Printre apariţiile editoriale recente semnalez primul volum cu texte despre preoţii, martirii şi slijitorii din vremurile apuse ale Basarabiei istorice, volum semnat de tînărul cercetător Mihail BORTĂ. Este o atentă, laborioasă şi necesară (cît de multe sunt de făcut pentru plaiurile basarabene!) punere în pagină a primelor 50 de schiţe biografice. 

Să sperăm că în acest an autorul să poată edita şi constinuarea materialului, la elaborarea căruia lucrează de cîţiva ani. Mai multe amănunte, pe blogul autorului. 

Voi reveni cu o cronică.

Numele gânditorului religios şi scriitorului Vasili Vasilievici ROZANOV (1856-1919) nu este necunoscut oamenilor cultivaţi din România. E drept că Apocalipsa timpului nostru, una dintre cărţile sale de căpătâi, a apărut în 1994, la Institutul European din Iaşi, şi, dacă nu sunt complet dezinformat, este singura carte semnată de acest enfant terrible al literaturii ruse (sintagma îi aparţine cercetătorului celui mai avizat în opera lui Rozanov, anume lui V.G. Sukaci) editată la noi. Între anii 1899-1913 Rozanov a întreprins un şir de călătorii prin Europa, iar la finalul acestui periplu a ajuns şi la fruntariile Imperiului Ţarist, în nordul Basarabiei. Vara lui 1913 a fost una caniculară, deşi plăcută, şi scriitorul decide să petreacă aici, în Basarabia, pentru a "se curăţa de păcatele acumulate la Sankt-Petersburg", cum spune undeva. Face şi vizite la mănăstirile din regiune, acordând un spaţiu larg mănăstirii Saharna, precum şi problemei evreieşti. Pomeneşte în cuvinte încântătoare şi de Ţâpova, dar fără să ştie să-i spună pe nume. În general, Rozanov nu era un scupulos în a înregistra date, locuri şi nume, era mult mai predispus să-şi noteze propriile trăiri, gânduri, impresii, fără precizia istorică de natură academică. Nu era un călător-descoperitor, un maniac al concretului, ci mai repede un estet al formelor interioare, aproape duhovniceşti. Spun aproape, pentru că Rozanov nu era un individ practicant, deşi iubea mult Ortodoxia, şi o înţelegea, chiar dacă într-un mod foarte personal, sincretic, straniu chiar... 
Notiţele sale rezultate în urma călătoriei în Basarabia sunt îmbrăcate în multe cuvinte frumoase, laudative, dar pe alocuri cam forţate şi distante. Am încercat să aleg câteva fragmente cu valoare de document, dar mi-am dat seama că acestea pierd din fluiditate, cursivitate şi coerenţă, de aceea am purces la tălmăcitea întregului material lăsat de Rozanov, în ideea că doar un cititor atent, pătimaş, poate extrage întreaga sevă din aceste crâmpeie lăsate de un cărturar contradictoriu, dar profund, care şi-a păstrat mereu prospeţimea percepţiei, şi inocenţa celui care doreşte mereu să descopere noi tărâmuri şi comunităţi. La finalul acestui lot de însemnări o evocă pe moșiereasa Eugenia I.Apostopulo, fiica lui Ioan Bogdan și Ecaterina Străjescu, ambii părinți provenind din vechi familii de boieri moldoveni. Mai e de adăogat că anume Eugenia I.Apostopulo a fost cea care l-a invitat pe arhitectul Alexei Șciusev pentru a construi un paraclis în stil neo-bizantin, pe o altă moșie a familiei, la Cuhureștii de Sus, în anul 1914. 

1.

- Iată şi rîul "Nistrul, lat într-atât încât nicio pasăre nu îl dovedeşte din prima", după sintagma fantasticului Gogol, şi peste care în maximă siguranţă ne deplasăm pe o şalupă primitivă de lemn. Malurile lui abrupte sunt întocmai cu cele pe care gonea Taras Bulba, fungind din calea leşilor, de îşi scăpase şi luleaua...
- Opreşte, diavolescule murg! Nu voi ca şi luleaua-mi să nimerească la leşii blestemaţi!!! -- S-a aplecat să o ridice, ş-atunci l-au găbjit urmăritorii, înlănţuindu-l. 
Nistrul curge din Carpaţi, şi după zilele fierbinţi se revarsă numaidecît. De fapt -- zăpezile carpatine se topesc. 
Cu aceste gînduri despre Gogol, cazaci şi bravi soldaţi, am urcat pe şlep, care a traversat Nistrul, din guvernia Podolsk, care e pe malul stând, aducîndu-mă în Basarabia, care se întinde pe malul drept al rîului. Este chiar marginea Rusiei!
- Aici e cu totul altfel decît în Rusia -- îmi spuneau oamenii mai în vârstă -- Ce e de fapt, Basarabia? De cîteva decenii s-a desprins de România şi s-a alăturat Rusiei. Deci, cine suntem noi? De România ne-am despins, la Rusia încă nu ne-am altoit. Ei, acum ne-am contopit, dar îmi amintesc casa părintească, şi de soarta ce a crescut din ea. Era un soi de sălbăticie, de nu vă puteţi imagina. Nu din pricina edicaţiei, nu e vorba de aşa ceva, familia noastră avea o instrucţie aleasă; primitivismul era dat de însăşi poziţionarea noastră, suntem atraşi ba de România, ba de Rusia, iar noi am rămas cumva între aceşti doi poli, precum o barcă împotmolită printre trestii, undeva pe râu. Nici înapoi să ne mişcăm, nici înainte nu propulsăm, numic nu ne e cu putinţă, şi asta nu din neputinţă, ci deoarece toate în jurul nostru sunt fără vlagă, indecise, instabile, nehotărîte, fatalmente obscure. Din arbitrariul şi indecizia asta devenite cronice, şi soarta famiilior noastre rămîne aleatorie.
Niciodată nu ne-am putut închipui aşa ceva. Noi trăim în interiorul Rusiei precum în Sînul lui Avraam, după zicerea poporului, şi pentru noi încă de pe timpul lui Jaroslav cel Înţelept toate erau "hotărîte" şi "clare", chiar aş putea spune -- scârboase prin monotonia lor. Despre psihologia fluctuantă a cetăţeanului de la periferii nici prin cap să ne treacă. Dar, după cum bine se vede -- este o realitate, o realitate dominantă. E vorba de cei din Ţinuturile Baltice, Finlanda, Caucaz. Foarte interesant. 
Din satul Rîbniţa (care e şi staţie feroviară), unde e, evident, încă Rusia, bacul ne-a adus în 10 minute în satul Saharna, unde deja e atît de prezent acel "al altuia", chiar şi în toponimicul localităţii. Saharna? Nu am mai auzit acest cuvînt. Voi vizita Saharna, unde am sosit să îmi rumenesc la soare păcatele toropite de umezeala pătrunzătoare din Petersburg, de-a lungul ernii întregi. 
Două jidauce, una tânără ş-alta mai bătrînă au petrecut bacul, iar pe ăstlalt mal, un alt jidan l-a întâmpinat. Caii, ne-au adus pe coasta malului abrupt.
- E un bac jidovesc?
- Totul este evreiesc - a răspuns încruntat vizitiul -- şi bacul e al lor. 
Am descins în minunata Saharna. Şi sufletul a înflorit. Iată căsuţe unse cu lut, avînd o parte vopsită-n alb, alta de culoare galbenă-închisă, iar cea de-a treia -- albastră, fără nicio pată, arătau cît de mult îşi iubeau proprietarii aceste locuinţe, de le împodobeau, precum mama îşi pregăteşte fata de nuntă. Mi s-a aprins sentimentul proprietăţii. A vedea ataşamentul autentic al omului faţă de lucrurile lui, e la fel de reconfortant cu a admira tot ce e cu adevărat aşezat, ajuns la vîrsta maturităţii, a "plinătăţii"...De bună seamă, de ce, punem "deprinderea faţă de propria casă" mai prejos de ataşamentul nostru faţă de cărţi, ştiinţă, pictură. 
Era foarte dimineaţă, cam ora şapte, şi undeva într-o curte se mai auzeau resturile unei muzici. 
- Ieri a fost o nuntă acolo, cheful s-a întins toată noaptea, iar muzica cu ultimii musafiri încă mai trag de timp. Ceva mai încolo am aflat despre mulţimea praznicelor locale.  Sunt informat că se sărbătoresc nouă zile de joi după Înviere, pe care le numesc "nimfe", dar şi un oarecare "Chirică şchiopu", dar "Sf.Foca", care e deopotrivă şi "foc" şi "iarbă verde" -- o sărbătoare anume pentru femeile măritate, care e în prima zi de luni după Sfînta Treime. "Şi Domnu' Sfîntu' să te ferească, să nu cinsteşti iarba verde: anul întreg vei avea nenorociri, ce ţi se vor trage de la iarba verde". Nu am priceput nimic. Mi-este clar că profitând de trecerea Moldovei la Rusia, băştinaşii au prins a prăznui atît sărbătorile ruseşti, cît şi pe cele moldoveneşti. Am avut ocazia, într-un amurg mai prelungit, să ascult cîntările băieţilor şi fetelor ce se întorceau de la cîmp. De pe malul înalt al rîului pluteau sunete prelungi şi frumoase:
- Sfinte Dumnezeule! Sfinte tare! Sfinte făr'de moarte, Miluieşte-ne pre noi! Cîntare curată. 
Nu-mi venea să cred urechilor. E o cîntare funerară! De ce o cîntă lucrătorii? Aici? Fetele şi băieţii? 
- Păi, e cîntare bisericească...O fac de plăcere.
De bună seamă, o altă ceată de moldoveni se însoţea de alt cîntec, cu alt motiv, alte tonalităţi, foarte armonioasă. Graiul moldovenesc e îndeobşte frumos, plăcut auzului, iar poporul e, probabil, cu auz muzical. În biserica pravoslavnică a satului Saharna, după cum am aflat din chestionări multiple, cîntarea şi cetitul sunt împărţite pe din două, jumătate în slavoneşte, jumătate -- moldoveneşte. De aici, minunatele slavoslovii bisericeşti, au fost preluate fără a se referi la sensuri, transformîndu-le în cîntece de petrecere, muncă şi cîmpeneşti.
Am ajuns într-o parte tenebroasă a satului. 
- Jidovii, a zis birjarul...E moldovean, dar vorbeşte ruseşte, lucru care se întîlneşte doar în rîndul tinerilor, care a trecut prin liceu.
- Nimic nu creşte aici. Iată şi sinagogile. Trei la rînd. Toate aproape pe cale de a se prăbuşi, trădează în ferestrele minuscule şiruri de lumînări de ceară, aliniate pe perimetrul ancadramentului...Să se vadă că sunt spaţii "religioase", "slujitoare Domnului" -- "Desigur, sunt sinagogi!"
- De ce sunt trei?
- Fiecare pătură socială -- cu sinagoga sa. Săracii nu se roagă alături de cei bogaţi, iar cei înstăriţi refuză rugăciunea alături de cei sărmani. Din astă cauză, sunt trei.
- Dar de ce "nimic nu creşte aici"? -- am întrebat încurcat, remarcînd expresia vizitiului.
- Păi, iată, priviţi. Vom trece pe lîngă o casă unde sunt trei copaci uscaţi. De ce s-or fi uscat? Nicăieri în Saharna nu mai sunt copaci uscaţi, totul este verde, copacii, tufele, curţile şi în stradă -- iarba. Pe cînd aici, în mahalaua jidovească, nici iarbă, nici copaci, nici frunze verzi. Doar o mîzgă neagră, şi curţi zoioase. Vedeţi -- copaci uscaţi.
Chiar aşa, era îngrozitor la vedere: trei copaci în plină putere, definiiv formaţi, aidoma mestecenilor din costa bisericilor de rit vechi de pe la noi, sunt aici -- uscaţi şi fără nicio frunzuliţă. Erau ca nişte imense "carcase", "corpuri moarte", "schelete", beţe negre proiectate pe cer. Priveam cu frică, şi nu înţelegeam de ce şi cum, şopteam în minte că, în definitiv, şi "Marea Moartă" ca fenomen şi ca toponimie, există geografic doar în Palestina.  
Predispus spre meditaţii de natură mistică şi simbolistă, m-am cutremurat.
-- Eu, care căutam la evrei pe "Baal" şi "Astaroth",  fertilitatea şi concepţia eternă, iată -- am găsit "fertilitatea"...Ea nu merge dincolo de "propriul pat", şi cu cît este ea mai rodnică, cu atît mortifică mai abitir totul în jurul său...La evrei fertilitatea nu e panteistă, "înmulţească-se luna şi stelele". Totul numai mie, pentru "mine". Fertilitatea lor -- e scopită! Doar la ei, la nimeni altcineva.
Mă frămîntam. "Nu înţeleg, e de nepătruns". Ce suprapunere a lui "da" şi a lui "nu", contradicţie în principii. Mie -- totul; dar voi jertfi şi ce este al mei, doar-doar să nu încapă nimic pe mînile altora. Înfiorător.
Mai tîrziu am aflat: locul acesta al Saharnei, cel mai negru, e şi cel mai bogat al satului. "Ei locuiesc în case dărăpănate, pentru că, principial, evreul nu are nevioie de o casă trainică, înrucît el este un flotant la Saharna, în Basarabia, şi oricunde -- doar peregrinul e capabil să-şi schimbe casa, vecinii, modul de viaţă, ocupaţia după principiul acolo e bine unde eşti mai ascuns, mai puţin văzut: "peştele caută unde e mai adînc, omul -- unde e mai bine". Evreul are nevoie de acest "bine"; "bine" pentru el însuşi, şi doar pentru el, şi lor, evreilor. Dar ce se întîmplă în jur, nu intră în calculele lor. El ia, pentru a putea pleca, nu pentru a rămîne. Chiar şi pentru un nimic, va cosi iarba, va tăia un copac, pentru că sub acest copac nu vor sta copiii lui, şi nici el cînd va fi bătrîn. Nu are nevoie de nimic din cîte îl înconjoară, pentru că reprezintă o forţă cumplită anciculturală, în orice loc s-ar afla. Puterea lui e superioară celei în mijlocul căreia se află, chiar dacă sunt doar cinci-şase familii, dar acestea au relaţii conjugale, comerciale, financiare, sociale cu alţii, din Berdicev, Varşovia, Ungaria, Austria şi, în esenţă -- cu lumea întreagă. Şi această "întreagă lume jidovească" îl susţine pe fiece Şmuel din Saharna, iar numitul "Şmuel din Saharna" ia în mîinile sale întregul sat, şi de data asta nu pentru interesul său personal, ci pentru întregul evreităţii, căci, înrădăcinîndu-se aici, atrage după sine neamurile, rubedeniile, conaţionalii, pe cei de-o credinţă cu el, pentru a-l ajuta, se aşează la aceeaşi masă, la care mănîncă Saharna moldovenilor, le mănîncă grînele, orătăniile, dobitoacele, cumpărînd de toate la un preţ mizerabil de mic, prin sindicate fulgerător create, de care nu mai poate trece niciun alt cumpărător în afara lor. Saharna munceşte, transpiră, ară şi se speteşte, iar evreii transformă sudoarea lor în aur, şi îl scund în buzunare. Au mereu la "ai lor" un credit nelimitat, cuantificat în necesităţi, dexteritate şi disponibilitate. Ce concurenţă mai poate încăpea, cînd oriunde s-ar afla ei -- sunt "toţi", în timp ce rusul, haholul , valahul -- este "singur"? Aceşti "toţi" îl şi papă ce cel care e "singur", şi Saharna toată e în mîinile lor, cum în ale lor mîini sunt şi Rezina şi Rîbniţa, care-s de partea cealaltă a Nistrului, în posesia lor e Basarabia toată, şi aria lor de răspîndire legal delimitată ("черта оседлости"), care le-a fost lăsată spre vandalizare. Aici totul a fost mîncat, pervertit şi mutilat. 
- Pervertit? Cum adică?
- Pentru că au inoculat localnicilor cele mai decăzute gusturi, obişnuinţe şi cele mai parşive mode. Dacă intraţi în casa neagră şi dărîmată a evreului care deţine, se pare, bacul ce asigură trecerea peste Nistru, veţi constata că bacul e doar un paravan, e faţa văzută a treburilor lui. Aici intră juna naivă, unde contra sumei de 10 kopeici i se vor vinde un farduri oribile, iar de alte 10 -- un dezgustător parfum sau un machiaj, iar pentru două ruble îi va vinde secretul avortării pruncului din ea. La vecinul proprietarului de bac tînărul din sat va putea cumpăra pentru cinci ruble un ceas cu schepsis, dar care va merge doar două luni; iar în dugheana din faţă moldoveanca se pricopseşte cu "moda leşească", cu ceva ce străluceşte, atrage, rezonează, dar care e de sute de ori mai vulgar, mai lipsit de gust decît simplul şi elegantul său port popular. Toate veşmintele locului, obiectele de uz casnic, frumoasele cusături ţărăneşti, care se cultivă de secole, pline de bun gust  -- sunt mutilate de aceste "nimicuri leşeşti", care în realitate sunt nimicuri jidoveşti, iar evreii le-au adus aici din lumea largă, pervertită, unde nu mai există cultură populară, particularităţi individuale. Acţiunea depersonalizatoare a evreilor asupra poporului este înfiorătoare...
Ascultam, şi toate aceste lucruri mi se păreau absolut noi, nu mai auzisem despre aşa ceva. Transmit deci acestea într-o "stare brută", de parcă le-aş fi ridicat de pe pămînt, fără a le transforma prin filtrul meditaţiei, fără a adăoga nici "da", nici "nu", pentru că nu am competenţe în aceste materii. Mi se pare că îmi voi "opări" păcatele mele aici, în Basarabia. Aerul este neobişnuit de uşor. Nici nu-l sesizezi, pieptul nu te doare, în timp ce la Petersburg şi în Finlanda respiri mereu doar frigul, ceaţa, fumul, şi după zece inspirări vei tuşi nemaidecît. Aşa a rînduit Dumnezeu ruşilor să aibă "capul" şi "centrul" Imperiului într-o locaitate unde nu poţi nici tuşi, nici să te superi, nici să te laşi dus de ipohondrie, nici să te retragi cu sufletul "în subterană", cum şi-a numit Dostoievsky una din cele mai sumbre nuvele ale sale. De accea, totul ce ţine de Petersburg, şi e "peterburghez" ca esenţă, de aici, dintre binecuvîntatul Nistru şi îndepărtatul Kiev, se imaginează ca o vremelnică "subterană", prin care duhului rusesc îi este dat să treacă, pentru a se putea aprofunda, dar anume temporar, pentru a putea, ulterior, ieşi la lumină mai limpede, mai clar şi mai însufleţit.

II.

Afli ceva nou, vezi lucruri nevăzute:

- Pămîntul mă hrăneşte, cum pot să îl las?

Aşa îmi vorbea moşiereasa, de vreo 50 de ani, pe domeniul căreia trăiesc acum, şi pe care am cunoscut-o la Petersburg în 1903-1904 la întrunirile filosofico-religioase, dar şi în cercurile pictorilor, scriitorilor, şi în alte medii burgheze. 
- Am decis să nu mai plec din Saharna, nici măcar iarna. A părăsi pămîntul pentru stăpînul lui este totuna cu a lepăda soţia pe bărbatul ei.  Face chiar rău. 
Cu această voce hotărâtă ea şi-a adus mîna la piept. 
- Sunt fericită aici. În juru-mi creşte totul, se îngraşă. Mă scol la şase dimineaţa, beau apă şi plec cu treabă prin gospodărie. Visez ca şcoala mea să fie în mijlocul unui cîmp, nu în sat ca acum; şi doresc ca băieţii să trăiască în forfota muncii, şi ei înşişi să muncească; să înveţe muncind şi prin muncă, şi nu abstract, după cărţi, din care numai Dumnezeu ştie ce învaţă, şi la ce le foloseşte. Dar e programul ministeriului...şi nu i te poţi opune. E ca-n cazul punctului medical: doresc ca acesta să fie aici, lîngă pădure şi podgorii, nu în groapa evreiască şi murdară, care infestează pe toată lumea, şi e deja o maladie. Dar nu e chip: e prea departe pentru aprovizionare, şi pentru că şi doctorului îi este mai la îndemînă să trăiască în văgăuna accea, de dragul aprovizionării, bolnavii sunt nevoiţi să zacă tot acolo, şi să respire acel aer împuţit. 

Pretutindeni trebuie să cedăm: activitățile toate ale individului depind și sunt consecința complicațiilor și sinuozităților civilizației, depind de instituțiile locale și centrale. ”Programa” este stabilită pînă la ultimele detalii de minister, oricare ar fi acesta; învîțătorul este impus, și este și supravegheat, iar comitetul de învățămînt vine cu recomandări de la diverși deputați, din partea: 1) zemstvei; 2) dvorenilor; 3) clerului. Poate că mă derutează, de cine și cum, dar rămîne impresia de prea ”mult”, ”mult din toate și de la toți”. Iar atunci cînd încearcă cineva să-mi explice cu de-a amănuntul aceste relaționări și complicații, îmi astup urechile și spun: ”Nu înțeleg nimic”! Căci nu prea e de înțeles: fiecare depinde de toți, și nimeni nu poate face nimic de unul singur.
Eu, ca bărbat, aș fi abandonat totul și plecam la Petersburg, unde nimeni nu mă stingherește, unde am maximă libertate, precum cavalerul cel avar al lui Pușkin, în beciul său plin de aur. Capitala te eliberează, în timp ce provincia te încorsetează cumplit. Oare nu din acest motiv toți cei incapabili de lupte și leneșii, aleargă spre capitală, unde trotuarele Petersburgului gem sub povara turmelor de oameni, unde aceștia parcă așteaptă să fie chemați de administrație pentru a compune diverse ”hîrtii”?   
Dar unde un bărbat clachează, o femeie se înrădăcinează. Cu știință, pricepere și mînă fermă femeia asta de 50 de ani înlătură din drum piedicile, sau așteaptă acestea să ”dispară de la sine”. 
Am descoperit în acest domeniu, deschizînd din întîmplare o ușă, niște butoaie de niște dimensiuni uriașe (aidoma unei case mici), pentru vin: toamna se umplu cu licoare, acum sunt goale. Într-un butoi ca ăsta intră, după cum am aflat, 600 de găleți de vin, iar fiecare găleată e echivalentul a 16 sticle. Ce mai sticle în acele 5-6 butoaie pe care le-am văzut în beciul acela, în care am nimerit involuntar! Toți țăranii beau acest vin de Saharna, probabil că e ieftin. Pot spune că acel vin cu eticheta ”Saharna”, pe care l-am băut cîndva la Petersburg, era mai gustos dintre toate din cîte am băut vreaodată. 

- E de vînzare? - am întrebat.
- Nicidecum. Doar noi îl bem. E un vin curat, rușii sunt deja învățați cu cel contrafăcut, amestecuri. Nici de dat asta nu am înțeles mare lucru. Am dat nedumerit din cap, și cu oarece îndoială. E minunată frunza de viță, mai ales stropită cu ”piatră vînătă” (care se stinge tot aici, într-o groapă): e la fel ca epiderma celei mai frumoase șopîrle. Împotriva filoxerei, probabil, ca profilaxie...

Ţăranii beau vin ieftin făcut din struguri, stors tot de ei, din via proprie. Ei fac bine faţă muncilor legate de viticultură.

În domeniul acesta funţionează o şcoală de "zemstvă" (zemstvo = organ de adminstraţie locală specifică Rusiei ţariste după reformele agrare din 1864 - nota mea, v.b.) specializătă în viticultură şi vinicultură, precum şi o uzină care produce olane (pentru acoperişuri). Am pus cuvîntul "zemstvă" între ghilimele pentru că stăpîna acestora -- gazda mea -- fiind fără moştenitori, a donat toate proprietăţile sale zemstvei locale, de accea şcoala se numeşte anticipat, de "zemstvă". Dar deocamdată zemstva plăteşte şcolarizarea şi întreţinerea a 5 sau 7 elevi, din totalul de 25 sau 30. Dacă în viticultură sunt un profan, în ceea ce priveşte producţia de olane găsesc că este o binefacere pentru localitate şi împrejurimi. Traversînd Rîbniţa şi Rezina aproape că nu am văzut acele îngrozitoare acoperişuri ruseşti, de paie, care demult ar fi trebuit interzise de autorităţi, astfel cum e interzisă deţinerea de praf exploziv în case şi transportarea acestuia în bagaje de mînă -- întrucît pun în pericol spaţiul public, precum şi proprietăţile alăturate. Ştiţi ce înseamnă un acoperiş de paie pentru altele asemenea, care se află în preajmă? E ca focul în preajma explozibilului. Nu poate să nu ardă satul întreg, dacă ia foc o izbă acoperită cu paie. Ţăranii au observat că primul acoperiş acoperit cu olane a supravieţuit focului; atunci s-a trecut energic la olane. Cele rămase cu paie, au devenit un pericol doar pentru "sine", căci nenorocirea nu se mai poate propaga ca altădată.
Dar "securitatea" nu e totul. Rolul major şi principal al acestei uzini este economic, şi de dragul acestui rol s-au depus toate eforturile, pentru ca această unitate să supravieţuiască, chiar şi în anii cu venituri mai mici, sau cu pierderi. Există şi astfel de ani. Atîta timp cît ţăranii sunt prosperi, rolul uzinei e minor, în afară de menţinerea pe linia de plutire. Dar cînd seceta pîrjoleşte grînele, sau cînd ploile excesive fac să putrezească roadele, oamenii se avîntă spre uzină, care îi salvează din mrejele disperării. Economia ("întreaga gospodărie") chiar dacă nu e bogată, e consistentă, produce olane pentru rezervă, pentru viitor, bărbaţii oricînd au locuri de muncă aici. Nici urmă de exploatare, întrucît moşiereasa a conceput întregul domeniu pentru cei de aici, lăsînd acestora, după moarte, totul. Pentru întâia oară am priceput diferenţa dintre ceva "efemer şi călător", specific elementelor germane (colonişti) şi evreieşti, şi "moşierul local rus", "dvoreanul rus". Desigur, atunci cînd fuge de pămîntul care-i asigură un trai îndestulat la Moscova sau Petersburg, aceasta din urmă nu e mai bun decît evreul sau neamţul. Dar în timp ce neamţul şi evreul doar "călătoresc", printre dvoreni şi moşieri există şi un procent care sunt sedentari. 

Moşierul sau dvoreanul care-şi lasă de bună voie pămînturile e deja semi-moşier sau semi-dvorean. E mereu o zăpadă care se topeşte, nici iarnă, nici vară. E indecis, se prăbuşeşte. Orice om care se leapădă de obligaţiile şi funcţiile sale, devine ceva semi-viu, şi are însemnele respingătoare ale trupului fără vlagă, pe cale de a muri. Dar aici se impune o analiză, o diferenţiere. Respingător şi aparţinător morţii, dar ce vorbesc acestea despre viaţă? Că viaţa este necesară şi minunată, şi, prin contrast, e cu atît mai nesuferit trupul cu cît e mai sfinţit omul! Cu cît e mai nesuferit trupul, cu cît "duhneşte mai rău", cu atît trebuie fugit mai departe, pentru a păzi viaţa vieţii, pentru a o iubi, proteja şi celebra. Noi continuăm să facem o greşeală istorică şi literară mai ales, confundînd dvorenii şi moşierii după trup, care deambulează prin capitale şi străinătate, într-un cuvînt pe cei care au abandonat pămînturile în seama unor arendatori sau "administratori", cu moşierimea sănătoasă, cu "dvorenimea sănătoasă", care e sedentară pe pămîntul său, şi se ocupă de gestionarea lui. Cea din urmă nu poate fi de nimeni înlocuită. Nici cel mai bun dintre ţărani, mulţimea acestora, nici chiar un sat întreg nu pot înlocui un astfel de "dvorean local", dacă e unul autentic, sănătos, şi care nu permite egoismului să se preschimbe în jefuire, iar energiei -- în violenţă şi exploatare. Împotriva unor astfel de instincte ţăranii au scutul autoapărării, ei de multă vreme nu mai sunt "oi neprihănite". "Moşierul normal" este de neînlocuit de nimeni şi de nimic, pentru că acesta face parte din omogenitatea puterii spirituale, împreună cu ţăranimea, puterea care priveşte îndărăt, scrutează împrejurimile --  lucru pe care ţăranul nu-l poate face de unul singur, şi nu doar din cauza prea puţinei instrucţii sau în lipsa acesteia, ci întrucît e strîmtorat de egoismul concentrat pe "propria izbă". Dacă are trupul nevoie de duh -- discuţiile sunt inutile. Dvorenimea aflată la locul de muncă este însuşi sufletul ţărănimii, partea spirituală a acesteia. Tot la fel era în genialul său rol și slavonofilia, care colecta și păstra, ca pe ochii din cap, folclorul țărănesc, modul de viață al țăranilor, obiecte ale habitatului rural, detalii ale vieții lor, o anume înțelegere a sufletului și profunzimilor inimii țăranului -- într-un mod profund, complex, elevat. Doar că trebuie să reținem ferm în minte -- judecăm lucrurile firești --, și nu transferăm asupra acestei normalități noțiuni vetuste, determinări cadaverice, putoare de hoit. Ceea ce este firesc pentru țăran, e necesar și potrivit și pentru dvorean, înțelegerea nevoilor, pericolelor și temerilor, a morții și nefericirilor, bolilor și epidemiilor; dvoreanul să fie celor dintîi povățuitor, îndrumător, pavăză și ocrotitor. 
(...)
Dacă țărănimea, nobilimea și clerul nu conviețuiesc în ”bună pace”, e la fel ca lipsa unei ”bune păci” existente între sîrbi, bulgari, greci, români. Dar asta e o nenorocire, un accident, e un minut nefericit, nicidecum o ”stare firească” a lucrurilor. Ceva lipsește, în orice caz -- lipsesc niște amănunte; e cu totul altceva decît un antogonism de netrecut. Dvorenimea noastră e deja de două veacuri -- cu ”instrucție franceză”, în loc să aibă școală pravoslavnică rusească; clerul adesea, dimpotrivă, nu e instruit deloc, și needucat sufletește. Iar țărănimea -- e compet analfabetă. Mai mult decît atît, nici unuia din cei trei nu li s-a spus niciun cuvînt tămăduitor, niciodată, care ar putea prin forța unei tainice acțiuni să lege cele nelegate, și să dea viață mădularelor mortificate. Clerul a pizmuit mărunt pătura dvorenilor, și slujea formal pe lîngă țărănime; în acest timp, dvorenimea fuge și se refugiază în lux, păcate lumești meschine, în deșertăciune, mîndrie și risipă, în loc să fie mai aproape de pămînt, și de nevoile și interesele țăranilor. Țărănimea nu are o vină prea mare, căci în bezna ignoranței nu este nicio vină. În ultimă instanță, devine evident că tocmai țărănimea, masele populare, devin acea comoară, acel ”diamant” pe care cu toții trebuie să-l ocrotească, să-l păstreze și să-l cocoloșească. La urma urmelor, rolul atît al dvorenimii, cît și al clerului este să se jertfească. În această jertfă -- dată fiind măreția scopurilor -- trebuie să fie suprema fericire. Dacă nu este așa, atunci viața lor este roasă de plictis, de amărăciune și e sinucigașă. Dvorenimea care viețuiește în ”sînul dvorenimii” e sortită pieirii, indubitabil; trebuie să decadă precum plictisul ne macină, să decadă ca prăbușirea în păcat, tot atfel se va întîmpla și cu clerul, dacă trăește doar ”pentru a împlini canoanele”, fără a se raporta direct la popor, acesta va pierde nu doar canoanele, ci va omorî, cu siguranță și biserica însăși, dar și sentimentul religios în rîndul mirenilor. Poporul e ca pădurea -- care stă locului și foșnește. Iar dvorenii și clericii -- ocrotirorii înțelepți ai acesteia, paza ei grijulie.
Iată ce înțeleg prin normalitate. Și ea nu e chiar așa rară. Nu se poate scrie istorie ”din anecdote”, dar noi, rușii, suntem tentați, fie și în gînd, să percepem istoria noastră tocmai anecdotic. ”S-a întîmplat cutare și cutare” lucru, ”s-a povestit” despre ceva anume; și se prăbușesc niște temeiuri, le dărîmăm mental, în esență, prin această ”anecdotică”, și prin ”istoria povestită”. Această atitudine beletristică față de istoria natală, această raportare artistică, în cel mai înalt grad ne caracterizează, -- și uităm deja că nu mai există realitate fără ”anecdotă”, și că cea mai desîvârșită orânduire socială presupune dincolo de fațada sa o perfectă pușcărie. Pe ”omul păcătos” îl eliminăm din ”tagma păcătoșilor”, dar ”omul păcătos” nu e decît un indiciu care arată că rîndul e viu și, ca tot ce viețuiește, e supus îmbolnăvirii și lecuirii. L-a ”năpădit rugeola”, și îl ”îndepărtăm pe bolnav” -- iată politica noastră imaginară, visătoare și mentală. ”Înlăturarea” acestei ordini, tulburarea șirului viu, pentru că în interiorul lui ”s-a întâmplat ceva” -- iată schema după care e ordonată în proporție de 90 % literatura noastră, presa, asta este eterna noastră chirurgie politică, fondată pe o totală ignoranță în materie de anatomie, fiziologie și patologie. Deci, să mai medităm...

- Priviți acest colțișor al vechii Moldove?
- Unde? 
- Aici, la picioarele noastre.
Stăpâna m-a condus în josul casei sale. Pe o scară răsucită am urcat la etajul superior, care de-abia de se mai observă când te apropii de casă, atît de mici are ferestrele. Nici nu am bănuit că această casă nu e cu un singur cat. În realitate am descoperit un șir de camere spațioase, care repetă în toate ordinea din gospodăria stăpînei, doar că tavanele sunt ceva mai joase. 

Cînd o vizitam pe stăpîna mea la Petersburg, eram și atunci mirat, că mobila toată și o parte din pereți etalau o serie de artefacte țărănești, din lemn și pânzeturi, pe care nu le prea înțelegeam. Aici am văzut sursa acestora: la Peterburg se relua o parte din acea atmosferă, pe care o vedeam acum în jurul meu. Era, în esență, un muzeu etnografic constituit, dar amplasat într-o atmosferă domestică, și nu în una muzeală. Iată mesele rudimentare pe care țăranii mănîncă, alături de paturile pe care ei dorm, pe lîngă -- pătuțul copilului, fusurile (aici se filează inul), care nu seamnănă cu ale noastre, acestea sunt ușoare, mobile, cu ele ”poți merge în cîmp și să torci” în continuare, o sumedenie de vase primitive, dar frumoase, din lut. În catul de sus am observat peste tot în locul ”sfeșnicelor europenești”, dar incomparabil mai frumoase decît acelea, niște sfeșnice de pămînt, înfățișîndu-se precum niște căni din mijlocul cărora se înalță un cilindru, în care se înfige lumînarea, iar vîrful acestui cilindru e unit cu marginea de jos a jgheabului cănii cu o toartă uriașă. Toate sunt zugrăvite într-o culoare verde-pal. Un astfel de sfeșnic îl poate purta și o cucoană, pentru că e chiar elegant, dar se potrivește și pentru ”laba” mujicului, în timp ce ale noastre, ”miniaturale” cum  sunt, nu se pot lua decît cu degețelele, nicidecum cu mîna. În jgheaburile laterale se pot pune oricîte chiștoace, ba peste el mai poți turna și apă, ca să stingi mucurile nearse. Sfeșnicele mi-au plăcut întratît de mult, că doresc la plecare să iau unul cu mine, la Petersburg: pentru un fumător înrăit ca mine și un cetitor noctur -- nimic mai potrivit. Întreaga gospădărie o poți plasa acolo, iar la nevoie să și îneci un autor neplăcut.

- Iată și soba!
Iarăși ”soba ruseasca pentru coacerea pîinii” e nițel alfel, deloc ca cele pe care le vezi în Rusia Mare. Chiar dacă elementele sunt așijderea. Particularitatea -- o anume iconografie figurativă, peste tot vezi niște decoruri florale stupide, dar frumoase, crini albaști, roșii, naramzii, cu cerculețe și cîrlionți tremurători, precum mersul șarpelui.
- Iată cum trăiesc țăranii noștri.
- Bine trăiesc.
Cămășoaiele bărbătești aproape că nu se osebesc de cele muierești, cu gulerul desfăcut (e foarte cald).
- Așa umblă femeile? Cu pieptul neacoperit?
- Și ce e cu asta: și în nord femeile își alăptează copiii în văzul tuturor.
- Nu simțiți că aici miroase a copii?
- Unde?
Ea e fără copii, e văduvă. Bărbatul ei, pe care-l iubea în neștire, a murit acum patru ani. Era un tînăr minunat, dar trist (se vede în portrete).
- În muzeul meu domestic. Observați că nicăieri lemnul nu e la vedere, e acoperit peste tot de covoare, pînzeturi, canapelele sunt josuțe, și oriunde ai dori, poți pune un copil. Fiecare cameră parcă cheamă o femeie și un copil. 
- Asta e minunat. Dar pînă nu mi-ați spus, nu îmi dădeam seama, deși intuiam în întreaga atmosferă o anumită gingășie și împăcare. Dar cum bine ați spus, simt și eu asta, lipsesc copiii.
- Aveți dreptate -- a spus ea cu încîntare. -- Vă voi arăta pe moldovenii noștri. E un popor minunat, debordînd de imaginație și cine știe cîte alte calități, de care rîzi cît rîzi, ș-apoi cazi pe gînduri. Mitologie vie, la care suntem martori. Nu-i poți convinge de nimic real, actual: astea sunt pentru ei chestiuni neinteresante; dar dacă le veți povesti ceva absolut ieșit din comun, se încred în asta imediat, ca în ceva indiscutabil -- ei înșiși înșiră permanent baliverne, ”verzi și uscate”, ”săptămîna trecută fost-am în satul vecin”, pe care, ascultîndu-le, te prăpădești de rîs...Iată, de-o pildă, vin la mine să se plîngă, că în manualul pentru băieți (despre 1 martie 1881) stă scris cutare lucru:
- Spuneți-ne cucoană, oare poate fi astfel? Tac.
- Țarul nu poate să moară, iar aici se spune precum că a fost chiar și...
Tac. Nu pricep. Apoi, îmi dau seama că, după capul lor, țarii nu se schimbă niciodată, și că în Rusia domnește unul singur, care este nemuritor.
Stăpîna a pus mîinile în șolduri și a izbucnit într-un rîs zgomotos și vesel.
- Doar ei văd și știu. În carte stă tipărit, dar cu toate astea în mintea lor stăruie un alt gînd, căruia îi rămîn fideli, acestei credințe proprii, mai mult decît li se spune și se tipărește. Odată noaptea, de sub cornișa acoperișului a zbughit o imensă pasăre neagră, și a zburat fără zgomot. Probabil, o bufniță. Am privit servitoarea, care era lividă. 
- Cucoană, era Miezul-nopții.
- Era o buhă!
- Nu, cucoană, domnia voastră nu știe. Nu era o pasăre, ci Miezul-nopții și-a luat zborul.
- Ce să mă fac cu ei? Sunt incorigibili, imposibil de învîțat, dar nu poți să nu-i iubești. Toate-s învăluite în fantezie...
Durdulia care rîdea cu atîta poftă m-a cucerit prin armonia de care dă dovadă în raport cu țăranii săi, încît eu fără să vreau i-am sărutat mîna.

III.

S-a adeverit, slujbele religioase se țin aici în două limbi: moldovenească și rusească...Înainte de praznicul Înălțării Domnului am purces la o mănăstire, cu starețul, părintele Inochentie, iar de curînd, într-o dimineață devreme, la o alta -- cu părintele Varsanufie. Nu-mi mai amintesc direcția. Atît mai știu că o dată am mers ”încolo”, iar cealaltă dată -- ”încoace”. Sunt munți, și de accea direcțiile nu le percepi, iar drumul îți scapă. Aici se pare sunt ”obcinele Carpaților”, de unde se vede mai bine cerul, iar distanțele par mai mici. Cu părintele Inochentie am vizitat mănăstirea aflată într-un chei. Eu nu cred că cheiurile s-au creat din albiile unor pîrîiașe, care curg ca un fir subțirel pe fundul acestora. Sunt multe și numeroase pîrîiașe aici în nord, dar ele nu au dat naștere unor cheiuri. Doar niște maluri plate. De unde atunci aceste imense cheiuri-crăpături? Pare că cineva a frînt întregul relief, au apărut niște fisuri gigantice, ieșind în paralel colțuri ascuțite și astfel nu se vede nimic neted, nu există vîlcele, netejuni...
În unul din cele mai spectacuoase falduri ale acestor crăpături s-a ghemuit mănăstirea condusă de părintele Inochentie. L-am văzut și mai devreme, de sus, cînd mergeam să vizitez cîmpurile de grîne ale Saharnei. De acolo pare cu totul într-o prăpastie, și e cu atît mai pitoresc. În preajma așezămîntului -- grădinile. Toate sunt lucrate de mîinile monahilor. Mănăstirile, ca și la noi în nord, sunt țărănesc-călugărești. Intrăm.
Totu-i ca la noi. Iată și Sfîntul Serafim de Sarov. Îl cauți fără să vrei, fără să-ți dai seama de ce, în orice locaș ortodox aflat în afara patriei, sau chiar nițel în străinătate. Parcă ești tentat să verifici cît de ”rusesc” este. Un chip impunător, cu epitrahil, dus de spate -- și cu albeața feței și a părului, atît de definitoriu pentru tot ce e rusesc. Dar în afara acestui chip, obrazurile celorlalți sfinți, numeroși, îmbrăcate în ferecături somptuoase, numeroase Născătoare de Dumnezeu -- toate cu o ”croială întunecată”, moldovenească. E în ele ca un fel de bronziu înnegrit. Nimic din îmbîcseala și întunecimile văzute pe icoanele grecești, la biserica Muligovka, din Peterburg, ci ceva foarte propriu. Culoarea asta e ca pruna necoaptă.
Slujbele sunt solemne, foarte îndelungate, curat mănăstirești. M-a suprins eleganța veșmintelor preoțești, au mai puțin auriu și argintiu, decît pe ale noastre. Riza pe întreaga sa întindere e de culoare verde-deschis, iar pe suprafața asta sunt semănate ”măciulii de flori”. Totul e ca un ”cîmp de maci”, iar acesta pe trupurile ieromonahilor mai în vărstă, unii cu o statură înaltă -- se privea foarte original.
Starețul -- moldovean, cu un accent puternic moldovenesc, citea din Evanghelie și rostea vozglasurile. Corul din dreapta -- cînta rusește, cu o cîntare ireproșabilă (accentul se pierde, inexplicabil, în timpul cîntării), adică, slavonească, fiind deja obișnuiți cu ea. Corul din stânga -- slavoslovea în moldovenește. Evident, din asta nu pricepeam nimic. Observam că atunci cînd corul din dreapta cînta, țăranii dădeau semne clare că înțelegeau tot, se închinau cuviincios, cu evlavie, și că slujirea în două limbi nu îi stingherea nicidecum; practic toți știu limba, căci fie că argățesc la stăpîn, fie în fabrică, fie urcă în tren, peste tot necunoșterea rusei i-ar pune într-o mare dificultate. Pe de-asupra, se bucură să audă vorbindu-se în preajma lor în limba asta.
N-am putut sta la toată slujba. E prea lungă pentru mine. Am ieșit încetișor, și am cerut să mi se apare mănăstirea, și mai ales cea mai ”îndepărtată chilie” -- a pustnicului. E cioplită în stîncă. Am dat într-un loc de cărți vechi bisericești. Credeam că sunt moldovenești. Dar, deschizîndu-le, am descoperit grafia noastră slavonească. Inaccesibilă, chiar dacă, pe ici-colo recunoșteam anumite cuvinte, adică după sunete. Mai tîrziu, răsfoind în biblioteca stăpînei ediții științifice editate de societatea arheologică din București (Buletinul comisiunii monumentelor istorice. București, 1912), am remarcat că pe imaginile cu reprezentări iconice ale voievozilor moldoveni se scria cu aceeași grafie slavonească, în timp ce textele academice erau tipărite în românește, cu grafie latinească sau franțuzească. ”Doamne, ce-o mai însemna și asta? Acum ei scriu pe franțuzește, adică în moldavo-franțuzească, cînd este evident că în sfînta epocă veche, vorbeau și scriau pre moldoveneasca-slavonească?!?”
Deslușirea acestei situații am avut-o tot de la înțeleapta mea stăpână:
În România se tinde pe toate căile spre o apropiere de Europa Apuseană, lucru pe care eu îl găsesc greșit. La București funționează o societate istorică care face diverse săpături, care descoperă diverse inscripții latinești, iar de aici se trage concluzia: ”Vedeți -- suntem și noi romani, o fărîmă din Italia, aruncată pe aceste meleaguri, suntem -- Europa, nicidecum slavi, sau, Doamne ferește, orientali”. Este o tendință păguboasă, pentru că o evocare lipsită de viață nu e o evocare ci, mai degrabă, o scuturare a unor morminte străine.      

                         
                 

(acesta este un ciot, se lucrează)  

                

Părintele şi profesorul Nikolai Ozolin nu este o persoană necunoscută publicului cult din România. I-au apărut 3 cărţi şi a şi conferenţiat în ţara noastră. Domeniul său predilect este studiul iconografiei creştine, iar judecăţile sale în acest domeniul sunt mereu inedite şi foarte pertinente; pledează temeinic pentru o profundă înţelegere a acestui domeniu, care e strâns legat de actul liturgic, dar şi pentru corectitudinea canonică, de cele ce o face indisolubil legată de tradiţie şi de izvoadele primare. Întrucât părintele Ozolin este foarte parcimonios în a oferi interviuri, tocmai de accea -- acesta, oferit în noiembrie a anului 2006, la Lavra Kievo-Pecerskaya, mi'a atras îndeosebi atenţia. Pentru că se referă tocmai la problematica iconografiei azi. 

- Părinte Nikolai, care e, în opinia Dvs., situaţia iconografiei contemporane?

-  În secolul XX, după redescoperirea icoanei, iconografia renaşte atât în Rusia, cât şi, ulterior, în Occident. Am învăţat iconografie la neîntrecutul meşter Leonid Uspensky, autorul Teologiei icoanei în Biserica Răsăritului. Acesta era împotriva copierii icoanelor. Nu doar reproducerii lor litografice, adică prin metoda tirajării în masă, ci şi contra copierii icoanelor după metoda izvoadelor. Icoanele pravoslavnice trebuie pictate după canoane, dar canonul iconografic permite şi presupune libertatea iconografului, inspirat prin Duhul Sfânt (în limitele canonului, se înţelege). Zugravul nu trebuie să copieze ce au făcut cei de dinaintea lui, ci prin experienţa rugăciunii să "filtreze" ceea ce pictează, şi să o înfăţişeze aşa cum o vede el, nu cum au reprezetat-o alţii.

-- Cum să facem atunci cu tirajarea icoanelor prin metoda tipografică? Căci, nu toţi credincioşii îşi pot permite să aibă icoane pictate, preţul acestora nu e întotdeauna accesibil...

--  A vinde litografii, adică nişte făcături, în locul icoanelor -- este o crimă! Ce păcat că nu toţi parohii din locaşurile noastre înţeleg asta. În ceea ce priveşte scumpetea icoanelor, aici e vina iconografilor, care supralicitează preţul. Icoana nu trebuie să fie foarte scumpă.

-- Cum putem înţelege sfinţirea icoanelor în tradiţia noastră? În cea grecească, de pildă, nu există o astfel de obligativitate. 

-- De bună seamă, în vechime nu exista practica sfinţirii icoanelor. Găsim o mărturie în acest sens în documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirmă că icoana este sfinţită prin imaginea celui reprezentat, şi prin însemnarea numelui, care confirmă prezenţa. 
Necesitatea sfinţirii icoanei a apărut într-o vreme în care imaginea a încetat să fie conformă cu "chipul" zugrăvit, în accepţiunea străveche a cuvântului. Adică, atunci când au încetat să exprime în mod vădit sfinţenia celui reprezentat. Credincioşii, după toate aparenţele, erau îngrijoraţi de această neconcordanţă, şi veneau la preot pentru ca slujitorul să facă ceva pentru ca imaginea să devină sfinţită.
Practica sfinţirii a apărut iniţial în Occident. Ritualul includea pe lângă o rugăciune de sfinţire, stopirea icoanei cu apă sfinţită. Trebuie să formulăm următoarea întrebare: ce sens are o astfel de practică, şi poate, oare, ritualul sfinţirii să facă dintr-o imagine nesfinţită o imagine sfântă? Valabil e doar un singur răspuns -- nu. Pentru că dacă imaginea asta prin stilul său şi particularităţile stilistice nu este o icoană, ea nu poate deveni icoană doar prin stropirea cu aghiazmă.
De aici rezultă că singura accepţiune a actului sfinţirii icoanei este acela în care chipul pictat este acceptat de Biserică, adică prin aceasta să se recunoască că respectivul chip (prin calităţile sale) poate participa la viaţa liturgică a Bisericii. Iar credincioşii întradevăr se pot ruga în faţa acestei icoane, iar chipul trebuie să ajute rugăciunea. În acest caz, preotul sau episcopul poate săvârşi sfinţirea: după o examinare atentă (slujitorul trebuie să înţeleagă astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", dacă vom sfinţi acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. 
Dacă reprezentarea nu întruneşte calităţile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, această imagine nu o voi sfinţi, pentru că sfinţirea ne-icoanei nu va face din ea o icoană".
Prin această atitudine clerul are o posibilitate unică de a educa în rândul credincioşilor deosebirea duhurilor în materie de iconografie. Iată de ce, trebuie să începem prin educarea clerului, iar pentru asta există o disciplină care se numeşte "teologia icoanei" sau "iconomie pravoslavnică (iconologie)". De aceste lucruri, urmându-i lui Uspensky, mă ocup şi eu în mod nemijlocit. 

-- Teologia icoanei se deosebeşte prin ceva de teologia Crucii?

-- Crucea e şi ea o imagine. 

-- Da, dar Crucii, în comparaţie cu icoana, ne adresăm ca faţă de ceva însufleţit: "Bucură-te, Cruce!", şi nu spunem niciodată: "Bucură-te, icoană".

-- În cazul Crucii, vorbim despre puterea ei. Puterea Crucii -- este puterea Învierii lui Hristos. Crucea este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii. De aceea, teologia icoanei -- este o treaptă a teologiei icoanei, este o cinstire a unei reprezentări. Asta nu anulează nicidecum diferenţa dintre Cruce şi reprezentare, aveţi perfectă dreptate. În privinţa icoanei -- îi spunem "bucură-te" celui închipuit pe suprafaţa ei. 

-- Ortodocşii susţin, uneori, despre răstigniri că unele ar fi "pravoslavnice" iar altele - "nepravoslavnice", raportându-se la poziţionarea picioarelor Mântuitorului. Există întradevăr vreo deosebire?

--  Iată ne aflăm în faţa Sfintei Sofia din Kiev, unde vedem multe cruci pe cupole, iar acestea, în opinia Dvs., sunt pravoslavnice? Probabil că da, din moment ce se află în acel loc. Trebuie să ştim doar că există foarte multe feluri de crucifixe, iar acestea sunt foarte diferite. Există cruci bizantine, şi ele sunt diverse: cu traversă inferioară sau fără aceasta. Crucile bizantine medievale aveau două traverse, nu trei. Există o cruce tradiţională ortodoxă rusească, -- pe care o iubim cu toţii, este crucea noastră. Dar asta nu înseamnă nicidecum că celelalte nu sunt valabile. 

-- E acceptată, şi dacă da, în ce cazuri, reprezentarea Primei Ipostaze şi a Treia a Sfintei Treimi -- a lui Dumnezeu Tatăl şi a Sfântului Duh?

-- Totul este foarte simplu, singurul chip al lui Dumnezeu -- este chipul Cuvântului întrupat, icoana lui Hristos. Mai mult, este chiar un chip de om, pentru că Dumnezeu s-a înnomenit, iar noi am văzut slava Lui. Iar acest lucru e spus limpede la Sfântul Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu (Bogoslov).
Mai mult, Dumnezeu Tatăl nu a devenit niciodată om. Reprezentările antropomorfe a lui Dumnezeu Tatăl nu sunt o raritate, dar ele sunt eretice, întrucât acestea afirmă ceva ce nu a fost niciodată. Duhul Sfânt, aşijderea, nu a devenit nicicând om, tocmai de accea, El nu trebuie reprezentat. Nu poate fi altfel.  Există forme diferite pe care Sfântul Duh le-a îmbrăcat în momente diferite ale revelărilor Sale: S'a arătat sub chipul limbilor de foc în ziua Cincizecimii, în ipostaza porumbelului -- la Botezul Domnului, în plinătatea luminii, a razelor acesteia, de pildă, în Schimbarea la Faţă a Domnului. Întreaga lumină din icoane -- este lumina Dumnezeiască a Duhului Sfânt. Hristos Domnul a zis: "Cel, care m'a văzut pe mine, pe Tatăl L-a văzut". Astfel spus, dacă simţim să ne adresăm Tatălui sau Duhului Sfânt aflaţi în faţa sfintelor icoane, trebuie icoana lui Iisus Hristos să o căutăm. Şi atunci când pronunţăm Tatăl Nostru, merită tot icoana aceasta să o avem înaintea noastră.

-- Părinte Nikolai, ați amintit că în icoana Cincizecimii Duhul pogoară sub forma limbilor de foc. Se întâlnesc două variante ale acestei reprezentări: cu Maica Domnului și fără prezența Ei. Ce anume se reprezintă în aceste două cazuri: un fapt istoric sau Biserica, care primește Duhul?

--  Schema canonică a icoanei Cincizecimii conține scene de propedeutică: apostolii prezidează precum altădată ședeau bărbații învățați, discutând cu vioiciune și aflându-se în dispute aprinse, de accea au cu toții mâna dreaptă ridicată, care indică verva dialogului. Nu este un gest al binecuvântării reciproce, cum eronat s'a crezut, ci anume e semnul acestei dezbateri aprinse dintre ei. Tocmai de accea, schema aceasta iconografică este reprezentată după cuvintele Mântuitorului: ”Trebuie să mă întorc la Tatăl, ca de la Tatăl să vă trimit Duh Sfânt, care vă v-a învăța toate câte încă nu le știți și pe care nu le înțelegeți încă”.  Și Duhul vine pentru a mărturisi despre Dumnezeirea lui Hristos. De aceea, Pogorârea Sfântului Duh peste apostoli -- este ziua de întemeiere a Bisericii. 

Schema propedeutică presupune reprezentarea ucenicilor, cât și a învățătorului. Imaginile din catacombe arătau în acest fel: pe locul central tronează Hristos, din ambele părți încadrat de apostoli. Dar în ziua aceea a Cincizecimii Hristos s'a suit la ceruri, și El nu avea cum să stea printre apostoli, dar în mod nevăzut e prezent acolo, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Iată de ce locul neocupat între apostoli -- între Petru și Pavel -- este locul Mântuitorului, și trebuie să rămână neocupat până la a Doua Sa Venire; nu-l poate ocupa nimeni. 

Foarte just afirma Uspensky: ”Dacă am reprezenta-o acolo pe Maica Domnului, aceasta nu va mai fi icoana Cincizecimii, ci o icoană Marială”. Propovăduirea Dumnezeirii lui Hristos i-a învățat pe apostoli anume Duhul Sfânt, iar locul central în mijlocul apostolilor revine Învățătorului. Acest loc, putem spune, asigură tensiunea eshatologică a Bisericii. Și numeni altul nu poate prezida acolo. 

Firește, nimeni nu o exclude pe Maica Domnului din Biserică, Doamne ferește! Doar că Ea, deși a asistat în ziua Cincizecimii alături de apostoli, nu poate ocupa un loc central. Icoana nu este o ilustrare a textului revelat, ci o binevestire paralelă despre același adevăr, doar cu alte mijloace. Tocmai absența Maicii Domnului din icoana Cincizecimii exprimă apostolatul bisericii. În capul Bisericii întotdeauna și în vecii vecilor, în chip nevăzut, este Hristos, dar lucrează prin Duhul Sfânt, iar icoana exprimă aceasta minunat. 

Într'un timp era caracteristic pentru Occident să se reprezinte pe locul rămas vacant apostolul Petru. În cadrul eclesiologiei latine acest detaliu este pe de'a întregul logic. Acolo apostolul Petru este vicarul lui Hristos pe pământ, și episcopul Romei, simultan. S'au păstrat miniaturi în care acesta apare reprezentat de mari dimesniuni, iar preste el se pogoară Sfântul Duh, iar ceilalți apostoli stau la picioarele lui Petru, și îl privesc. Expresia eclesiologiei latine în cazul nostru este de neînchipuit.

-- În unele biserici lângă proscomidie e amplasată icoana Rugăciunii de pe Muntele Măslinilor. Icoana aceasta nu exprimă ținta rugăciunii, ci pe Însuși Hristos care se roagă Tatălui Său Ceresc. Cât de întemeiată e icoană acesta, și ce suport teologic are?

-- Nu am studiat în mod special istoria acestei icoane, dar compoziția ei este redactată târziu. Chiar dacă ar avea rădăcini mai vechi, acestea s'ar găsi exclusiv în imagini narative, ilustrative, didactice la Sfânta Scriptură. Probabil că în codex Rossanensis să fie o astfel de imagine. Trebuie cercetat, dacă e vreo sursă veche a acestei reprezentări. De ce nu-L putem reprezenta pe Mântuitorul în rugăciune? În principiu, o astfel de interdicție cu greu ne'o putem imagina. Dar asta nu e o icoană, e o miniatură, iar în fața acestei imagini nu se poate nimeni ruga, pentru că nu e destinată rugăciunii. Pentru rugăciune acest subiect nu se potrivește. Iar în ceea ce privește amplasarea acestei icoane în preajma jertfelnicului, să'mi fie cu iertare, dar ce legătură este între acest subiect și proscomidie? Proscomidia premerge pregătirea darurilor pentru Euharistie. Pot fi multe straturi ”simbolice” de interpretare a acestui loc, dar niciunul nu leagă nicidecum proscomidia de rugăciunea lui Hristos de pe Muntele Ghetsimani.    

Interviu de părintele Andrei Dudchenko
     

La anul 1912 istoricul ieşean Gh.Ghibănescu a avut ocazia să facă unele cercetări în documentele aflate în conacul familiei Catargiu, în satul Cobălele, din regiunea Soroca, iar în paralel cu asta a vizitat împrejurimile oraşului de pe Nistru. Era luna august, început de toamnă; printre localităţi şi sate, a fost şi pe la mănăstirile locului. Spicuiesc din notiţele făcute de istoric despre acea vizită în Basarabia, aflată încă în Imperiul Ţarist:

"Intrăm în mănăstire [Japca] pe portiţa din dos, iar faetonul pe poarta cea mare. Înăuntru zidirea nouă. Vechea mănăstire s-a dat jos şi se face alta de piatră de jos până sus cu un deviz de 32.000 ruble. Egumenul mănăstirii, un foarte cald primitor călugăr, ţine să-şi lege numele de rezidirea vechiului schit.

În mănăstire lume peste lume: rusoaice, lipovence treceau Nistrul cu paromul, era un roi de lume pe parom, veneau la închinăciune spre Coşeleva, a doua zi fiind Sfânta Maria Mare. [În paraclis află alte vechi cărţi româneşti: Evanghelie, Iaşi 1772; o alta de la Râmnic, 1792; Minee, Buda 1907 ş.a.].

În arhondaric, unde am luat o gustare cu stareţul mănăstirii, în ciocnit de pahare şi stat de masă călugărească pe malul Nistrului, în mijloc de cin (rânduială, ritual--nota mea, v.b.) moldovenesc, în părete stă portretul ctitorului, "Costachi Statiev ctitor 1825, zugrăvit la 1867 fevruar 2". Costachi Statie, zis şi Andron, priveghiază şi azi cu privirea sa clară de sub işlicul vechi verde în cap, cu caţaveica de hulpe pe umere şi cu mătănii în o mână şi biserica în ceialaltă. De pe chipul tău, frumosule şi tânărule ctitor, se vede grija cea mare ce ai avut de a însădi pe malul Nistrului o casă de rugă a lui Dumnezeu în moldoveneşte, pentru a pune lăcaşul lui Dumnezeu strajă de veghe la hotară brăzdate de plăieşii lui Ştefan cel Mare şi sărutate de Dan căpitanul de plai. 

La schitul din deal e o minune de lucru. În pântecele stâncii seculare, Ezechiel monahul de la Deleni a săpat altar de rugă, scund, dar destul de încăpător pentru o sută de persoane. Din 1650 stau acolo asceţi pentru rugă şi îmbătătoarea priveală a Nistrului, altarul în pântece de munte, totul te farmecă. Ne-am închinat, am sărutat icoanele şi ne-am legat în minte râvna celor de demult pentru asemenea fapte. (...)

[Vizitează apoi mănăstirea Dobruşa, "aşezare temeinică de viaţă călugărească". Cercetează aici 88 de documente, cel mai vechi fiind din 16 aprilie 1527, de la Petru Rareş. Trece la mănăstirea Coşeleva*, la "la 40 de minute de Dobruşa"]. Nu ştiu de mănăstire decât că ar fi zidită pe la 1780 de răzeşiţa Maria Tocănaş, din satul Cotiujeni, dar prin ce împrejurări nu am putut afla de la bătrânele maici, căci e de mirare că o răzeşiţă moldovancă de ale noastre dintr-un sat ca Cotiujenii să facă mănăstire, să dea 60 deseatine de pământ din moşia lor cu pădure cu tot, ca să adăpostească acolo spre rugă 46 de maici, toate rusoaice..."
 
(Magazin Istoric, nr. 4, aprilie, 2009, pag. 61-62).

 * e vorba de mănăstirea "Cuşelăuca", existentă şi astăzi -- nota mea, v.b.