Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 novembre 2009 4 19 /11 /novembre /2009 13:04

Numele gânditorului religios şi scriitorului Vasili Vasilievici ROZANOV (1856-1919) nu este necunoscut oamenilor cultivaţi din România. E drept că Apocalipsa timpului nostru, una dintre cărţile sale de căpătâi, a apărut în 1994, la Institutul European din Iaşi, şi, dacă nu sunt complet dezinformat, este singura carte semnată de acest enfant terrible al literaturii ruse (sintagma îi aparţine cercetătorului celui mai avizat în opera lui Rozanov, anume lui V.G. Sukaci) editată la noi. Între anii 1899-1913 Rozanov a întreprins un şir de călătorii prin Europa, iar la finalul acestui periplu a ajuns şi la fruntariile Imperiului Ţarist, în nordul Basarabiei. Vara lui 1913 a fost una caniculară, deşi plăcută, şi scriitorul decide să petreacă aici, în Basarabia, pentru a "se curăţa de păcatele acumulate la Sankt-Petersburg", cum spune undeva. Face şi vizite la mănăstirile din regiune, acordând un spaţiu larg mănăstirii Saharna, precum şi problemei evreieşti. Pomeneşte în cuvinte încântătoare şi de Ţâpova, dar fără să ştie să-i spună pe nume. În general, Rozanov nu era un scupulos în a înregistra date, locuri şi nume, era mult mai predispus să-şi noteze propriile trăiri, gânduri, impresii, fără precizia istorică de natură academică. Nu era un călător-descoperitor, un maniac al concretului, ci mai repede un estet al formelor interioare, aproape duhovniceşti. Spun aproape, pentru că Rozanov nu era un individ practicant, deşi iubea mult Ortodoxia, şi o înţelegea, chiar dacă într-un mod foarte personal, sincretic, straniu chiar... 
Notiţele sale rezultate în urma călătoriei în Basarabia sunt îmbrăcate în multe cuvinte frumoase, laudative, dar pe alocuri cam forţate şi distante. Am încercat să aleg câteva fragmente cu valoare de document, dar mi-am dat seama că acestea pierd din fluiditate, cursivitate şi coerenţă, de aceea am purces la tălmăcitea întregului material lăsat de Rozanov, în ideea că doar un cititor atent, pătimaş, poate extrage întreaga sevă din aceste crâmpeie lăsate de un cărturar contradictoriu, dar profund, care şi-a păstrat mereu prospeţimea percepţiei, şi inocenţa celui care doreşte mereu să descopere noi tărâmuri şi comunităţi. La finalul acestui lot de însemnări o evocă pe moșiereasa Eugenia I.Apostopulo, fiica lui Ioan Bogdan și Ecaterina Străjescu, ambii părinți provenind din vechi familii de boieri moldoveni. Mai e de adăogat că anume Eugenia I.Apostopulo a fost cea care l-a invitat pe arhitectul Alexei Șciusev pentru a construi un paraclis în stil neo-bizantin, pe o altă moșie a familiei, la Cuhureștii de Sus, în anul 1914. 

1.

- Iată şi rîul "Nistrul, lat într-atât încât nicio pasăre nu îl dovedeşte din prima", după sintagma fantasticului Gogol, şi peste care în maximă siguranţă ne deplasăm pe o şalupă primitivă de lemn. Malurile lui abrupte sunt întocmai cu cele pe care gonea Taras Bulba, fungind din calea leşilor, de îşi scăpase şi luleaua...
- Opreşte, diavolescule murg! Nu voi ca şi luleaua-mi să nimerească la leşii blestemaţi!!! -- S-a aplecat să o ridice, ş-atunci l-au găbjit urmăritorii, înlănţuindu-l. 
Nistrul curge din Carpaţi, şi după zilele fierbinţi se revarsă numaidecît. De fapt -- zăpezile carpatine se topesc. 
Cu aceste gînduri despre Gogol, cazaci şi bravi soldaţi, am urcat pe şlep, care a traversat Nistrul, din guvernia Podolsk, care e pe malul stând, aducîndu-mă în Basarabia, care se întinde pe malul drept al rîului. Este chiar marginea Rusiei!
- Aici e cu totul altfel decît în Rusia -- îmi spuneau oamenii mai în vârstă -- Ce e de fapt, Basarabia? De cîteva decenii s-a desprins de România şi s-a alăturat Rusiei. Deci, cine suntem noi? De România ne-am despins, la Rusia încă nu ne-am altoit. Ei, acum ne-am contopit, dar îmi amintesc casa părintească, şi de soarta ce a crescut din ea. Era un soi de sălbăticie, de nu vă puteţi imagina. Nu din pricina edicaţiei, nu e vorba de aşa ceva, familia noastră avea o instrucţie aleasă; primitivismul era dat de însăşi poziţionarea noastră, suntem atraşi ba de România, ba de Rusia, iar noi am rămas cumva între aceşti doi poli, precum o barcă împotmolită printre trestii, undeva pe râu. Nici înapoi să ne mişcăm, nici înainte nu propulsăm, numic nu ne e cu putinţă, şi asta nu din neputinţă, ci deoarece toate în jurul nostru sunt fără vlagă, indecise, instabile, nehotărîte, fatalmente obscure. Din arbitrariul şi indecizia asta devenite cronice, şi soarta famiilior noastre rămîne aleatorie.
Niciodată nu ne-am putut închipui aşa ceva. Noi trăim în interiorul Rusiei precum în Sînul lui Avraam, după zicerea poporului, şi pentru noi încă de pe timpul lui Jaroslav cel Înţelept toate erau "hotărîte" şi "clare", chiar aş putea spune -- scârboase prin monotonia lor. Despre psihologia fluctuantă a cetăţeanului de la periferii nici prin cap să ne treacă. Dar, după cum bine se vede -- este o realitate, o realitate dominantă. E vorba de cei din Ţinuturile Baltice, Finlanda, Caucaz. Foarte interesant. 
Din satul Rîbniţa (care e şi staţie feroviară), unde e, evident, încă Rusia, bacul ne-a adus în 10 minute în satul Saharna, unde deja e atît de prezent acel "al altuia", chiar şi în toponimicul localităţii. Saharna? Nu am mai auzit acest cuvînt. Voi vizita Saharna, unde am sosit să îmi rumenesc la soare păcatele toropite de umezeala pătrunzătoare din Petersburg, de-a lungul ernii întregi. 
Două jidauce, una tânără ş-alta mai bătrînă au petrecut bacul, iar pe ăstlalt mal, un alt jidan l-a întâmpinat. Caii, ne-au adus pe coasta malului abrupt.
- E un bac jidovesc?
- Totul este evreiesc - a răspuns încruntat vizitiul -- şi bacul e al lor. 
Am descins în minunata Saharna. Şi sufletul a înflorit. Iată căsuţe unse cu lut, avînd o parte vopsită-n alb, alta de culoare galbenă-închisă, iar cea de-a treia -- albastră, fără nicio pată, arătau cît de mult îşi iubeau proprietarii aceste locuinţe, de le împodobeau, precum mama îşi pregăteşte fata de nuntă. Mi s-a aprins sentimentul proprietăţii. A vedea ataşamentul autentic al omului faţă de lucrurile lui, e la fel de reconfortant cu a admira tot ce e cu adevărat aşezat, ajuns la vîrsta maturităţii, a "plinătăţii"...De bună seamă, de ce, punem "deprinderea faţă de propria casă" mai prejos de ataşamentul nostru faţă de cărţi, ştiinţă, pictură. 
Era foarte dimineaţă, cam ora şapte, şi undeva într-o curte se mai auzeau resturile unei muzici. 
- Ieri a fost o nuntă acolo, cheful s-a întins toată noaptea, iar muzica cu ultimii musafiri încă mai trag de timp. Ceva mai încolo am aflat despre mulţimea praznicelor locale.  Sunt informat că se sărbătoresc nouă zile de joi după Înviere, pe care le numesc "nimfe", dar şi un oarecare "Chirică şchiopu", dar "Sf.Foca", care e deopotrivă şi "foc" şi "iarbă verde" -- o sărbătoare anume pentru femeile măritate, care e în prima zi de luni după Sfînta Treime. "Şi Domnu' Sfîntu' să te ferească, să nu cinsteşti iarba verde: anul întreg vei avea nenorociri, ce ţi se vor trage de la iarba verde". Nu am priceput nimic. Mi-este clar că profitând de trecerea Moldovei la Rusia, băştinaşii au prins a prăznui atît sărbătorile ruseşti, cît şi pe cele moldoveneşti. Am avut ocazia, într-un amurg mai prelungit, să ascult cîntările băieţilor şi fetelor ce se întorceau de la cîmp. De pe malul înalt al rîului pluteau sunete prelungi şi frumoase:
- Sfinte Dumnezeule! Sfinte tare! Sfinte făr'de moarte, Miluieşte-ne pre noi! Cîntare curată. 
Nu-mi venea să cred urechilor. E o cîntare funerară! De ce o cîntă lucrătorii? Aici? Fetele şi băieţii? 
- Păi, e cîntare bisericească...O fac de plăcere.
De bună seamă, o altă ceată de moldoveni se însoţea de alt cîntec, cu alt motiv, alte tonalităţi, foarte armonioasă. Graiul moldovenesc e îndeobşte frumos, plăcut auzului, iar poporul e, probabil, cu auz muzical. În biserica pravoslavnică a satului Saharna, după cum am aflat din chestionări multiple, cîntarea şi cetitul sunt împărţite pe din două, jumătate în slavoneşte, jumătate -- moldoveneşte. De aici, minunatele slavoslovii bisericeşti, au fost preluate fără a se referi la sensuri, transformîndu-le în cîntece de petrecere, muncă şi cîmpeneşti.
Am ajuns într-o parte tenebroasă a satului. 
- Jidovii, a zis birjarul...E moldovean, dar vorbeşte ruseşte, lucru care se întîlneşte doar în rîndul tinerilor, care a trecut prin liceu.
- Nimic nu creşte aici. Iată şi sinagogile. Trei la rînd. Toate aproape pe cale de a se prăbuşi, trădează în ferestrele minuscule şiruri de lumînări de ceară, aliniate pe perimetrul ancadramentului...Să se vadă că sunt spaţii "religioase", "slujitoare Domnului" -- "Desigur, sunt sinagogi!"
- De ce sunt trei?
- Fiecare pătură socială -- cu sinagoga sa. Săracii nu se roagă alături de cei bogaţi, iar cei înstăriţi refuză rugăciunea alături de cei sărmani. Din astă cauză, sunt trei.
- Dar de ce "nimic nu creşte aici"? -- am întrebat încurcat, remarcînd expresia vizitiului.
- Păi, iată, priviţi. Vom trece pe lîngă o casă unde sunt trei copaci uscaţi. De ce s-or fi uscat? Nicăieri în Saharna nu mai sunt copaci uscaţi, totul este verde, copacii, tufele, curţile şi în stradă -- iarba. Pe cînd aici, în mahalaua jidovească, nici iarbă, nici copaci, nici frunze verzi. Doar o mîzgă neagră, şi curţi zoioase. Vedeţi -- copaci uscaţi.
Chiar aşa, era îngrozitor la vedere: trei copaci în plină putere, definiiv formaţi, aidoma mestecenilor din costa bisericilor de rit vechi de pe la noi, sunt aici -- uscaţi şi fără nicio frunzuliţă. Erau ca nişte imense "carcase", "corpuri moarte", "schelete", beţe negre proiectate pe cer. Priveam cu frică, şi nu înţelegeam de ce şi cum, şopteam în minte că, în definitiv, şi "Marea Moartă" ca fenomen şi ca toponimie, există geografic doar în Palestina.  
Predispus spre meditaţii de natură mistică şi simbolistă, m-am cutremurat.
-- Eu, care căutam la evrei pe "Baal" şi "Astaroth",  fertilitatea şi concepţia eternă, iată -- am găsit "fertilitatea"...Ea nu merge dincolo de "propriul pat", şi cu cît este ea mai rodnică, cu atît mortifică mai abitir totul în jurul său...La evrei fertilitatea nu e panteistă, "înmulţească-se luna şi stelele". Totul numai mie, pentru "mine". Fertilitatea lor -- e scopită! Doar la ei, la nimeni altcineva.
Mă frămîntam. "Nu înţeleg, e de nepătruns". Ce suprapunere a lui "da" şi a lui "nu", contradicţie în principii. Mie -- totul; dar voi jertfi şi ce este al mei, doar-doar să nu încapă nimic pe mînile altora. Înfiorător.
Mai tîrziu am aflat: locul acesta al Saharnei, cel mai negru, e şi cel mai bogat al satului. "Ei locuiesc în case dărăpănate, pentru că, principial, evreul nu are nevioie de o casă trainică, înrucît el este un flotant la Saharna, în Basarabia, şi oricunde -- doar peregrinul e capabil să-şi schimbe casa, vecinii, modul de viaţă, ocupaţia după principiul acolo e bine unde eşti mai ascuns, mai puţin văzut: "peştele caută unde e mai adînc, omul -- unde e mai bine". Evreul are nevoie de acest "bine"; "bine" pentru el însuşi, şi doar pentru el, şi lor, evreilor. Dar ce se întîmplă în jur, nu intră în calculele lor. El ia, pentru a putea pleca, nu pentru a rămîne. Chiar şi pentru un nimic, va cosi iarba, va tăia un copac, pentru că sub acest copac nu vor sta copiii lui, şi nici el cînd va fi bătrîn. Nu are nevoie de nimic din cîte îl înconjoară, pentru că reprezintă o forţă cumplită anciculturală, în orice loc s-ar afla. Puterea lui e superioară celei în mijlocul căreia se află, chiar dacă sunt doar cinci-şase familii, dar acestea au relaţii conjugale, comerciale, financiare, sociale cu alţii, din Berdicev, Varşovia, Ungaria, Austria şi, în esenţă -- cu lumea întreagă. Şi această "întreagă lume jidovească" îl susţine pe fiece Şmuel din Saharna, iar numitul "Şmuel din Saharna" ia în mîinile sale întregul sat, şi de data asta nu pentru interesul său personal, ci pentru întregul evreităţii, căci, înrădăcinîndu-se aici, atrage după sine neamurile, rubedeniile, conaţionalii, pe cei de-o credinţă cu el, pentru a-l ajuta, se aşează la aceeaşi masă, la care mănîncă Saharna moldovenilor, le mănîncă grînele, orătăniile, dobitoacele, cumpărînd de toate la un preţ mizerabil de mic, prin sindicate fulgerător create, de care nu mai poate trece niciun alt cumpărător în afara lor. Saharna munceşte, transpiră, ară şi se speteşte, iar evreii transformă sudoarea lor în aur, şi îl scund în buzunare. Au mereu la "ai lor" un credit nelimitat, cuantificat în necesităţi, dexteritate şi disponibilitate. Ce concurenţă mai poate încăpea, cînd oriunde s-ar afla ei -- sunt "toţi", în timp ce rusul, haholul , valahul -- este "singur"? Aceşti "toţi" îl şi papă ce cel care e "singur", şi Saharna toată e în mîinile lor, cum în ale lor mîini sunt şi Rezina şi Rîbniţa, care-s de partea cealaltă a Nistrului, în posesia lor e Basarabia toată, şi aria lor de răspîndire legal delimitată ("черта оседлости"), care le-a fost lăsată spre vandalizare. Aici totul a fost mîncat, pervertit şi mutilat. 
- Pervertit? Cum adică?
- Pentru că au inoculat localnicilor cele mai decăzute gusturi, obişnuinţe şi cele mai parşive mode. Dacă intraţi în casa neagră şi dărîmată a evreului care deţine, se pare, bacul ce asigură trecerea peste Nistru, veţi constata că bacul e doar un paravan, e faţa văzută a treburilor lui. Aici intră juna naivă, unde contra sumei de 10 kopeici i se vor vinde un farduri oribile, iar de alte 10 -- un dezgustător parfum sau un machiaj, iar pentru două ruble îi va vinde secretul avortării pruncului din ea. La vecinul proprietarului de bac tînărul din sat va putea cumpăra pentru cinci ruble un ceas cu schepsis, dar care va merge doar două luni; iar în dugheana din faţă moldoveanca se pricopseşte cu "moda leşească", cu ceva ce străluceşte, atrage, rezonează, dar care e de sute de ori mai vulgar, mai lipsit de gust decît simplul şi elegantul său port popular. Toate veşmintele locului, obiectele de uz casnic, frumoasele cusături ţărăneşti, care se cultivă de secole, pline de bun gust  -- sunt mutilate de aceste "nimicuri leşeşti", care în realitate sunt nimicuri jidoveşti, iar evreii le-au adus aici din lumea largă, pervertită, unde nu mai există cultură populară, particularităţi individuale. Acţiunea depersonalizatoare a evreilor asupra poporului este înfiorătoare...
Ascultam, şi toate aceste lucruri mi se păreau absolut noi, nu mai auzisem despre aşa ceva. Transmit deci acestea într-o "stare brută", de parcă le-aş fi ridicat de pe pămînt, fără a le transforma prin filtrul meditaţiei, fără a adăoga nici "da", nici "nu", pentru că nu am competenţe în aceste materii. Mi se pare că îmi voi "opări" păcatele mele aici, în Basarabia. Aerul este neobişnuit de uşor. Nici nu-l sesizezi, pieptul nu te doare, în timp ce la Petersburg şi în Finlanda respiri mereu doar frigul, ceaţa, fumul, şi după zece inspirări vei tuşi nemaidecît. Aşa a rînduit Dumnezeu ruşilor să aibă "capul" şi "centrul" Imperiului într-o locaitate unde nu poţi nici tuşi, nici să te superi, nici să te laşi dus de ipohondrie, nici să te retragi cu sufletul "în subterană", cum şi-a numit Dostoievsky una din cele mai sumbre nuvele ale sale. De accea, totul ce ţine de Petersburg, şi e "peterburghez" ca esenţă, de aici, dintre binecuvîntatul Nistru şi îndepărtatul Kiev, se imaginează ca o vremelnică "subterană", prin care duhului rusesc îi este dat să treacă, pentru a se putea aprofunda, dar anume temporar, pentru a putea, ulterior, ieşi la lumină mai limpede, mai clar şi mai însufleţit.

II.

Afli ceva nou, vezi lucruri nevăzute:

- Pămîntul mă hrăneşte, cum pot să îl las?

Aşa îmi vorbea moşiereasa, de vreo 50 de ani, pe domeniul căreia trăiesc acum, şi pe care am cunoscut-o la Petersburg în 1903-1904 la întrunirile filosofico-religioase, dar şi în cercurile pictorilor, scriitorilor, şi în alte medii burgheze. 
- Am decis să nu mai plec din Saharna, nici măcar iarna. A părăsi pămîntul pentru stăpînul lui este totuna cu a lepăda soţia pe bărbatul ei.  Face chiar rău. 
Cu această voce hotărâtă ea şi-a adus mîna la piept. 
- Sunt fericită aici. În juru-mi creşte totul, se îngraşă. Mă scol la şase dimineaţa, beau apă şi plec cu treabă prin gospodărie. Visez ca şcoala mea să fie în mijlocul unui cîmp, nu în sat ca acum; şi doresc ca băieţii să trăiască în forfota muncii, şi ei înşişi să muncească; să înveţe muncind şi prin muncă, şi nu abstract, după cărţi, din care numai Dumnezeu ştie ce învaţă, şi la ce le foloseşte. Dar e programul ministeriului...şi nu i te poţi opune. E ca-n cazul punctului medical: doresc ca acesta să fie aici, lîngă pădure şi podgorii, nu în groapa evreiască şi murdară, care infestează pe toată lumea, şi e deja o maladie. Dar nu e chip: e prea departe pentru aprovizionare, şi pentru că şi doctorului îi este mai la îndemînă să trăiască în văgăuna accea, de dragul aprovizionării, bolnavii sunt nevoiţi să zacă tot acolo, şi să respire acel aer împuţit. 

Pretutindeni trebuie să cedăm: activitățile toate ale individului depind și sunt consecința complicațiilor și sinuozităților civilizației, depind de instituțiile locale și centrale. ”Programa” este stabilită pînă la ultimele detalii de minister, oricare ar fi acesta; învîțătorul este impus, și este și supravegheat, iar comitetul de învățămînt vine cu recomandări de la diverși deputați, din partea: 1) zemstvei; 2) dvorenilor; 3) clerului. Poate că mă derutează, de cine și cum, dar rămîne impresia de prea ”mult”, ”mult din toate și de la toți”. Iar atunci cînd încearcă cineva să-mi explice cu de-a amănuntul aceste relaționări și complicații, îmi astup urechile și spun: ”Nu înțeleg nimic”! Căci nu prea e de înțeles: fiecare depinde de toți, și nimeni nu poate face nimic de unul singur.
Eu, ca bărbat, aș fi abandonat totul și plecam la Petersburg, unde nimeni nu mă stingherește, unde am maximă libertate, precum cavalerul cel avar al lui Pușkin, în beciul său plin de aur. Capitala te eliberează, în timp ce provincia te încorsetează cumplit. Oare nu din acest motiv toți cei incapabili de lupte și leneșii, aleargă spre capitală, unde trotuarele Petersburgului gem sub povara turmelor de oameni, unde aceștia parcă așteaptă să fie chemați de administrație pentru a compune diverse ”hîrtii”?   
Dar unde un bărbat clachează, o femeie se înrădăcinează. Cu știință, pricepere și mînă fermă femeia asta de 50 de ani înlătură din drum piedicile, sau așteaptă acestea să ”dispară de la sine”. 
Am descoperit în acest domeniu, deschizînd din întîmplare o ușă, niște butoaie de niște dimensiuni uriașe (aidoma unei case mici), pentru vin: toamna se umplu cu licoare, acum sunt goale. Într-un butoi ca ăsta intră, după cum am aflat, 600 de găleți de vin, iar fiecare găleată e echivalentul a 16 sticle. Ce mai sticle în acele 5-6 butoaie pe care le-am văzut în beciul acela, în care am nimerit involuntar! Toți țăranii beau acest vin de Saharna, probabil că e ieftin. Pot spune că acel vin cu eticheta ”Saharna”, pe care l-am băut cîndva la Petersburg, era mai gustos dintre toate din cîte am băut vreaodată. 

- E de vînzare? - am întrebat.
- Nicidecum. Doar noi îl bem. E un vin curat, rușii sunt deja învățați cu cel contrafăcut, amestecuri. Nici de dat asta nu am înțeles mare lucru. Am dat nedumerit din cap, și cu oarece îndoială. E minunată frunza de viță, mai ales stropită cu ”piatră vînătă” (care se stinge tot aici, într-o groapă): e la fel ca epiderma celei mai frumoase șopîrle. Împotriva filoxerei, probabil, ca profilaxie...

Ţăranii beau vin ieftin făcut din struguri, stors tot de ei, din via proprie. Ei fac bine faţă muncilor legate de viticultură.

În domeniul acesta funţionează o şcoală de "zemstvă" (zemstvo = organ de adminstraţie locală specifică Rusiei ţariste după reformele agrare din 1864 - nota mea, v.b.) specializătă în viticultură şi vinicultură, precum şi o uzină care produce olane (pentru acoperişuri). Am pus cuvîntul "zemstvă" între ghilimele pentru că stăpîna acestora -- gazda mea -- fiind fără moştenitori, a donat toate proprietăţile sale zemstvei locale, de accea şcoala se numeşte anticipat, de "zemstvă". Dar deocamdată zemstva plăteşte şcolarizarea şi întreţinerea a 5 sau 7 elevi, din totalul de 25 sau 30. Dacă în viticultură sunt un profan, în ceea ce priveşte producţia de olane găsesc că este o binefacere pentru localitate şi împrejurimi. Traversînd Rîbniţa şi Rezina aproape că nu am văzut acele îngrozitoare acoperişuri ruseşti, de paie, care demult ar fi trebuit interzise de autorităţi, astfel cum e interzisă deţinerea de praf exploziv în case şi transportarea acestuia în bagaje de mînă -- întrucît pun în pericol spaţiul public, precum şi proprietăţile alăturate. Ştiţi ce înseamnă un acoperiş de paie pentru altele asemenea, care se află în preajmă? E ca focul în preajma explozibilului. Nu poate să nu ardă satul întreg, dacă ia foc o izbă acoperită cu paie. Ţăranii au observat că primul acoperiş acoperit cu olane a supravieţuit focului; atunci s-a trecut energic la olane. Cele rămase cu paie, au devenit un pericol doar pentru "sine", căci nenorocirea nu se mai poate propaga ca altădată.
Dar "securitatea" nu e totul. Rolul major şi principal al acestei uzini este economic, şi de dragul acestui rol s-au depus toate eforturile, pentru ca această unitate să supravieţuiască, chiar şi în anii cu venituri mai mici, sau cu pierderi. Există şi astfel de ani. Atîta timp cît ţăranii sunt prosperi, rolul uzinei e minor, în afară de menţinerea pe linia de plutire. Dar cînd seceta pîrjoleşte grînele, sau cînd ploile excesive fac să putrezească roadele, oamenii se avîntă spre uzină, care îi salvează din mrejele disperării. Economia ("întreaga gospodărie") chiar dacă nu e bogată, e consistentă, produce olane pentru rezervă, pentru viitor, bărbaţii oricînd au locuri de muncă aici. Nici urmă de exploatare, întrucît moşiereasa a conceput întregul domeniu pentru cei de aici, lăsînd acestora, după moarte, totul. Pentru întâia oară am priceput diferenţa dintre ceva "efemer şi călător", specific elementelor germane (colonişti) şi evreieşti, şi "moşierul local rus", "dvoreanul rus". Desigur, atunci cînd fuge de pămîntul care-i asigură un trai îndestulat la Moscova sau Petersburg, aceasta din urmă nu e mai bun decît evreul sau neamţul. Dar în timp ce neamţul şi evreul doar "călătoresc", printre dvoreni şi moşieri există şi un procent care sunt sedentari. 

Moşierul sau dvoreanul care-şi lasă de bună voie pămînturile e deja semi-moşier sau semi-dvorean. E mereu o zăpadă care se topeşte, nici iarnă, nici vară. E indecis, se prăbuşeşte. Orice om care se leapădă de obligaţiile şi funcţiile sale, devine ceva semi-viu, şi are însemnele respingătoare ale trupului fără vlagă, pe cale de a muri. Dar aici se impune o analiză, o diferenţiere. Respingător şi aparţinător morţii, dar ce vorbesc acestea despre viaţă? Că viaţa este necesară şi minunată, şi, prin contrast, e cu atît mai nesuferit trupul cu cît e mai sfinţit omul! Cu cît e mai nesuferit trupul, cu cît "duhneşte mai rău", cu atît trebuie fugit mai departe, pentru a păzi viaţa vieţii, pentru a o iubi, proteja şi celebra. Noi continuăm să facem o greşeală istorică şi literară mai ales, confundînd dvorenii şi moşierii după trup, care deambulează prin capitale şi străinătate, într-un cuvînt pe cei care au abandonat pămînturile în seama unor arendatori sau "administratori", cu moşierimea sănătoasă, cu "dvorenimea sănătoasă", care e sedentară pe pămîntul său, şi se ocupă de gestionarea lui. Cea din urmă nu poate fi de nimeni înlocuită. Nici cel mai bun dintre ţărani, mulţimea acestora, nici chiar un sat întreg nu pot înlocui un astfel de "dvorean local", dacă e unul autentic, sănătos, şi care nu permite egoismului să se preschimbe în jefuire, iar energiei -- în violenţă şi exploatare. Împotriva unor astfel de instincte ţăranii au scutul autoapărării, ei de multă vreme nu mai sunt "oi neprihănite". "Moşierul normal" este de neînlocuit de nimeni şi de nimic, pentru că acesta face parte din omogenitatea puterii spirituale, împreună cu ţăranimea, puterea care priveşte îndărăt, scrutează împrejurimile --  lucru pe care ţăranul nu-l poate face de unul singur, şi nu doar din cauza prea puţinei instrucţii sau în lipsa acesteia, ci întrucît e strîmtorat de egoismul concentrat pe "propria izbă". Dacă are trupul nevoie de duh -- discuţiile sunt inutile. Dvorenimea aflată la locul de muncă este însuşi sufletul ţărănimii, partea spirituală a acesteia. Tot la fel era în genialul său rol și slavonofilia, care colecta și păstra, ca pe ochii din cap, folclorul țărănesc, modul de viață al țăranilor, obiecte ale habitatului rural, detalii ale vieții lor, o anume înțelegere a sufletului și profunzimilor inimii țăranului -- într-un mod profund, complex, elevat. Doar că trebuie să reținem ferm în minte -- judecăm lucrurile firești --, și nu transferăm asupra acestei normalități noțiuni vetuste, determinări cadaverice, putoare de hoit. Ceea ce este firesc pentru țăran, e necesar și potrivit și pentru dvorean, înțelegerea nevoilor, pericolelor și temerilor, a morții și nefericirilor, bolilor și epidemiilor; dvoreanul să fie celor dintîi povățuitor, îndrumător, pavăză și ocrotitor. 
(...)
Dacă țărănimea, nobilimea și clerul nu conviețuiesc în ”bună pace”, e la fel ca lipsa unei ”bune păci” existente între sîrbi, bulgari, greci, români. Dar asta e o nenorocire, un accident, e un minut nefericit, nicidecum o ”stare firească” a lucrurilor. Ceva lipsește, în orice caz -- lipsesc niște amănunte; e cu totul altceva decît un antogonism de netrecut. Dvorenimea noastră e deja de două veacuri -- cu ”instrucție franceză”, în loc să aibă școală pravoslavnică rusească; clerul adesea, dimpotrivă, nu e instruit deloc, și needucat sufletește. Iar țărănimea -- e compet analfabetă. Mai mult decît atît, nici unuia din cei trei nu li s-a spus niciun cuvînt tămăduitor, niciodată, care ar putea prin forța unei tainice acțiuni să lege cele nelegate, și să dea viață mădularelor mortificate. Clerul a pizmuit mărunt pătura dvorenilor, și slujea formal pe lîngă țărănime; în acest timp, dvorenimea fuge și se refugiază în lux, păcate lumești meschine, în deșertăciune, mîndrie și risipă, în loc să fie mai aproape de pămînt, și de nevoile și interesele țăranilor. Țărănimea nu are o vină prea mare, căci în bezna ignoranței nu este nicio vină. În ultimă instanță, devine evident că tocmai țărănimea, masele populare, devin acea comoară, acel ”diamant” pe care cu toții trebuie să-l ocrotească, să-l păstreze și să-l cocoloșească. La urma urmelor, rolul atît al dvorenimii, cît și al clerului este să se jertfească. În această jertfă -- dată fiind măreția scopurilor -- trebuie să fie suprema fericire. Dacă nu este așa, atunci viața lor este roasă de plictis, de amărăciune și e sinucigașă. Dvorenimea care viețuiește în ”sînul dvorenimii” e sortită pieirii, indubitabil; trebuie să decadă precum plictisul ne macină, să decadă ca prăbușirea în păcat, tot atfel se va întîmpla și cu clerul, dacă trăește doar ”pentru a împlini canoanele”, fără a se raporta direct la popor, acesta va pierde nu doar canoanele, ci va omorî, cu siguranță și biserica însăși, dar și sentimentul religios în rîndul mirenilor. Poporul e ca pădurea -- care stă locului și foșnește. Iar dvorenii și clericii -- ocrotirorii înțelepți ai acesteia, paza ei grijulie.
Iată ce înțeleg prin normalitate. Și ea nu e chiar așa rară. Nu se poate scrie istorie ”din anecdote”, dar noi, rușii, suntem tentați, fie și în gînd, să percepem istoria noastră tocmai anecdotic. ”S-a întîmplat cutare și cutare” lucru, ”s-a povestit” despre ceva anume; și se prăbușesc niște temeiuri, le dărîmăm mental, în esență, prin această ”anecdotică”, și prin ”istoria povestită”. Această atitudine beletristică față de istoria natală, această raportare artistică, în cel mai înalt grad ne caracterizează, -- și uităm deja că nu mai există realitate fără ”anecdotă”, și că cea mai desîvârșită orânduire socială presupune dincolo de fațada sa o perfectă pușcărie. Pe ”omul păcătos” îl eliminăm din ”tagma păcătoșilor”, dar ”omul păcătos” nu e decît un indiciu care arată că rîndul e viu și, ca tot ce viețuiește, e supus îmbolnăvirii și lecuirii. L-a ”năpădit rugeola”, și îl ”îndepărtăm pe bolnav” -- iată politica noastră imaginară, visătoare și mentală. ”Înlăturarea” acestei ordini, tulburarea șirului viu, pentru că în interiorul lui ”s-a întâmplat ceva” -- iată schema după care e ordonată în proporție de 90 % literatura noastră, presa, asta este eterna noastră chirurgie politică, fondată pe o totală ignoranță în materie de anatomie, fiziologie și patologie. Deci, să mai medităm...

- Priviți acest colțișor al vechii Moldove?
- Unde? 
- Aici, la picioarele noastre.
Stăpâna m-a condus în josul casei sale. Pe o scară răsucită am urcat la etajul superior, care de-abia de se mai observă când te apropii de casă, atît de mici are ferestrele. Nici nu am bănuit că această casă nu e cu un singur cat. În realitate am descoperit un șir de camere spațioase, care repetă în toate ordinea din gospodăria stăpînei, doar că tavanele sunt ceva mai joase. 

Cînd o vizitam pe stăpîna mea la Petersburg, eram și atunci mirat, că mobila toată și o parte din pereți etalau o serie de artefacte țărănești, din lemn și pânzeturi, pe care nu le prea înțelegeam. Aici am văzut sursa acestora: la Peterburg se relua o parte din acea atmosferă, pe care o vedeam acum în jurul meu. Era, în esență, un muzeu etnografic constituit, dar amplasat într-o atmosferă domestică, și nu în una muzeală. Iată mesele rudimentare pe care țăranii mănîncă, alături de paturile pe care ei dorm, pe lîngă -- pătuțul copilului, fusurile (aici se filează inul), care nu seamnănă cu ale noastre, acestea sunt ușoare, mobile, cu ele ”poți merge în cîmp și să torci” în continuare, o sumedenie de vase primitive, dar frumoase, din lut. În catul de sus am observat peste tot în locul ”sfeșnicelor europenești”, dar incomparabil mai frumoase decît acelea, niște sfeșnice de pămînt, înfățișîndu-se precum niște căni din mijlocul cărora se înalță un cilindru, în care se înfige lumînarea, iar vîrful acestui cilindru e unit cu marginea de jos a jgheabului cănii cu o toartă uriașă. Toate sunt zugrăvite într-o culoare verde-pal. Un astfel de sfeșnic îl poate purta și o cucoană, pentru că e chiar elegant, dar se potrivește și pentru ”laba” mujicului, în timp ce ale noastre, ”miniaturale” cum  sunt, nu se pot lua decît cu degețelele, nicidecum cu mîna. În jgheaburile laterale se pot pune oricîte chiștoace, ba peste el mai poți turna și apă, ca să stingi mucurile nearse. Sfeșnicele mi-au plăcut întratît de mult, că doresc la plecare să iau unul cu mine, la Petersburg: pentru un fumător înrăit ca mine și un cetitor noctur -- nimic mai potrivit. Întreaga gospădărie o poți plasa acolo, iar la nevoie să și îneci un autor neplăcut.

- Iată și soba!
Iarăși ”soba ruseasca pentru coacerea pîinii” e nițel alfel, deloc ca cele pe care le vezi în Rusia Mare. Chiar dacă elementele sunt așijderea. Particularitatea -- o anume iconografie figurativă, peste tot vezi niște decoruri florale stupide, dar frumoase, crini albaști, roșii, naramzii, cu cerculețe și cîrlionți tremurători, precum mersul șarpelui.
- Iată cum trăiesc țăranii noștri.
- Bine trăiesc.
Cămășoaiele bărbătești aproape că nu se osebesc de cele muierești, cu gulerul desfăcut (e foarte cald).
- Așa umblă femeile? Cu pieptul neacoperit?
- Și ce e cu asta: și în nord femeile își alăptează copiii în văzul tuturor.
- Nu simțiți că aici miroase a copii?
- Unde?
Ea e fără copii, e văduvă. Bărbatul ei, pe care-l iubea în neștire, a murit acum patru ani. Era un tînăr minunat, dar trist (se vede în portrete).
- În muzeul meu domestic. Observați că nicăieri lemnul nu e la vedere, e acoperit peste tot de covoare, pînzeturi, canapelele sunt josuțe, și oriunde ai dori, poți pune un copil. Fiecare cameră parcă cheamă o femeie și un copil. 
- Asta e minunat. Dar pînă nu mi-ați spus, nu îmi dădeam seama, deși intuiam în întreaga atmosferă o anumită gingășie și împăcare. Dar cum bine ați spus, simt și eu asta, lipsesc copiii.
- Aveți dreptate -- a spus ea cu încîntare. -- Vă voi arăta pe moldovenii noștri. E un popor minunat, debordînd de imaginație și cine știe cîte alte calități, de care rîzi cît rîzi, ș-apoi cazi pe gînduri. Mitologie vie, la care suntem martori. Nu-i poți convinge de nimic real, actual: astea sunt pentru ei chestiuni neinteresante; dar dacă le veți povesti ceva absolut ieșit din comun, se încred în asta imediat, ca în ceva indiscutabil -- ei înșiși înșiră permanent baliverne, ”verzi și uscate”, ”săptămîna trecută fost-am în satul vecin”, pe care, ascultîndu-le, te prăpădești de rîs...Iată, de-o pildă, vin la mine să se plîngă, că în manualul pentru băieți (despre 1 martie 1881) stă scris cutare lucru:
- Spuneți-ne cucoană, oare poate fi astfel? Tac.
- Țarul nu poate să moară, iar aici se spune precum că a fost chiar și...
Tac. Nu pricep. Apoi, îmi dau seama că, după capul lor, țarii nu se schimbă niciodată, și că în Rusia domnește unul singur, care este nemuritor.
Stăpîna a pus mîinile în șolduri și a izbucnit într-un rîs zgomotos și vesel.
- Doar ei văd și știu. În carte stă tipărit, dar cu toate astea în mintea lor stăruie un alt gînd, căruia îi rămîn fideli, acestei credințe proprii, mai mult decît li se spune și se tipărește. Odată noaptea, de sub cornișa acoperișului a zbughit o imensă pasăre neagră, și a zburat fără zgomot. Probabil, o bufniță. Am privit servitoarea, care era lividă. 
- Cucoană, era Miezul-nopții.
- Era o buhă!
- Nu, cucoană, domnia voastră nu știe. Nu era o pasăre, ci Miezul-nopții și-a luat zborul.
- Ce să mă fac cu ei? Sunt incorigibili, imposibil de învîțat, dar nu poți să nu-i iubești. Toate-s învăluite în fantezie...
Durdulia care rîdea cu atîta poftă m-a cucerit prin armonia de care dă dovadă în raport cu țăranii săi, încît eu fără să vreau i-am sărutat mîna.

III.

S-a adeverit, slujbele religioase se țin aici în două limbi: moldovenească și rusească...Înainte de praznicul Înălțării Domnului am purces la o mănăstire, cu starețul, părintele Inochentie, iar de curînd, într-o dimineață devreme, la o alta -- cu părintele Varsanufie. Nu-mi mai amintesc direcția. Atît mai știu că o dată am mers ”încolo”, iar cealaltă dată -- ”încoace”. Sunt munți, și de accea direcțiile nu le percepi, iar drumul îți scapă. Aici se pare sunt ”obcinele Carpaților”, de unde se vede mai bine cerul, iar distanțele par mai mici. Cu părintele Inochentie am vizitat mănăstirea aflată într-un chei. Eu nu cred că cheiurile s-au creat din albiile unor pîrîiașe, care curg ca un fir subțirel pe fundul acestora. Sunt multe și numeroase pîrîiașe aici în nord, dar ele nu au dat naștere unor cheiuri. Doar niște maluri plate. De unde atunci aceste imense cheiuri-crăpături? Pare că cineva a frînt întregul relief, au apărut niște fisuri gigantice, ieșind în paralel colțuri ascuțite și astfel nu se vede nimic neted, nu există vîlcele, netejuni...
În unul din cele mai spectacuoase falduri ale acestor crăpături s-a ghemuit mănăstirea condusă de părintele Inochentie. L-am văzut și mai devreme, de sus, cînd mergeam să vizitez cîmpurile de grîne ale Saharnei. De acolo pare cu totul într-o prăpastie, și e cu atît mai pitoresc. În preajma așezămîntului -- grădinile. Toate sunt lucrate de mîinile monahilor. Mănăstirile, ca și la noi în nord, sunt țărănesc-călugărești. Intrăm.
Totu-i ca la noi. Iată și Sfîntul Serafim de Sarov. Îl cauți fără să vrei, fără să-ți dai seama de ce, în orice locaș ortodox aflat în afara patriei, sau chiar nițel în străinătate. Parcă ești tentat să verifici cît de ”rusesc” este. Un chip impunător, cu epitrahil, dus de spate -- și cu albeața feței și a părului, atît de definitoriu pentru tot ce e rusesc. Dar în afara acestui chip, obrazurile celorlalți sfinți, numeroși, îmbrăcate în ferecături somptuoase, numeroase Născătoare de Dumnezeu -- toate cu o ”croială întunecată”, moldovenească. E în ele ca un fel de bronziu înnegrit. Nimic din îmbîcseala și întunecimile văzute pe icoanele grecești, la biserica Muligovka, din Peterburg, ci ceva foarte propriu. Culoarea asta e ca pruna necoaptă.
Slujbele sunt solemne, foarte îndelungate, curat mănăstirești. M-a suprins eleganța veșmintelor preoțești, au mai puțin auriu și argintiu, decît pe ale noastre. Riza pe întreaga sa întindere e de culoare verde-deschis, iar pe suprafața asta sunt semănate ”măciulii de flori”. Totul e ca un ”cîmp de maci”, iar acesta pe trupurile ieromonahilor mai în vărstă, unii cu o statură înaltă -- se privea foarte original.
Starețul -- moldovean, cu un accent puternic moldovenesc, citea din Evanghelie și rostea vozglasurile. Corul din dreapta -- cînta rusește, cu o cîntare ireproșabilă (accentul se pierde, inexplicabil, în timpul cîntării), adică, slavonească, fiind deja obișnuiți cu ea. Corul din stânga -- slavoslovea în moldovenește. Evident, din asta nu pricepeam nimic. Observam că atunci cînd corul din dreapta cînta, țăranii dădeau semne clare că înțelegeau tot, se închinau cuviincios, cu evlavie, și că slujirea în două limbi nu îi stingherea nicidecum; practic toți știu limba, căci fie că argățesc la stăpîn, fie în fabrică, fie urcă în tren, peste tot necunoșterea rusei i-ar pune într-o mare dificultate. Pe de-asupra, se bucură să audă vorbindu-se în preajma lor în limba asta.
N-am putut sta la toată slujba. E prea lungă pentru mine. Am ieșit încetișor, și am cerut să mi se apare mănăstirea, și mai ales cea mai ”îndepărtată chilie” -- a pustnicului. E cioplită în stîncă. Am dat într-un loc de cărți vechi bisericești. Credeam că sunt moldovenești. Dar, deschizîndu-le, am descoperit grafia noastră slavonească. Inaccesibilă, chiar dacă, pe ici-colo recunoșteam anumite cuvinte, adică după sunete. Mai tîrziu, răsfoind în biblioteca stăpînei ediții științifice editate de societatea arheologică din București (Buletinul comisiunii monumentelor istorice. București, 1912), am remarcat că pe imaginile cu reprezentări iconice ale voievozilor moldoveni se scria cu aceeași grafie slavonească, în timp ce textele academice erau tipărite în românește, cu grafie latinească sau franțuzească. ”Doamne, ce-o mai însemna și asta? Acum ei scriu pe franțuzește, adică în moldavo-franțuzească, cînd este evident că în sfînta epocă veche, vorbeau și scriau pre moldoveneasca-slavonească?!?”
Deslușirea acestei situații am avut-o tot de la înțeleapta mea stăpână:
În România se tinde pe toate căile spre o apropiere de Europa Apuseană, lucru pe care eu îl găsesc greșit. La București funționează o societate istorică care face diverse săpături, care descoperă diverse inscripții latinești, iar de aici se trage concluzia: ”Vedeți -- suntem și noi romani, o fărîmă din Italia, aruncată pe aceste meleaguri, suntem -- Europa, nicidecum slavi, sau, Doamne ferește, orientali”. Este o tendință păguboasă, pentru că o evocare lipsită de viață nu e o evocare ci, mai degrabă, o scuturare a unor morminte străine.      

                         
                 

(acesta este un ciot, se lucrează)  

                

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
16 novembre 2009 1 16 /11 /novembre /2009 14:59
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
2 novembre 2009 1 02 /11 /novembre /2009 11:32


Părintele şi profesorul Nikolai Ozolin nu este o persoană necunoscută publicului cult din România. I-au apărut 3 cărţi şi a şi conferenţiat în ţara noastră. Domeniul său predilect este studiul iconografiei creştine, iar judecăţile sale în acest domeniul sunt mereu inedite şi foarte pertinente; pledează temeinic pentru o profundă înţelegere a acestui domeniu, care e strâns legat de actul liturgic, dar şi pentru corectitudinea canonică, de cele ce o face indisolubil legată de tradiţie şi de izvoadele primare. Întrucât părintele Ozolin este foarte parcimonios în a oferi interviuri, tocmai de accea -- acesta, oferit în noiembrie a anului 2006, la Lavra Kievo-Pecerskaya, mi'a atras îndeosebi atenţia. Pentru că se referă tocmai la problematica iconografiei azi. 

- Părinte Nikolai, care e, în opinia Dvs., situaţia iconografiei contemporane?

-  În secolul XX, după redescoperirea icoanei, iconografia renaşte atât în Rusia, cât şi, ulterior, în Occident. Am învăţat iconografie la neîntrecutul meşter Leonid Uspensky, autorul Teologiei icoanei în Biserica Răsăritului. Acesta era împotriva copierii icoanelor. Nu doar reproducerii lor litografice, adică prin metoda tirajării în masă, ci şi contra copierii icoanelor după metoda izvoadelor. Icoanele pravoslavnice trebuie pictate după canoane, dar canonul iconografic permite şi presupune libertatea iconografului, inspirat prin Duhul Sfânt (în limitele canonului, se înţelege). Zugravul nu trebuie să copieze ce au făcut cei de dinaintea lui, ci prin experienţa rugăciunii să "filtreze" ceea ce pictează, şi să o înfăţişeze aşa cum o vede el, nu cum au reprezetat-o alţii.

-- Cum să facem atunci cu tirajarea icoanelor prin metoda tipografică? Căci, nu toţi credincioşii îşi pot permite să aibă icoane pictate, preţul acestora nu e întotdeauna accesibil...

--  A vinde litografii, adică nişte făcături, în locul icoanelor -- este o crimă! Ce păcat că nu toţi parohii din locaşurile noastre înţeleg asta. În ceea ce priveşte scumpetea icoanelor, aici e vina iconografilor, care supralicitează preţul. Icoana nu trebuie să fie foarte scumpă.

-- Cum putem înţelege sfinţirea icoanelor în tradiţia noastră? În cea grecească, de pildă, nu există o astfel de obligativitate

-- De bună seamă, în vechime nu exista practica sfinţirii icoanelor. Găsim o mărturie în acest sens în documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirmă că icoana este sfinţită prin imaginea celui reprezentat, şi prin însemnarea numelui, care confirmă prezenţa. 
Necesitatea sfinţirii icoanei a apărut într-o vreme în care imaginea a încetat să fie conformă cu "chipul" zugrăvit, în accepţiunea străveche a cuvântului. Adică, atunci când au încetat să exprime în mod vădit sfinţenia celui reprezentat. Credincioşii, după toate aparenţele, erau îngrijoraţi de această neconcordanţă, şi veneau la preot pentru ca slujitorul să facă ceva pentru ca imaginea să devină sfinţită.
Practica sfinţirii a apărut iniţial în Occident. Ritualul includea pe lângă o rugăciune de sfinţire, stopirea icoanei cu apă sfinţită. Trebuie să formulăm următoarea întrebare: ce sens are o astfel de practică, şi poate, oare, ritualul sfinţirii să facă dintr-o imagine nesfinţită o imagine sfântă? Valabil e doar un singur răspuns -- nu. Pentru că dacă imaginea asta prin stilul său şi particularităţile stilistice nu este o icoană, ea nu poate deveni icoană doar prin stropirea cu aghiazmă.
De aici rezultă că singura accepţiune a actului sfinţirii icoanei este acela în care chipul pictat este acceptat de Biserică, adică prin aceasta să se recunoască că respectivul chip (prin calităţile sale) poate participa la viaţa liturgică a Bisericii. Iar credincioşii întradevăr se pot ruga în faţa acestei icoane, iar chipul trebuie să ajute rugăciunea. În acest caz, preotul sau episcopul poate săvârşi sfinţirea: după o examinare atentă (slujitorul trebuie să înţeleagă astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", dacă vom sfinţi acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. 
Dacă reprezentarea nu întruneşte calităţile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, această imagine nu o voi sfinţi, pentru că sfinţirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană".
Prin această atitudine clerul are o posibilitate unică de a educa în rândul credincioşilor deosebirea duhurilor în materie de iconografie. Iată de ce, trebuie să începem prin educarea clerului, iar pentru asta există o disciplină care se numeşte "teologia icoanei" sau "iconomie pravoslavnică (iconologie)". De aceste lucruri, urmându-i lui Uspensky, mă ocup şi eu în mod nemijlocit. 

-- Teologia icoanei se deosebeşte prin ceva de teologia Crucii?

-- Crucea e şi ea o imagine. 

-- Da, dar Crucii, în comparaţie cu icoana, ne adresăm ca faţă de ceva însufleţit: "Bucură-te, Cruce!", şi nu spunem niciodată: "Bucură-te, icoană".

-- În cazul Crucii, vorbim despre puterea ei. Puterea Crucii -- este puterea Învierii lui Hristos. Crucea este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii. De aceea, teologia icoanei -- este o treaptă a teologiei icoanei, este o cinstire a unei reprezentări. Asta nu anulează nicidecum diferenţa dintre Cruce şi reprezentare, aveţi perfectă dreptate. În privinţa icoanei -- îi spunem "bucură-te" celui închipuit pe suprafaţa ei. 

-- Ortodocşii susţin, uneori, despre răstigniri că unele ar fi "pravoslavnice" iar altele - "nepravoslavnice", raportându-se la poziţionarea picioarelor Mântuitorului. Există întradevăr vreo deosebire?

--  Iată ne aflăm în faţa Sfintei Sofia din Kiev, unde vedem multe cruci pe cupole, iar acestea, în opinia Dvs., sunt pravoslavnice? Probabil că da, din moment ce se află în acel loc. Trebuie să ştim doar că există foarte multe feluri de crucifixe, iar acestea sunt foarte diferite. Există cruci bizantine, şi ele sunt diverse: cu traversă inferioară sau fără aceasta. Crucile bizantine medievale aveau două traverse, nu trei. Există o cruce tradiţională ortodoxă rusească, -- pe care o iubim cu toţii, este crucea noastră. Dar asta nu înseamnă nicidecum că celelalte nu sunt valabile. 

-- E acceptată, şi dacă da, în ce cazuri, reprezentarea Primei Ipostaze şi a Treia a Sfintei Treimi -- a lui Dumnezeu Tatăl şi a Sfântului Duh?

-- Totul este foarte simplu, singurul chip al lui Dumnezeu -- este chipul Cuvântului întrupat, icoana lui Hristos. Mai mult, este chiar un chip de om, pentru că Dumnezeu s-a înnomenit, iar noi am văzut slava Lui. Iar acest lucru e spus limpede la Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu (Bogoslov).
Mai mult, Dumnezeu Tatăl nu a devenit niciodată om. Reprezentările antropomorfe a lui Dumnezeu Tatăl nu sunt o raritate, dar ele sunt eretice, întrucât acestea afirmă ceva ce nu a fost niciodată. Duhul Sfânt, aşijderea, nu a devenit nicicând om, tocmai de accea, El nu trebuie reprezentat. Nu poate fi altfel.  Există forme diferite pe care Sfântul Duh le-a îmbrăcat în momente diferite ale revelărilor Sale: S'a arătat sub chipul limbilor de foc în ziua Cincizecimii, în ipostaza porumbelului -- la Botezul Domnului, în plinătatea luminii, a razelor acesteia, de pildă, în Schimbarea la Faţă a Domnului. Întreaga lumină din icoane -- este lumina Dumnezeiască a Duhului Sfânt. Hristos Domnul a zis: "Cel, care m'a văzut pe mine, pe Tatăl L-a văzut". Astfel spus, dacă simţim să ne adresăm Tatălui sau Duhului Sfânt aflaţi în faţa sfintelor icoane, trebuie icoana lui Iisus Hristos să o căutăm. Şi atunci când pronunţăm Tatăl Nostru, merită tot icoana aceasta să o avem înaintea noastră.

-- Părinte Nikolai, ați amintit că în icoana Cincizecimii Duhul pogoară sub forma limbilor de foc. Se întâlnesc două variante ale acestei reprezentări: cu Maica Domnului și fără prezența Ei. Ce anume se reprezintă în aceste două cazuri: un fapt istoric sau Biserica, care primește Duhul?

--  Schema canonică a icoanei Cincizecimii conține scene de propedeutică: apostolii prezidează precum altădată ședeau bărbații învățați, discutând cu vioiciune și aflându-se în dispute aprinse, de accea au cu toții mâna dreaptă ridicată, care indică verva dialogului. Nu este un gest al binecuvântării reciproce, cum eronat s'a crezut, ci anume e semnul acestei dezbateri aprinse dintre ei. Tocmai de accea, schema aceasta iconografică este reprezentată după cuvintele Mântuitorului: ”Trebuie să mă întorc la Tatăl, ca de la Tatăl să vă trimit Duh Sfânt, care vă v-a învăța toate câte încă nu le știți și pe care nu le înțelegeți încă”.  Și Duhul vine pentru a mărturisi despre Dumnezeirea lui Hristos. De aceea, Pogorârea Sfântului Duh peste apostoli -- este ziua de întemeiere a Bisericii. 

Schema propedeutică presupune reprezentarea ucenicilor, cât și a învățătorului. Imaginile din catacombe arătau în acest fel: pe locul central tronează Hristos, din ambele părți încadrat de apostoli. Dar în ziua aceea a Cincizecimii Hristos s'a suit la ceruri, și El nu avea cum să stea printre apostoli, dar în mod nevăzut e prezent acolo, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Iată de ce locul neocupat între apostoli -- între Petru și Pavel -- este locul Mântuitorului, și trebuie să rămână neocupat până la a Doua Sa Venire; nu-l poate ocupa nimeni. 

Foarte just afirma Uspensky: ”Dacă am reprezenta-o acolo pe Maica Domnului, aceasta nu va mai fi icoana Cincizecimii, ci o icoană Marială”. Propovăduirea Dumnezeirii lui Hristos i-a învățat pe apostoli anume Duhul Sfânt, iar locul central în mijlocul apostolilor revine Învățătorului. Acest loc, putem spune, asigură tensiunea eshatologică a Bisericii. Și numeni altul nu poate prezida acolo. 

Firește, nimeni nu o exclude pe Maica Domnului din Biserică, Doamne ferește! Doar că Ea, deși a asistat în ziua Cincizecimii alături de apostoli, nu poate ocupa un loc central. Icoana nu este o ilustrare a textului revelat, ci o binevestire paralelă despre același adevăr, doar cu alte mijloace. Tocmai absența Maicii Domnului din icoana Cincizecimii exprimă apostolatul bisericii. În capul Bisericii întotdeauna și în vecii vecilor, în chip nevăzut, este Hristos, dar lucrează prin Duhul Sfânt, iar icoana exprimă aceasta minunat. 

Într'un timp era caracteristic pentru Occident să se reprezinte pe locul rămas vacant apostolul Petru. În cadrul eclesiologiei latine acest detaliu este pe de'a întregul logic. Acolo apostolul Petru este vicarul lui Hristos pe pământ, și episcopul Romei, simultan. S'au păstrat miniaturi în care acesta apare reprezentat de mari dimesniuni, iar preste el se pogoară Sfântul Duh, iar ceilalți apostoli stau la picioarele lui Petru, și îl privesc. Expresia eclesiologiei latine în cazul nostru este de neînchipuit.

-- În unele biserici lângă proscomidie e amplasată icoana Rugăciunii de pe Muntele Măslinilor. Icoana aceasta nu exprimă ținta rugăciunii, ci pe Însuși Hristos care se roagă Tatălui Său Ceresc. Cât de întemeiată e icoană acesta, și ce suport teologic are?

-- Nu am studiat în mod special istoria acestei icoane, dar compoziția ei este redactată târziu. Chiar dacă ar avea rădăcini mai vechi, acestea s'ar găsi exclusiv în imagini narative, ilustrative, didactice la Sfânta Scriptură. Probabil că în codex Rossanensis să fie o astfel de imagine. Trebuie cercetat, dacă e vreo sursă veche a acestei reprezentări. De ce nu-L putem reprezenta pe Mântuitorul în rugăciune? În principiu, o astfel de interdicție cu greu ne'o putem imagina. Dar asta nu e o icoană, e o miniatură, iar în fața acestei imagini nu se poate nimeni ruga, pentru că nu e destinată rugăciunii. Pentru rugăciune acest subiect nu se potrivește. Iar în ceea ce privește amplasarea acestei icoane în preajma jertfelnicului, să'mi fie cu iertare, dar ce legătură este între acest subiect și proscomidie? Proscomidia premerge pregătirea darurilor pentru Euharistie. Pot fi multe straturi ”simbolice” de interpretare a acestui loc, dar niciunul nu leagă nicidecum proscomidia de rugăciunea lui Hristos de pe Muntele Ghetsimani.    

Interviu de părintele Andrei Dudchenko
     

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
26 octobre 2009 1 26 /10 /octobre /2009 13:30

Scurt preambul:
Serguei AVERINŢEV (1937-2004) a fost unul din cei mai importanţi cercetători ai culturii antice şi bizantine, traducător şi savant cunoscut în toate mediile culturilogiei, filosofiei şi teologiei creştine. A tradus din Psalmii lui David şi a făcut suprinzătoare comentarii la Evangheliile sinoptice. Şi-a dedicat viaţa întreagă studiului, cercetării şi promovării moştenirii creştine. Spre finele vieţii a pronunţat şi câteva "cuvinte" pe marginea pericopelor evanghelice, la strană, încercând să explice şi să împărtăşească semenilor săi fărâme din frumuseţile dulcelui grai al Scripturilor. În chiar anul adormirii sale câteva dintre acestea au fost publicate. Transcrierile acestor predici au fost făcute în anul 1993, după înregistrări făcute în Catedrala Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir (fosta mănăstire a Întâmpinării Maicii Domnului).

07.02.1993 -- La Duminica Fariseului şi Vameşului.

"Fraţi şi surori! Judecata supremă a Domnului nostru a pus rugăciunea vameşului mai presus de rugăciunea autosuficientă a fariseului. Slujba zilei de astăzi confirmă această sentinţă, iar simţămintele noastre, de regulă, se alătură acesteia. Dar pentru ca acordul inimii noastre şi sentinţa Domnului să nu fie prea comun, şi pentru a înţelege mai profund puterea şi judecata Domnului, ne va fi de folos să medităm asupra celor multe, pe care fariseul le-ar putea aduce în apărarea sa.
Suntem obişnuiţi să folosim cuvântul "fariseu" ca sinonim al cuvântului "ipocrit". Şi de bună seamă, Domnul i-a numit pe farisei ipocriţi sau chiar prefăcuţi, dacă e să luăm la socoteală semnificaţia cuvântului grecesc, folosit în Evanghelie. Dar Domnul nostru avea dreptul şi cătarea de a-i numi astfel de farisei. Noi însă trebuie să medităm, în ce sens fariseul -- e ipocrit? În viaţa noastră putem spune unuia că este ipocit doar pentru că pur şi simplu e un făţarnic: în faţă pare un om cumsecade, binevoitor, dar imediat ce se întoarce cu spatele, se comportă într'un fel potrivnic. Despre fariseul adus în discuţie în pericopa de astăzi nu ştim astfel de lucruri. El a vorbit în faţa Domnului şi faţă cu propria conştiinţă, nu în faţa oamenilor, deci nu avem temeiuri să presupunem că în existanţa sa nu a îndeplinit cele pe care le-a spus. Întradevăr a postit de două ori pe săptămână, şi de bună seamă, trebuie să presupunem, nu şi-a îngăduit nicio abatere, jertfind a zecea parte din veniturile sale, în folosul bisericii. Nu e tocmai puţin. Iar astfel de persoane, omeneşte vorbind, nu jinduiau la avutul altora, care nu păcătuiau prin furt şi curvie -- astfel de oameni sufereau de pe urma unora ca vameşul. 
Vameşul -- este cel care aduna impozitele, cel mai adesea îşi permitea diverse nedreptăţi, care lua mult peste cele cuvenite (pe asta se şi baza sistemul de impozitare), plus de asta, se afla în slujba puterilor ocupante, a alogenilor, păgânilor. Puterea pământească este puterea trimisului Romei, ea îi dădea toate priorităţile vameşului, iar în viaţa de zi cu zi, să ne înţelegem, fariseul şi tovarăşii săi, aveau de pătimit de pe urma acelora precum vameşul.
Dar iată vine ora răzbunării pentru fariseu. Este în biserică; vede la intrare figura vameşului, jenată şi strvită de conştiinţa propriilor greşeli -- cineva pe care-l suportă cu greu zilnic. Dar măcar aici, în incinta bisericii, toate ale Legii, obiectele sfinte, bunăvoinţa lui Dumnezeu -- îi aparţin lui, fariseului; acestea reprezintă, am putea spune, cărţile sale în lupta împotriva vameşului. Acolo, afară, pe stradă, vameşul are puterea, dar aici, totul e în posesia fariseului. Lui îi aparţine Legea însăşi, iar Legea şi el sunt ca şi un întreg, sunt una. De aici problema îngrozitoare a fariseului, întrucât fariseii, de regulă, nu erau nişte prefăcuţi vulgari, adică nişte mincionoşi, contrazicându-şi propriile cuvinte imediat ce pleci de lângă ei. Ei erau nişte oameni serioşi. Parcă am putea fi de-a dreptul invidioşi pe o astfel de societate în care nu bogăţia, puterea pământească, fastul şi moda sunt la mare preţ, ci blagocestia şi învăţătura, aplecarea de a pricepe şi a urma Legea întocmai sunt virtuţile supreme. Fireşte, putem afirma (şi aceasta va fi adevărat) că fariseii se raportau prea meschin în aplicarea Legii. Dar, ne întrebăm, e oare atât de lesne să trasăm o limită între exigenţa în transpunerea exactă a Legii şi meschinăria iresponsabilă? Până la urmă, în raport cu măreţia lui Dumnezeu, orice am putea noi face este insignifiant. Dar nu suntem chemaţi să ne îndeplinim datoria şi în cele mici?
Unde a greşit atunci fariseul? Întâi de toate, se judecă pe sine şi pe vameş -- în locul Domnului. El parcă atentează la pristolul suprem, pregătit în vederea Judecăţii de Apoi, grăbeşte această Judecată. Dar, fraţi şi surori, ne putem oare abţine de a anticipa Judecata Dumnezeiască, şi de a vorbi în numele Domnului, în locul Lui?
Mai departe.
Fariseul se anunţă mulţumit de sine. I se pare că nu-i rămâne decât să aducă slavă Domnului, pentru că Acesta l-a făcut drept-credincios, şi nu păcătos. Dar esenţa problemei nu e doar că fariseul cuteză a vorbi astfel despre sine. Ei bine, noi învăţaţi fiind de învăţătura evanghelică nu vom vorbi astfel, vom deveni mai vicleni decât fariseul. Învăţătorii duhovniceşti numeau tocmai această smerenie doar în cuvinte --, nu şi în simţire -- smerenie-cuvântătoare (смиренноглаголание), şi o puneau în opoziţie cu autentica smerenie. Dacă din pilda aceasta vom reţine doar că trebuie să ne abţinem de a pronunţa anumite cuvinte, atunci fariseul se va deosebi de noi doar prin faptul că el era mai naiv, mai sincer şi mai direct, dacă vreţi. El întradevăr spune ceea ce gândeşte şi simte. Simţămintele lui sunt în raport cu norma Legii, pe care o are înaintea sa şi o cinsteşte sincer -- măsura aceasta este moartă. Din ce vedem asta? Din faptul că doar aceasta este măsura la care el a aspirat, şi a atins-o pentru a putea împlini Legea. Dacă măsura aceasta ar fi fost vie, în raport cu care el trăieşte, ea ar fi crescut împreună cu el -- cum e arătat în Predica de pe Munte. Da, se spune, "nu preacurvi", iar fariseul, probabil, a îndepinit asta, el nu săvârşeşte necurăţii trupeşti, din moment ce se grăbeşte să mulţumească Domnului -- că nu e ca desfrânaţii. Or, Domnul cere curăţia inimii, curăţia acelor adâncuri ale inimii pe care ochiul omului nu le vede. În inima noastră sălăşluiesc astfel de profunzimi (cu mult înaintea psihologiei veacului nostru a vorbit despre asta Fericitul Augustin) care sunt aidoma beznei -- la care vederea noastră nu poate fi nicidecum părtaşă. 
Ştim acum, că fraţii acestui fariseu puneau Viaţa Celui Mai Viu Dumnezeu oarecum mai prejos de Lege. O astfel de opinie aveau învăţătorii fariseilor acelei vremi, dar şi cei ce le-au urmat. Ne este oarecum la îndemână să ne amuzăm cu această imagine a lui Dumnezeu, care meditează în eternitate asupra propriei Legi -- precum o face nemuritorul, celestul, atotputernicul şi nepătatul fariseu. Poate că ne este uşor să facem acest lucru, dar mersul acesta al gândului, potrivit căruia Legea este pe acelaşi palier cu Dumnezeu sau chiar mai presus decât El -- este o gândire înspăimântătoare, deloc simplă în esenţă. 
Şi mai departe.
Fariseul nu se mulţumeşte să slăvească pe Dumnezeu pentru credinţa sa în faţa Legii, mai mult, voieşte să-i pună undeva în plan secund pe ei, ceilalţi, care sunt păcătoşi. Mai trebuie spus, că vocabula "fariseu" provine de un verb vechi evreiesc, şi semnifică a "separa". Fariseul e acea persoană care s-a separat cu bună ştiinţă de orice necurăţie, dar şi ceilalţi oameni, care sunt maculaţi, şi care nu sunt aşa cum este el. Deoarece el este omul Legii, recunoscut şi respectat ca atare de societate, obligaţia lui este să mărturisească în numele Legii, şi să-i înveţe pe cei păcătoşi postulatele Legii. Însă astfel el se separă nu doar de păcat ci şi de păcătoşi, şi ridică înaintea sa un obstacol de netrecut în faţa datoriei de a învăţa pe alţii Legea, de a transmite altora acel bine, beneficiarul căruia se crede el însuşi. Căci, omul păcătos şi noi toţi, în virtutea păcătoşeniei noastre, ne-am obişnuit să simţim acut îndrepăţirea de sine a altuia. Iată de ce, atunci când  fariseul trasează graniţa între sine şi păcătoşi, în loc să se delimiteze el însuşi de păcat, face tot posibilul spre a nu mai fi un învăţător, şi nu mai poate fi numănui de folos. 
Cunoaştem că multe reproşuri au venit înspre omul religios, cucernic, înfăptuitorul Legii, din sfera gândirii atee. Acuzaţiile acestea, venite din partea unor oameni necredincioşi, cu pasiuni urâte, sunt îndreptate contra credinţei, şi conţin numeroase clevetiri şi nedreptăţi. De aceea, dacă luăm ca adevărate slovele proorocului David, precum că "tot omul este minciunos" (Ps.115, nota mea), noi, martorii nevrednici ai credinţei adevărate, suntem parte a acestei judecăţi, iar în învinuirile conţinute în majoritatea discursurilor îndreptate contra binecinstitorilor, există o doză de dreptate. Iar creştinismul, Învăţătura lui Hristos, Învăţătura Evangheliei -- e singura povăţuire religioasă, învăţătura blagocestiei, care e capabilă să vadă şi înţeleagă acea măsură a adevărului conţinută în această pildă, dată nouă spre zidire...Numai învăţăturii lui Hristos îi stă în putere să ne înveţe pe noi aceste lucruri, noi, care vom intra în săptămânile postului ce vine, şi care venim duminica în Casa Domnului, şi cum ne'ar putea vedea, să zicem, vameşul. 
Să trăim deci, după o măsură vie, care este Însuşi Hristos. Atunci când sfinţii, marii sfinţi şi marii propăvăduitori, se osândeau, numindu-se pe sine "mari păcătoşi", asta nu era doar smerenie-cuvântătoare. Îşi spuneau  "mari păcătoşi" nu pentru că creştinilor le stă bine să-şi zică astfel, ci pentru că ei în inima lor, în conştiinţa lor, a cărei creştere era pe măsura nevoinţei, se vedeau ca mari greşiţi. Înaintea lor nu era măsura moartă, până la care să poţi ajunge, de-asupra lor e Dumnezeul Cerului. Ei sunt vii, pentru că se înaltă spre acest Cer, iar Cerul rămâne mereu necuprins de-asupra capetelor. Cei care îmbrăţişează alte religii post spune, şi îndeplini: "Iată, noi am săvârşit toate!". Să nu ne amăgim, şi sp nu râdem de adepţii altor religii. În orice religie să îndeplineşti totul e foarte deficil. Creştinul însă niciodată, nici o secundă măcar, nu poate simţi şi spune: "Iată, toate-mi sunt cu putinţă", -- pentru că măsura lui e mereu vie, e Însuşi Dumnezeul nostru."            

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
19 septembre 2009 6 19 /09 /septembre /2009 10:07


Orașul Prilep este situat în sud-vestul Macedoniei, unde cel mai repede se poate ajunge din Skopjie pe autostrada ce duce către Athena, și trebuie eșit din ea la Gradsko, și mers pe direcția Bitola (Manastir). Vatra veche a orașului se numea în vechime Markov Grad, după numele fiului Regelui Vukašin, Marko. Centrul de interes însă se îndreaptă spre Varoš, o suburbie a orașului actual, unde, se spune, au existat pe un perimetru de 1 km. pătrat 77 de biserici! Așa o densitate nu s-a mai pomenit nicăieri din micile orașe ale Bizanțului: Nessebar, Veliko Târnovo, Ohrid... 




Exteriorul şi fragment de frescă de la mănăstirea Sfântul Gheorghe, un monument de un interes aparte. Căci reprezintă o joncţiune dintre două biserici, lucru evident atât în exterior, cât şi în interior. Săpăturile arheologice efectuate sub acestea au scos la lumină existenţa unei lespezi cu inscripţii slavone, din jurul lui 980, această scriere fiind considerată a doua ca vechime mărturie lapidară din lumea slavă. Întregul monument se află într-un amplu proces de primenire şi, probabil, cu timpul vor ieşi noi mărturii ale trecutului. 
Biserica Sfântul Dumitru, una din bijuteriile arhitecturale ale Varoš-ului



 





Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Pelerinaje - deambulări
commenter cet article
12 juin 2009 5 12 /06 /juin /2009 09:59

ÎN vara lui 2006 Petru Mamonov a "predicat" pe plaja din Soci, la Marea Neagră. Era după lansarea filmului "Ostrovul", iar transcrierea acestui text confirmă o dată în plus faptul că acest uriaş actor, muzician, înţelege foarte bine viaţa duhovnicească, şi că rolul lui în "Ostrovul" nu a fost întâmplător, ci absolut necesar...

"-- Cât de pervertite sunt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre "Ostrovul" lui Pavel Lunghin, despre biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Murometz (personaj din folklorul străvechi rusesc, n.mea). Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic? Te agiţi în dreapta-stânga. Iar când ai credinţă, oricât de obosit ai fi tot vei ceda locul tău unei bătrânele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: "Mâncarea e rece!". Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti, "nevasta e obligată", "soţul trebuie" etc? Dragostea nu e floare-verde pe câmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lângă tine. Iata vedem un om cu mutra'n zăpadă. De ce gândim mintenaş că e un beţiv, poate că l-a luat inima!? Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşează-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu. Fugim în drumul nostru. Fugim de noi. Dar când faci o faptă bună...stai întins, şi simţi o căldură benefică'n suflet. De ce oare ţi-este bine? Parcă nici n'ai băut. Aha...ai ajutat o bătrânică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte... Îmi spunea aici o tinerică: "Nu-mi iubesc părinţii". Hop aşa! Nu te grăbi. Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? "Da -- îmi răspunde fata, -- fac cum se cuvine, cele necesare". Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mâine -- plouă. Ai căzut, ţi-a fracturat piciorul -- al treilea simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi", ci "Ia de la mine". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a îndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capu'n jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers -- sugrumă-l. Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cât mai mult, şi asunde în spatele gardurilor, să nu te prade alţii. Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cât sânge poţi da altuia? Căci scris este: "ce ai făcut unora dintre cei mici, mie mi-ai făcut". Să poţi sta cât mai mult la căpătâiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un colonel-locotenent, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N'a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămân în viaţă. Era comunist, nebotezat, n'a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gândea, dar e un adevărat creştin. În Rai -- ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumânări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N'ai să vezi. Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti p'un amărât, şi te gândeşti: "Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci..." Dă'i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sunt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează massele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte p'aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara-taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: "Biletele d-stră, biletele la control". Pentru doar 5000 de ruble pe lună (cam 1300 lei RO, nota mea). Sunt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă trăduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sunt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvânt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlaţi, precum în faţa unei vechi icoane. Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri suntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mânia lui era mânie dreaptă. Ai dreptate atunci când te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci când urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă -- care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungând să o urăşti profund, vei gusta din parfumul biruinţei. Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobizul din or. Verei...la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sunt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri...La scară mare. Gândul îmi dă fiori, pentru două ore sunt un om mort. Apoi îmi zic: "Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie...liniştit. Cine sunt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară. Într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sunt "noua generaţie". Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?" Ies din reveria gândului, şi constat că am şi ajuns... Toate sunt în mâinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sunt mânjiţi ochii, dacă urechile nu sunt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm. Sfinţii ne învaţă: mântuieşte-te, şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe sine. Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram...nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul "Ostrovul". Da, sunt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M'am străduit să le explic. Eram într'o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul -- e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că preste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar -- un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună -- ce să facem acolo? Iată iadul. Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, când iese la lumină, se topeşte.

(...)

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sunt ca toţi ceilaţi --slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gât. Unul din numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţânţăreşti. Citesc: "Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci când stăm la masă gândurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă (kvas), ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, când nu aveţi nimic de făcut...să vă adunaţi sunt propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu". Mă simt un actor? Eu sunt -- Mamonov Petru Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg până la capăt. În fiecare clipă din toate puterile, all the best. Preste vreo 5 ani priveşti, şi te gândeşti: "Cum ai putut să joci în halul ăsta?". Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul "Ostrovul". Ne-a reuşit -- nu? Va impresiona? M'am strădut să'i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Când Mântuitorul intra în Ierusalim ne mânzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întâmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel suntem şi noi -- mânjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sunt nenumărate, dar care e meritul meu? O mână generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petru Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cântece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris...Le-am diluat în vodkă, amestecat în noroi. Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, poeţii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii. Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cât mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori..."

A consemnat: Larisa Maljukov, corespondent al ziarului Novaja Gazeta.

 

Adaptarea şi traducerea îmi aparţin, v.b.

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
5 mai 2009 2 05 /05 /mai /2009 10:53

La anul 1912 istoricul ieşean Gh.Ghibănescu a avut ocazia să facă unele cercetări în documentele aflate în conacul familiei Catargiu, în satul Cobălele, din regiunea Soroca, iar în paralel cu asta a vizitat împrejurimile oraşului de pe Nistru. Era luna august, început de toamnă; printre localităţi şi sate, a fost şi pe la mănăstirile locului. Spicuiesc din notiţele făcute de istoric despre acea vizită în Basarabia, aflată încă în Imperiul Ţarist:

"Intrăm în mănăstire [Japca] pe portiţa din dos, iar faetonul pe poarta cea mare. Înăuntru zidirea nouă. Vechea mănăstire s-a dat jos şi se face alta de piatră de jos până sus cu un deviz de 32.000 ruble. Egumenul mănăstirii, un foarte cald primitor călugăr, ţine să-şi lege numele de rezidirea vechiului schit.

În mănăstire lume peste lume: rusoaice, lipovence treceau Nistrul cu paromul, era un roi de lume pe parom, veneau la închinăciune spre Coşeleva, a doua zi fiind Sfânta Maria Mare. [În paraclis află alte vechi cărţi româneşti: Evanghelie, Iaşi 1772; o alta de la Râmnic, 1792; Minee, Buda 1907 ş.a.].

În arhondaric, unde am luat o gustare cu stareţul mănăstirii, în ciocnit de pahare şi stat de masă călugărească pe malul Nistrului, în mijloc de cin (rânduială, ritual--nota mea, v.b.) moldovenesc, în părete stă portretul ctitorului, "Costachi Statiev ctitor 1825, zugrăvit la 1867 fevruar 2". Costachi Statie, zis şi Andron, priveghiază şi azi cu privirea sa clară de sub işlicul vechi verde în cap, cu caţaveica de hulpe pe umere şi cu mătănii în o mână şi biserica în ceialaltă. De pe chipul tău, frumosule şi tânărule ctitor, se vede grija cea mare ce ai avut de a însădi pe malul Nistrului o casă de rugă a lui Dumnezeu în moldoveneşte, pentru a pune lăcaşul lui Dumnezeu strajă de veghe la hotară brăzdate de plăieşii lui Ştefan cel Mare şi sărutate de Dan căpitanul de plai. 

La schitul din deal e o minune de lucru. În pântecele stâncii seculare, Ezechiel monahul de la Deleni a săpat altar de rugă, scund, dar destul de încăpător pentru o sută de persoane. Din 1650 stau acolo asceţi pentru rugă şi îmbătătoarea priveală a Nistrului, altarul în pântece de munte, totul te farmecă. Ne-am închinat, am sărutat icoanele şi ne-am legat în minte râvna celor de demult pentru asemenea fapte. (...)

[Vizitează apoi mănăstirea Dobruşa, "aşezare temeinică de viaţă călugărească". Cercetează aici 88 de documente, cel mai vechi fiind din 16 aprilie 1527, de la Petru Rareş. Trece la mănăstirea Coşeleva*, la "la 40 de minute de Dobruşa"]. Nu ştiu de mănăstire decât că ar fi zidită pe la 1780 de răzeşiţa Maria Tocănaş, din satul Cotiujeni, dar prin ce împrejurări nu am putut afla de la bătrânele maici, căci e de mirare că o răzeşiţă moldovancă de ale noastre dintr-un sat ca Cotiujenii să facă mănăstire, să dea 60 deseatine de pământ din moşia lor cu pădure cu tot, ca să adăpostească acolo spre rugă 46 de maici, toate rusoaice..."
 
(Magazin Istoric, nr. 4, aprilie, 2009, pag. 61-62).

 * e vorba de mănăstirea "Cuşelăuca", existentă şi astăzi -- nota mea, v.b. 

Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans manastiri-basarabene
commenter cet article
16 avril 2009 4 16 /04 /avril /2009 15:03

Am găsit un minunat text al Sfântului Ierarh Innokentie al Hersonului, o învăţătură despre Sfânta Împărtăşanie, şi despre tradarea lui Iuda. M'am grăbit, azi fiind Joia Mare, cu spălarea picioarelor şi citirea celor 12 Evanghelii, urmate de Răstignirea Domnului; am considerat util să afişez această succintă scriere acum, urmând să o traduc pre româneşte pe cât de repede va fi posibil. Dumnezeu în mijlocul nostru!


О ТАИНСТВЕ ПРИЧАЩЕНИЯ


Поучение о причащении Святых Тайн свт. Иннокентия Херсонского.


Куда пошли из-за тайной вечери апостолы? Они пошли с Учителем и Господом своим в Гефсиманию, чтобы там бодрствовать и молиться, страдать и уповать.

А куда пошел Иуда? Он пошел один к врагам Иисусовым, за слугами чтобы взять и предать им своего Учителя и Господа. От одной и той же Божественной трапезы — какие два различных плода!..

Из одного и того же места — какие два противоположных пути!.. Куда привел путь апостолов? Сначала в Гефсиманскую горницу, а потом — на небо…

А путь Иудин? Он привел сначала в чертоги Каиафы, потом завел было несчастного на некоторое мгновение к храму, но потом и скоро привел к погибельному древу, а с него — в ад!.. До того различна была участь первых причастников Тела и Крови Христовой!

Отчего такое ужасное различие? От благой и злой воли. Благая воля привела апостолов на небо, злая воля низвела в ад Иуду. И Петр падал, но восстал; то же было бы и с Иудой, если бы покаялся и сотворил плоды, достойные покаяния.

Идет ли кто ныне путем апостолов? Идет тот, кто, причастившись Тела и Крови Христовой, почитает себя через то самое неразрывно и навсегда соединенным с Христом, а посему следует за Ним всюду, куда ни поведет Он, на Фавор или в Гефсиманию; кто, принадлежа Спасителю своему всем существом своим, старается уподобляться Ему во всем: мыслить так, как мыслил Он, говорить так, как говорил Он, стараться жить и умереть, как жил и окончил земную жизнь Он!

Не идет ли кто и ныне путем Иудиным? Идет тот, кто, принимает Тело и Кровь Господа в евхаристии, принимает их без должной веры (как простой хлеб и вино) и почитает себя через то ничем не обязанным своему Спасителю; кто в храме показует некое уважение к святыне и, когда говорят о грехах и измене закону, готов, подобно Иуде, спросить: «Не я ли, Господи?» а за храмом явно поклоняется миру и его кумирам; продает бесстыдно веру и закон, стыд и совесть.

Таков и ныне путь апостолов и путь Иудин. Перед вами оба пути: и один какой-либо избрать должно. «Иже несть со Мной, на Мя есть», — сказал Сам Господь. Итак, с кем вы? с кем, — не здесь и теперь, в храме; а там, где встретит вас искушение: где, может быть, надобно будет приять честь и богатства неправедные или идти на крест за правду?.. Но уже вы избрали, что должно: каждый из вас сказал: «Я не дам Тебе лобзания Иудина!» Смотрите, не давайте же сего адского лобзания. Иначе оно будет некогда жечь уста и сердца ваши адским пламенем. Каждый из вас обещал исповедать Господа, подобно благоразумному разбойнику: смотрите, исповедуйте же! В случаях к сему не будет недостатка, ибо мир и теперь тот же, что был прежде: весь во зле лежит и ко злу всех влечет. Стойте же мужественно против сего зла и в себе, и в других. Не возвращайтесь на прежнее.

Благоразумный разбойник, если бы ему досталось сойти с креста живым, без сомнения, посвятил бы всю остальную жизнь Господу и соделался бы ревностнейшим из учеников Его.

Посвятим и мы все остальное время жизни нашей Ему же, Всеблагому, дабы в час смерти услышать от Него: днесь со Мной будеши в раю!


Аминь.

********
DESPRE TAINA GRIJANIEI

Învăţătură despre Împărtăşirea cu Sfintele Taine, a Sf. Innochentie al Hersonului

Încotro au plecat ucenicii după Cina cea de Taină? Ei s-au dus dimpreună cu Învăţătorul şi Domnul lor în grădina Ghetsimani, pentru a priveghea şi a se ruga, pentru a suferi şi a se bucura.
Dar unde s-a dus Iuda? El s-a grăbit către duşmanii lui Hristos, la slugile cărora urma să-L predea pe Învăţătorul său şi Domnul. De la aceeaşi trapeză Dumnezeiască -- ce roade deosebite!..
Din unul şi acelaşi loc -- ce drumuri opuse!..Unde i-a purtat paşii pe apostoli? Întâi, spre grădina Ghetsimani, apoiu -- spre ceruri...Iar calea lui Iuda? L-a îndrumat spre cubicului Caiafei, după care, pentru puţin timp spre templu, dar foarte repede -- spre pomul morţii, iar de acolo -- în iad!...Iată cât de osebită fost-a soarta celor dintâi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului!
Dar de unde această înfricoşătoare osebire? De la voia cea bună şi cea potrivnică. Voia cea bună a săltat Apostolii la ceruri, iar cea împotrivitoare l-a împins pe Iuda spre iad. Chiar şi Petru căzuse, dar s-a ridicat; la fel s-ar fi petrecut şi cu Iuda, dacă s-ar fi căit, şi rodul cel bun merita căinţa. 

Mai merge astăzi cineva pe calea Apostolilor? Merge doar acela, care cuminecându-se cu Trupul şi Sângele lui Hristos, îi urmează Lui în toate, oricunde l-ar conduce acesta, spre Tabor sau Ghetsimani; acela care aparţinându-I Mântuitorului cu întreaga sa fiinţă, se străduieşte să-I semene Lui în toate: gândeşte precum gândea El, vorbeşte precum vorbea El, încearcă să trăiască şi să moară, întocmai cum şi El a trăit şi şi-a încheiat viaţa cea lumească!

Dar nu merge cineva şi azi pe drumul lui Iuda? E acela care, primind Trupul şi Sângele lui Hristos în euharistie, le primeşte fără credinţă (ca pe o simplă pâine şi vin), şi se consideră pe sine mai presus de cele pe care i Le datorează Mântuitorului; acela care în biserică arată oarece evlavie, iar atunci când se vorbeşte despre păcate şi schimbarea Legii, e gata precum Iuda, să întrebe: "Oare eu sunt, Doamne?", dar în afara bisericii se închină lumii şi idolilor acesteia; îşi vinde fără prihană credinţa şi Legea, ruşinea şi obrazul.

Neschimbate sunt şi azi, calea Apostolilor şi drumul lui Iuda. Aveţi în faţă ambele drumuri, şi doar unul dintre ele trebuie să-l alegeţi. "Dacă sunteţi cu Mine, şi Eu sălăşluiesc întru voi", ne spune Domnul. Deci, prin urmare, cu cine sunteţi? spre ce mergeţi -- nu acum, aici, în biserică; ci acolo unde vă va întâmpina ispita; poate acolo unde veţi alege între a primi cinstea şi bogăţiile stricăcioase, sau crucea pentru adevăr?..Dar aţi ales cele trebuincioase, atunci când aţi pronunţat: "Nu îţi voi da sărutare, ca Iuda!". Luaţi aminte, să nu daţi această sărutare diavolească, căci ea va arde buzele voastre şi inimile voastre cu focul cel diavolesc. Fiecare dintre voi a făgăduit să-L mărturisească pe Domnul, aidoma războinicului cel înţelept: aşa să daţi mărturie! Acesteia nu-i lipseşte nimic, căci nici lumea nu s-a îmbunat de atunci: pe de-a întregul în rău zace, şi spre acest rău pe toţi îi atrage. Bărbăteşte să staţi împotrivindu-vă acestui rău, şi în voi şi în ceilalţi. Să nu vă întoarceţi la cele potrivnice. 

Talharul cel înţelept dacă s-ar fi coborât viu de pe cruce, neîndoielnic şi-ar fi dăruit întreaga lui viaţă Domnului, făcându-se ucenicul Său cel mai devotat. 

Să închinăm viaţa noastră cea rămasă toată Lui, Milostivului, pentru ca în ceasul morţii să auzim de la El: azi vei fi împreună cu Mine în rai!

Amin. 

**********
Tălmăcită în ziua de azi,
a Cuv. Teodor Sichelotul episcopul Anastasiopolei;  Sf. Apostol Natanail   (22 april), de mine, păcătosul. Iertaţi-mi neputinţa şi îndrăzneala de a fi ales tocmai acest text!  

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article
6 mars 2009 5 06 /03 /mars /2009 21:44
Un tanar cleric a povestit aceasta minunata si povatuitoare Parabola a panzei albe.

"Un staretz a chemat la sine pe ucenicii sai, a luat o panza alba, de mari dimensiuni, pe care a marcat un minuscul punct negru, cu o bucata de carbune.
L'a chemat pe primul dintre ucenici, si l'a intrebat:
- ce vezi aici?
- un punct negru, i'a raspuns novicele.
S'a intristat starezul. Chemandu'l pe al doilea, i'a pus aceeasi intrebare.
- un punct negru, a venit iarasi raspunsul.
Din nou s'a mahnit batranul, si i'a aratat celui de'al treilea panza alba, formuland intrebarea de la inceput.
- un punct, a grait si cel din urma.

Atunci staretzul s'a intristat foarte, s'a restras intr'un colt si a inceput sa planga. S'au speriat peste masura ucenicii lui, si l'au intrebat: parinte, cu ce te'am suparat, de ce plangi?

Si le'a raspuns batranul:
- plang din cauza miopiei voastre, caci ati vazut cu totii un punct mic si negru, dar nu ati luat aminte la panza alba!"
Repost 0
Published by Vladimir BULAT - dans Forme creștine
commenter cet article
23 février 2009 1 23 /02 /février /2009 15:15

Săptămânile trecute răsfoiam pe internet presa intelectuală din Rusia, şi am fost atras de un incitant articol din Russkaya Jizn' (Viata rusa); se spune despre această revistă bisăptămânală că ar fi (sau cel puţin se doreşte a fi)echivalentul publicaţiei  americane The New Yorker. O revistă cu texte serioase, problematizante, cu numere tematice, cu literatură de foarte bună calitate. Un număr din Russkaya Jizn' a luat in colimator tema bărbatului. Printre multele şi diversele eseuri şi texte subsumate subiectului, m'am oprit asupra celui care încearcă o clasificare, câtuşi de puţin exhaustivă, a bărbatului în biserică. Autorul, Dmitry Danilov, porneşte de la premiza că prezenţa bărbatului în biserica rusă este infinit mai puţin numeroasă decât a femeilor, şi că prezenţa lor în Casa Domnului se cere analizată şi desluşită sub forma unei clasificări din care se exclud oamenii de stat (enoriaşii VIP, cum îi numeşte autorul), precum şi cei nimeriţi din întâmplare în locaşele sfinte. Am purces la o tălmăcire a textului, omiţând pe alocuri frazele excesive şi repetitive.


Gospodarul vânjos

O caracterizare, fireşte, convenţională. E vorba de un bărbat care stă ferm pe picioarele sale, avut, dar nu neapărat bogat. Se ocupă, de regulă, cu ceva "afaceri", activităţi economice, e proprietarul unei firme de mici dimensiuni sau medii. E un bărbat tarat în multe, descurcăreţ, care le ştie cam pe toate. Are o clientelă formată, şi o reputaţie neclintită; iar profitul său e stabil şi ferm. E vorba de oameni care sunt mereu convinşi că dreptatea e de partea lor, şi că însăşi viaţa lor e cea dreaptă. Probabil că asta le oferă un confort sufletesc maxim - să te simţi prosper şi social, şi moral, şi duhovniceşte. Şi-ar putea spune şi aşa: "Noi suntem sarea pământului. Noi suntem modelul vieţii. Ţara se ţine pe alde noi". Prosperitatea asta ar putea fi înţeleasă şi confirmată prin prisma propriei echităţi. 
De regulă, ei sunt capii unor familii bine sudate, cu obiceiuri şi elemente patriarhale. La slujbă se vine cu întregul clan, cu nevestele şi copiii. Ei participă activ la viaţa parohială, ajută biserica cu bani, iar această constribuţie e cel mai adesea substanţială. Reprezentanţii clerului îi cunosc bine, şi se comportă faţă de aceştia cu respect afişat. Aceşti "gospodari vânjoşi" au o stimă nemărginită faţă de slujitori, fără nicio notă critică. 
În subtilităţi de natură liturgică, dogmatică, ascetică sau a dreptului canonic preferă să nu se adâncească, iar literatura pravoslavnică nu e pentru ei; e prea complicată şi inutilă. Practica lor duhovnicească e foarte sărăcăcioasă. Rugăciunile de dimineaţă şi seară, cele dinaintea mesei şi de după, mersul regulat la biserică, uneori - pelerinaje, sunt suficiente pentru ei. În mediul lor e suficient să se împărtăşească de patru ori pe an, la fiecare post, mai rar - în fiecare lună. "Doar nu suntem monahi!" Starea asta de spirit e întreţinută adesea şi de preoţi. Argumentul "noi nu suntem monahi" este foarte important pentru categoria analizată.  Forma vieţii bisericeşti care s-a încetăţenit până acum în biserica noastră - e singura dreaptă şi posibilă. Conservatorism total. 
La vedere aceşti domni sunt impunători, sunt întemeiaţi şi au conştiinţa propriei importanţe. Sunt îmbrăcaţi solid pentru slujbe, adesea la costum şi cu cravată. Foarte rar îşi lasă barbă şi niciodată păr lung (acestea sunt atributele altor categorii, despre care vom vorbi mai la vale). Risc să formulez presupunerea că pentru astfel de mireni religia în sine nu e interesantă cam deloc. Aceasta e privită ca un mijloc de autolegitimare morală, ca şi un liant pentru întemeierea societăţii. "Trebuie să trăim corect".

Intelighentul
Despre fenomenul intelighenţiei ruse în biserică s-au exprimat foarte mulţi. M-aş îndoi să pot aduce ceva nou la acest tipaj uman. Dar nu se poate să nu-l pomenesc în această clasificare. Tarele de căpătâi al intelighentului bisericesc - curiozitatea minţii, şi asta chiar independent de realele capacităţi ale acesteia. Criticismul total faţă de învăţătura bisericii, şi faţă de oamenii ei este echivalentul desăvârşit necritic faţă de propriile judecăţi, emise cu orice ocaziune. Acest neastâmpăr al minţii obligă intelighentul să cetească neîncetat, înclusiv literatură de specialitate. Ceea ce, în esenţă, este lăudabil. Deşi, adesea, astfel de lecturi sunt stihiinice, în afara oricărui sistem. Trage cele mai bizare concluzii din textele Sf. Theodor Studitul, a Hrisostomului, a lui Antonie de Suroj. Pledează ca slujba trebuie să se ţină fie doar în rusa contemporană, fie în greceşte, unde să se cânte doar psaltică. Spovedania nu e obligatorie, iar dacă se poate, împărtăşania să fie cât mai deasa.
Credinţa lui e mişcătoare şi vulnerabilă. Îl poate dezamăgi profund Ortodoxia ciocnindu-se de micile păcate ale clerului, sau în urma unor mărunte neplăceri ale vieţii comunitare. 
Faţă de preoţime e mobilizat pe poziţii critice. Îi place să-i judece pentru indiferenţa faţă de mireni, pentru sibaritism, pentru iubirea de arginţi, pentru puţina şcoală. În general, îi e pe plac să judece. E predispus ecumenismului, într-o formă sau alta, îi repugnă să audă când cineva e numit drept eretic. Discută cu pasiune despre "căile multiple spre Dumnezeu", "despre ramurile numeroase ale Bisericii" ş.a.m.d. Catolicii sunt în graţiile sale. De regulă, nu din cauza învăţăturii Bisericii Catolice, că asta ar fi cea dreaptă. Motivaţia e de ordin pur psihologic, sau estetic. "Sunt nişte oameni culţi, plăcuţi, inteligenţi", "la ei totul e frumos", "termenii latini sunt admirabili", "respectul faţă de demnitatea umană la ei e desăvârşit"..."Arhitectura catedralelor gotice este minunată"..."Papa - este o personalitate eminentă"...
Pe protestanţi însă, îi urăşte - pentru simplitatea, directeţea şi lipsă lor de ingeniozitate.
E foarte pozitiv în raport cu iudaismul. "Avem rădăcini comune", "evreii - sunt poporul ales", "un om de cultură nu se poate comporta necuviincios faţă de evrei, faţă de străvechea lor religie"...Dacă cineva afirmă că iudaismul în formele sale actuale este o religie a respingerii lui Dumnezeu, antihristică, intelighentul ortodox se înfurie şi mânios gesticulează din mâini. 
Ascetismul intelighentului, ca şi lecturile, înclină spre nesistematic, salturi, cu ascensiuni şi căderi. Perioadele de efort neprecupeţit pentru rugăciune şi post se preschimbă prin altele, în care viaţa de rugăciune este abandonată pentru un timp impobabil. Impunându-şi greul unui ascetism peste măsură, se poate tulbura psihic, raţiunea se deteriorează (procesul este descris de-o manieră genială de către Andrei Monastyrsky în textul său Şoseaua Kaşirkoe*). Deşi, acest pericol îl poate paşte pe oricine, nu doar pe intelighenţi.
(...)
Îndeptăţirea de sine este "virtutea" oricărui "tip bisericesc", şi a oamenilor în general. Însă intelighentul religios are o virtuozitate sporită în a jongla cu termenii spre a-şi justifica atât propriul mod de existenţă, cât şi carenţele caracterului său. Aspiraţia de a face lucruri bune şi a te pune'n slujba unor scopuri sociale te absolvă de grija pentru asceză şi rugăciune. Iar atunci când neglijezi ajutorul pentru aproapele, din nedorinţă sau neputinţă - invoci iubirea pentru Dumnezeu, mai presus decât dragostea pentru oameni. Patima beţiei o motivează prin citate clare: "Şi Mântuitorul a băut vin", "vinul veseleşte inima omului". Îşi găseşte îndreptăţire pentru orice abatere şi viciu. 
"Sunt păcătos", "am greşit", "nu am dreptate", "nu ştiu" - sunt formule destul de rar întâlnite în vocabularul intelighentului religios. 
Sosirea anticristului va fi întâmpinată de acest intelighent religios cu exclamaţii entiziaste.

Zelosul
L-am numit astfel pentru a concentra la maximum definiţia. Dar mai exact ar fi - râvnitor mai mai mult decât îl ajută raţiunea. 
În opinia mea este tipul cel mai dezagreabil.
Privirea-i arde ca o flacără dementă, morbidă. Aspectul său exterior e neîngrijit, uneori - anecdotic. Are probleme infricoşătoare cu psihicul, şi e incapabil de o comunicare normală. Cum dealtfel, şi - pentru o muncă în folosul comunităţii. Îşi începe viaţa religioasă, de regulă, în vederea întremării sănătăţii. Manifestă un interes sincer faţă de credinţă, tinde să devină un bun creştin, să slujească Domnului, să-şi depăşească patimile, atât de caracteristice naturii umane. Omul se roagă îndelung, citeşte sistematic, e permanent în biserică. Încântarea neofitului, entiziasm deplin.
Dar mai apoi toate se prăbuşesc în hău. Se întâmplă din cauza lipsei unei virtuţi esenţiale a creştinului, dreapta-socotinţă**, şi din nedorinţa de a o educa. Omul tinde spre Dumnezeu, "spre bine şi lumină", doar că înţelege anapoda calea. 
Înţelege greşit porunca: "nu iubiţi această lume, şi tot ce este în ea", derută care-l aduce către o ură instinctivă faţă de tot ce e lumesc, dar cel mai rău - faţă de sine în această lume. Abandonează serviciul (dacă-l avea), studiile. Desocializare treptată, completă.
Înţelege greşit necesitatea căinţei. În locul căinţei fireşti, cu efortul necesar de a lucra cu sinele, spre o "înnoire a minţii" şi a vieţii întregi spre împlinirea idealului vieţii creştine, în interiorul acestui om creşte sentimentul sălbatic al culpei. "Sunt un vierme, sunt mai rău decât toţi, sunt un rob bun de nimic" - gânduri ce sunt bune în esenţă, măcar şi pentru faptul că descriu o situaţie reală. Grav este faptul că zelosul nostru nu vede nicio ieşire din această situaţie, şi mai rău decât atât, nici nu încearcă s-o caute. "Da, sunt un vierme, vierme, vierme, şi astfel va fi mereu, şi nu pot face nimic să nu fie aşa". O fundătură. Un iad psihologic.
Înţelege greşit necesitatea ascultării. În locul ascultării faţă de Dumnezeu, Biserică şi învăţăturile ei, o supunere oarbă, iraţională, faţă de diverşi cârmaci, reali sau imaginari (preoţi, stareţi etc.). Pe acest teren cresc roadele bogate ale masohismului. Zelosul exultă când este umilit, iar reproşurile venite din partea acestor cârmaci sunt primite cu o "încântare recunoscătoare". Îi place să asculte şi el însuşi să povestească istorioare în care cineva "smereşte" pe altcineva. Cu precădere, poveşti cu "stareţi". 
În general, îi place tot ce are legătură cu stareţii şi fenomenul stareţiei***, caută cu încrâncenare o călăuză spirituală, e gata să-şi înredinţeze viaţa duhovnicească oricui, important acesta să-şi zică "stareţ", sau cineva căruia i se spune astfel -- de către alţii, aidoma zelosului nostru. 
Se ştie, că acolo unde masohismul e în exces, şi sadismul prisoseşte. Jalea se aşterne peste acela căruia zelosul trebuie să-i decidă soarta.Plus de asta, are multiple fobii. Urăşte crâncen, cu sârg: pe atei, pe eretici, pe ecumenişti, pe comunişti...Dar nu urăşte ideile lor, ci anume pe purtătorii acestora (ideile sunt în acest caz pe planul secund). În linii mari, urăşte pe toţi, incuzându-se şi pe sine. Respectă doar cârmacii, şi cu precădere pe cei care ştiu a "smeri" cât mai vârtos
Este un împătimit, până la fanatism, al pelerinajelor. Este absolut încrezător de faptul că neglijând slalomul de la o mănăstire la alta nu există mântuire. "N-am fost de trei luni la mănăstirea Optina, mă sufoc".
Este copleşit de monahism. Nu de ideea monahismului (acest tip este incapabil de a înţelege monahismul autentic), ci mai degrabă de subcultura monahală. Îi sunt mai ales dragi superstiţiile care bântuie prin mediile monahale, "predaniile stareţilor", pe care acesta le cinsteşte ca pe suprema înţelepciune.
Este împotriva codurilor de bare, a noilor paşapoarte, a cardurilor bancare, a oricăror date personalizate. 
Nu va spune niciodată un "mulţumesc", ci doar "Doamne ajută", nicând nu va pronunţa "cu plăcere", doar - "întru slava lui Dumnezeu"...
Obligatoriu poartă barbă, cel mai adesea - încîlcită şi neîngrijită. Foarte des îşi lasă păr rung, slinos, adunat într-o codiţă la spate. 
Astfel de oameni ajung destul de des nişte banali descreieraţi.

Creştinul ortodox autentic
Strict vorbind, creştinul ortodox autentic se regăseşte în nume ca: Serghie de Radonej, Nil Sorskii, Serafim de Sarov, Ioan Gura-de-Aur, Apostolul Pavel. Dar dacă e să coborâm niţel ştacheta, şi să privim lucrurile, oarecum dinspre "firul ierbii", de pe poziţii socio-psihologice, atunci creştinul ortodox autentic, cel puţin aşa cum îl percep eu, trebuie să întrunească calităţile tuturor acelor tipuri deja descrise, şi să-i lipsească părţile lor negative. Sau, la rigoare, să tindă să-şi agonisească pe cele dintâi, în schimbul viciilor.
Judecata sănătoasă, echilibrat conservatoare, un individ adaptat social -- calităţi ale gospodarului vânjos.
Tendinţa spre cunoaştere, pasiunea lecturii -- precum sunt caracteristice intelighentului. Doar fără tendinţa mereu gata de a judeca toate pe lumea aceasta, fără fantezii dubioase, fără dezechilibrul emoţional şi indisciplina intelectual-ascetică.
Sincer în credinţa sa, "fierbinte", şi străin de indiferenţă, precum zelosul. Dar trebuie evitate tendinţele sado-maso, fără superstiţii, şi fără acea nebunie de care viaţa zelosului-râvnitor-peste-măsura firii e plină. 

Astfel de oameni există, i-am întâlnit chiar eu. Atât doar că, aşa mi se pare, sunt foarte puţini.      
-----------------------------------------
* Text inexistent în nicio altă limbă decât rusă, în care a fost scris, în jurul anului 1980. Cunoscându-l personal, la Moscova, pe autor, acest guru al conceptualismului moscovit, am şi înţeles de ce acea "cultură subterană" va rămâne iremediabil circumscrisă acelui context concret - fără a putea deveni un bun spiritual al restului lumii.  Şoseaua Kaşirkoe este descrierea unor fenomene mintale deşirate, fracţionate, atipice...în care cogniţia e literaturizată şi ridiculizată deopotrivă. Există din câte ştiu un text tipărit, apărut la editura moscovită AdMarginem, şi mai există un text "secret", "definitiv" aflat la autor, şi după care s'ar face orice traduceri, în caz că acestea ar fi cu putinţă...-- nota mea, v.b.
** "Darul deosebirii", sintagmă care foarte fi potrivită în acest context --nota mea, v.b.
*** în ruseşte: Starcestvo -- nota mea, v.b.

Traducere, adaptare şi note de vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir BULAT
commenter cet article