.

Astfel că slujba de canonizare va avea loc în 3 septembrie, în monahala așezare a Căprienei, după ce ieri, 25 august urma i să se extragă din mormîntul său moaștele, aflate acolo de 195 de ani, spre a fi depuse spre închinare, într-o raclă special pregătiră în biserica mare a mănăstirii. 

Rațiunea pentru care se face slujba atunci, e determinată de faptul că în acea zi s-a înființat Mitropolia Chișinăului și a Hotinului, a cărui prim vlădică a fost anume Gavriil Bănulescu Bodoni. Cu această denumire eparhia a exista pînă în anul 1919 cînd, după Unirea Basarabiei cu Regatul României, s-a creat Mitropolia Basarabiei și a Chișinăului. 

De adăogat este faptul că alături de acest vlădică s-a înscris în rîndul sfinților și fericita Agafia (Maranciuc), ale cărei moaște sunt păstrate la mănăstirea Cășelăuca, din eparhia de Ungheni și Nisporeni. Slujba de canonizare a fericitei Agafia va avea loc în ziua de 24 septembrie a.c., în așemămîntul în care aceasta s-a nevoit întru Hristos.

„O! Sfântă Fericită Agafia primeştea noastră puţină şi smerită cântare de laudă ce-o aducem ţie din inima înfrîntă ca mulţumire pentru mulţimea minunilor ce le-ai săvârşit. Fii nouă sprijinitoare în lupta cu nevăzuţii vrajmaşi, întăreşte-ne in faţa ispitelor ce vin de la trup, de la lume şi de la diavol, pentru a le învinge asemenea ţie prin nevoinţă şi rugaciune curată. Pe cei suferinzi nu-i lăsa să se chinuie, pe cei ce sunt în diferite patimi îi ridică spre adevărata pocainţă de a-L urma cu râvnă pe Hristos...Nu ne lăsa maică să pierim în nesimţire şi în trândavie, noi suntem slabi sufleteşte, însă tu cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, ajută-ne ca întodeauna, asemenea ţie ca atunci când erai pe pământ, să nu ne dorim nimic altceva decât să-I fim plăcuţi prin credinţă şi fapte bune Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum și pururea şi în vecii vecilor. Amin!” (din Acatistul Fericitei Agafia).   

Niciodată de cînd am lansat acest blog - și se împlinește în toamnă un deceniu - nu am privit biserica basarabeană ca pe ceva scindat, rupt în două, divizat în două mitropolii. Am refuzat această bicefalie. Există o singură biserică, Biserica lui Hristos, iar faptul că de-a lungul vremii administrațiile terestre s-au înmulțit, s-au separat, s-au divizat, fie pe principii etnice, fie politice, fie ideologice, naționaliste etc., asta nu e vina Celui din Ceruri, ci a meschinelor și pătimașelor Sale progenituri!

Istoria bisericii Basarabiei, ca plai al Moldovei istorice de altă dată, este una poate mai zbuciumată decît cea care-și zice a Moldovei, de sub șapca Patriarhiei Ortodoxe Ruse. În mod paradoxal, mai există o Mitropolie a Moldovei, cu reședința mitropolitană la Iași. ÎPS Vladimir, arhiepiscopul Chișinăului și mitropolit al Moldovei, și  ÎPS Teofan al Moldovei și Bucovinei par două vestigii răsturnate pe oglinda unei cărți de joc. De ce este așa? De ce două Moldove, doi mitropoliți, doi patriarhi cărora cei doi se închină, două sinoade, dar nu sunt gemene? Aceiași este însă limba română (cu graiul său moldovenesc). Ei bine, între ele mai e ceva: mitropolia Basarabiei și exarhatul plaiurilor, cu ÎPS Petru la catedră încă de la reînființare (1992), căruia i s-a alăturat de ceva vreme un nou ierarh: Antonie de Orhei. În sfîrșit BOR pare să fie interesată de eparhia Basarabiei, după ce de vreo 4 ani încoace PF Kirill, căpetenia BORuse vizitează RM, cu mare alai și program bogat, complex, cu bătaie lungă.

Pe de altă parte, PF Daniel nu a călcat în spațiul canonic al Basarabiei, niciodată. Sunt ani de cînd este patriarh (în 30 septembrie se fac 9 ani), dar nu și-a vizitat turma enoriașilor și călugărilor dintre Prut și Nistru. Pînă să ajungă PF Daniel la Chișinău sau oriunde altundeva, îl avem pe PS Antonie, episcop-vicar al arhiepiscopiei Chișinăului, și în sfărșit eparhia aceasta are parte de un vlădică activ, cult, discret, dar nu mai puțin preocupat de bunul și eficientul mers al lucrurilor în teritorii. În nici doi ani, bunăoară, de cînd este investit pentru această catedră, a vizitat de patru (4!) ori mica comunitate Sfîntul Ierarh Nicolae din localitatea Peresecina. Ceea ce nu e deloc puțin lucru, dimpotrivă. Vlădica Antonie are o dublă specializare: medicina la Chișinău și Teologia, la Iași. Este doctor și de trupuri și de suflete. Avem nădejdea că prin această vocație bicefală, dar și prin nestrămutata credință în Dumnezeu, înțelepciunea, priceperea, entuziasmul și tinerețea ierarhului, se va impulsiona atmosfera pastorală în eparhia în care, de prea multă vreme, drojdia nu mai crește...Mai mult, poate Vlădica Antonie va avea șanse mai mari să-l invite pe PF Daniel în spațiul dintre Prut și Nistru, iar acest lucru îi va întări și mai mult pe cei din comunitățile basarabene, dîndu-le certitudinea că nu sunt nici marginali, nici marginalizați! Că nu sunt cu nicio iotă mai prejos față de cei de sub umbrela Moscovei.   

* * *

După ce am scris entuziast despre prezența unei biserici medievale la Muzeul Satului din Chișinău, zilele acestea am aflat despre o nouă ispravă a minunatei colaborări dintre laici și cler, în același spațiu în aer liber, de la marginea capitalei Moldovei ex-sovietice, anume că se va strămuta o altă bijuterie a arhitecturii din lemn a Moldovei Evului de mijloc, cînd exista o singură Moldovă! 

Este vorba despre bisericuța din satul Hârbova, din nodrul Moldovei. Trebuie spus din capul locului, că acest monument nu este necunoscut, este cunoscut de multă vreme în istoriografia de artă locală, și a fost de nenumpărate ori pomenit de istoricul și etnograful David N. Goberman (1912-2003), despre care și eu am avut ocazia să scriu cu diverse ocazii. 

Acest cărturar o consemnează în volumul său din 1975, „Prin Moldova”: „În satul Gârbova, care este situat cam la 15 km. de Călărășăuca - unde se află un alt splendid monument de lemn, n. mea - se află biserica Adormirii Maicii Domnului. Conform datelor de arhivă acesta a fost fondată în 1775, iar în 1875, prin „străduința credincioșilor”, a fost refăcută. Construcția de mici dimensiuni amintește acum de o izbă părăsită, și nimic, în afara feroneriei crucilor din vîrful ei nu-i trădează destinația.  Modestia formelor acestei construcții este și mai umbrită de prezența în proximitatea ei a unui edificiu impunător, tot o biserică, construită probabil pe la finele secolului al XIX-lea. 

Particularitatea acestei bisericuțe este dată de planul dreptunghiular al altarului (în locul celui obișnuit, cu cinci laturi ), simetric cu pridvorul. Zidurile sunt ca o carcasă. Forma crucilor care încununează biserica de la Hârbovăț este tipică pentru bisericile moldovenești ale secolului al XVIII-lea. Crucile sunt asamblate din zeci de detalii sudate sau nituite, fiecare dintre cele trei capete ale crucii se încheie cu o formă trilobată, iar de la acestea se desfășoară raze cu trei brațe. Ca de obicei la baza crucii - o semilună. Structura ornamentală scapă unei geometrizări rigide; pe fundalul cerului se proiectează parcă un desen cu o pensulă” (pp. 105-106)- traducerea îmi aparține.    

Este un motiv de mare bucurie, că ceea ce Goberman consemna a fi o „izbă părăsită” în anul 1975, se aduce cu statut de monument protejat de biserică și de stat, în 2015, în capitala unui stat în disoluție - e drept, dar asta demonstrează o dată în plus că trecutul, istoria, strămoșii și cultura nu se negociază, nu au preț, nici nu se supun referendurilor, mofturilor politice,  a omenilor fără frica lui Dumnezeu!

Casa lui Dumnezeu este o casă construită pentru veșnicie. Spre folosul și desfătarea celor care au zidit-o și  înfrumusețat-o, dar a și acelor care sunt și vor veni după noi.