Bibliografia - conform lui Vladimir Nacu (Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi, Vol II, M-Z, ed. Universitas, Chişinău, 1991) - despre satul Suruceni abundă (op. cit., pp 291-292), nu am parcurs-o pentru a şti ce pondere are informaţia cu referire directă la mănăstirea cu acelaşi nume. Nu e scopul meu aici să fac trimiteri bibliografice. Ceea ce-mi propun, este să dau minime date despre ce am văzut şi simţit la această primă vizită a mea la actuala mănăstire, aflată în preajma Chişinăului şi a Ialoveniului, deopotrivă.

Prima atestare a satului este consemnată în 17 martie 1528, iar din etimologia cuvîntului de origine turcească, surucean, aflăm că acesta desemna un "apărător al pădurii"...Devine şi mai clar că locul era înconjurat de codri dintru totdeauna.

Se spune, că la 1785 boierul (pitarului) Casian Suruceanu pune temelia unui schit de monahi. Firesc este să credem că prima biserică a acestuia să fi fost de lemn; în lipsa unor săpături arheologice sub temela actualei biserici, ridicate între 1825-1828, este dificil să o spunem cu certitudine. Ceea ce se vede astăzi ca formă a bisericii corespunde întru toul arhitecturii neoclasice de ispiraţie slavă, dar nu se pot exclude diverse intervenţii de-a lungul celor aproape două secole, de cînd locaşul a fost ridicat. Un naos masiv se încheie la răsărit cu un altar dreptunghiular, iar la apus avem o tindă îngustă, cu funcţia de pronaos. Locaşul are în plan o formă de cruce, chiar dacă la prima vedere este dificil să-ţi dai seama de acest lucru. De-asupra naosului se înalţă un turn-clopotniţă, paralelipedic.

 În partea nordică a bisericii s-a păstrat monumentul funerar al ctitorilor, care este o bună mărturie a meşteşugului pe care-l stăpîneau pietrarii în cel de-al XIX-lea veac. Din cîte mi-am putut da seama este relicva cea mai de preţ în materie de artă sculpturală de pe teritoriul acestui aşezămînt.

Cea mai mare supriză însă a constituit-o pivniţa boltită, care după amploare şi tehnica execuţiei (pînă la un anumit nivel, făţuită cu bolovani de răi, iar pe intradosul bolţilor - cu piatră de carieră) pare contemporană cu biserica din piatră, adică din deceniul III al secolului al XIX-lea, deşi nu este exclus ca escavarea acestuia să fi început încă de pe vremea schitului iniţial, către finele veacului al XVIII-lea. Sunt încă multe de analizat, de studiat, de descoperit - dar astea sunt lucruri care se supun cu uşurinţă inspitelor speculative, interpretative...Poate că o mai atentă aplecare asupra gropniţei-necropole aflate sub cea de-a doua biserică, cu hramul Sfîntului Nicolae - aflată azi într-o stare de degradare - va conferi mai multă lumină asupra celor care au trudit şi jertfit pentru acest frumos aşezămînt: familia Surucenilor, vrednici întru pomenire peste veacuri. Neam care a dat lumii cîteva personalităţi, printre care şi pe istoricul Ioan Suruceanu (fiul lui Casian), născut în 1851 la Chişinău -- primul colecţionar atestat al Basarabiei. Un colecţionar de antichităţi, monede (avea peste 12.000), ceramică şi sticlă, nu în cele din urmă, era fin cunoscător al mediilor istorice din Rusia. Moartea subită a acestuia, în 1897, a pus capăt unei cariere ce se arăta promiţătoare, iar colecţia istoricului (depozitată în casa Surucenilor din Chişinău) treptat se risipeşte... 

Tot pe teritoriul mînăstirii s-a aflat şi mormîntul Ierarhului Dionisie Erhan (Născ. la 2 nov. 1868, în s. Bardar, jud.
Lăpuşna - dec. la 17 sept. 1943, în Chişinău). Pe piatra tombală a acestuia stătea scris: "Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă... până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

Actualmente, mănăstirea are parte de o egumenă tînără, energică, activă şi intreprinzătoare. Se numeşte monahia Epistimia (Goncearenco), care reuşeşte să aibă în grijă atît întreaga mănăstirea, cu aproape 30 de maici şi surori, cît şi un Seminar Teologic de fete, un atelier de fabricat lumînări, şi o activitate agricolă amplă (bunăoară, şi-a propus să conserveze pe teritoriul mănăstirii numeroase specii de plante, aflate pe cale de dispariţie!).

Zidul de incintă al acesteia a fost ridicat pe timpul stăreţiei lui Dionisie Erhan, urmele originale ale căruia se mai observă şi azi. Dincolo de acesta se zăreşte cimitirul, care merită o vizită aparte, pe-ndelete, căci din relatările egumenei, acolo se pot vedea vechi lespezi funerare, cu inscripţii încă lizibile.

Loc de rugăciune, reculegere, pomenire, bună-rînduială şi civilizaţie monahală, mănăstirea Suruceni este un perimetru în care îţi propui să revii, pentru a descoperi noi şi noi aspecte ale felului în care creştinismul se trăieşte şi se gîndeşte pe pămîntul mult-încercatei Basarabii. Mănăstirea poate oferi locuri de cazare şi omenire pentru mireni, într-o oază de natură care se primeneşte în chip minunat în fiecare primăvară...

Desigur că rănile de altă dată se mai văd, sunt la vedere cam peste tot, urmele unei perioade nefaste (1959*-1991) au căpătat dimensiunea unor cicatrice care se vor vindeca în ritm anevoios, sacadat, sau poate niciodată?

Astfel arată prispa primenită a chiliilor - curat, aerisit, cu proporţii pe măsura cerinţelor, fără stridenţe şi preţiozităţi inutile şi păgubitoare într-un astfel de context. Probabil, că vara sunt mai multe culori vii - datorate verdeţii, florilor, fructelor şi poamelor.

Ori de cîte ori îmi va fi dat să revin pe acele meleaguri nu voi precupeţi efortul să împărtăşesc şi altora din cele trăite acolo.

Domnului Nostru slavă, pentru această şedere (scurtă, dar intensă) la mănăstirea Suruceni! 

* E de menţionat că în anul închiderii de către autorităţile comuniste a mănăstirii, acolo se aflau cf. documentelor, 33 de vieţuitori. 

FOTO: © vladimir bulat, dec., 2011

  PF Patriarh Kirill, însoţit de ÎPS Ilarion (Alfeev), stînga, ÎPS Vladimir al Moldovei, şi ÎPS Varsanufie al Saranskului şi Mordoviei, extrema dreaptă. Este foarte important să înţelegem importanţa celor doi ierarhi care l-au însoţit pe Patriarh, în ierarhia BORuse. ÎPS Ilarion este preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei, iar ÎPS Varsanufie - şeful executiv al Patriarhiei. Din delegaţia ecleziastică a mai făcut parte şi Episcopul Serghie de Solnecinogorsk, şeful secretariatului Administrativ al Patriarhiei... Oamenii esenţiali ai administraţiei BORuse ne-au onorat cu prezenţa!

PF Patriarh Kirill săvîrşeşte pecetluirea agneţului pe pristolul din altarul bisericii cu hramul Născătoarei de Dumnezeu, din mănăstirea Curchi.  

foto: K.Novotarsky, de pe site-ul Patriarhiei ruse. 

Acolo se pot vizualiza mai multe secvenţe ale vizitei la Curchi, şi de la oprirea în satul Peresecina.

Sunt ani buni de cînd părintele meu duhovnic şi-a arătat dorinţa de a vizita aşezămîntele monahale din Basarabia, şi mai ales acele vestigii rupestre, locuri de refugiu şi rugăciune ale sihaştrilor de altă dată...cele ascunse de-a lungul Nistrului şi al Răutului.

Aşa a vrut Bunul Dumnezeu ca în Săptămîna Luminată acest gînd să se înfăptuiască, să se facă posibil. În a doua zi de la Învierea Domnului o ceată de parohieni de la mănăstirea Stavropoleos, în frunte cu părintele duhovnic, a trecut Prutul. Pînă să ajungă la Chişinău au vizitat mănăstirile Hîncu şi Căpriana. După o zi petrecută prin muzeele capitalei moldave, am pornit la drum spre peşterile de la Butuceni-Orheiul Vechi, Ţîpova şi Saharna.

Primul popas - la schitul rupestru de la Butuceni. Am avut ocazia să văd acest loc prin 1990, cînd încă nu era locuit, ci era pustiu şi miraculos prin simplitatea ce o avea. O cavernă cîndva plină de duh trăitor, sobră, retrasă. Acum bisericuţa este un loc care te tulbură, altarul este închis de un iconostas banal, din lemn lăcuit, iar în faţa acestuia s-a montat un soi de paravan, tot din lemn, care cică ţine loc de strană...un soi de îngrămădeală de obiecte, recuzită, icoane cromolitografiate, în rame hidoase concură, toate, la conştientizarea următorului paradox: cu cît acest spaţiu era mai gol, cu atît părea el mai populat, mai înzestrat, mai însufleţit, mai viu. Desigur, "Duhul bate unde vrea", dar probabil nu oricînd. Vie nu era biserica rupestră atunci cînd am fost noi, ci oamenii din ea: femeia umilă, "de la lumînări", şi cei doi puşti, care ne-au vorbit "despre vremea lui Zamolxes". Aceştia păreau a fi biserica, nu recipientul în care nu am întîlnit niciun monah.

Copiii, Ion şi Mihaela, ne-au însoţit în tot timpul vizitei locaşului sfînt, dar şi a satului Butuceni, explicîndu-ne, după ştiinţa lor, ce este bogăţia, viaţa la ţară, casa, şcoala şi iubirea de carte. Coborînd de pe povîrnişul unde este cocoţată biserica rupestră - în care pe vremuri se urca dinspre albia Răutului, şi nu exista acel tunel de acces prin care se intră astăzi, spre vatra satului am făcut o vizită la casa-muzeu, conservată şi păstrată in situ, care nu e de ratat pentru nimeni din cei care ajung pe acele meleaguri. Era soare şi albinile sălbatice îşi făcuseră cuiburi în tuburile groase ale stufului care acoperă casa. Zumzetul lor profund, insistent, se regăsea în frumuseţea firească a locurilor, obiectelor, în bogăţia formelor şi culorilor pe care le-am întîlnit în cale.  

Oamenii de aici erau fie în curţi, fie pe stradă, unii forjau motorul unei motociclete, făcînd un fum înnecăcios, cîteva femei se întoceau de la sapă, iar o tănără alături de acestea avea ştrampi cu ştrasuri, lucioşi - aşa venea de la cîmp...Vremurile de demult şi gustul îndoielnic al celor de aievea trăiesc împreună în acest loc - la Butuceni -, unde tihna şi discreţia trăitorilor în duh din trecut i-a făcut pe oamenii de azi să se simtă protejaţi, stăpîni pe ei, pe locurile pe care le populează, să-şi trateze cu căldură şi firesc maxim musafirii şi pelerinii veniţi de departe. Acest model l-am resimţit la aceşti doi copii minunaţi, şi numai.

Am coborît apoi spre Trebujeni, doar pentru a admira mulţimea de caverne şi scorburi rămase în timp, scobite în zidul de calcar ce urcă de la albia rîului spre cer, formînd un imens lighean natural, desenat de apa multimilenară.

În drum spre mănăstirea rupestră Ţîpova am descoperit această piatră de hotar, cam prin dreptul moşiei satului Otac. Aceasta este consemnată în monografia Athitectura vernaculară în piatră, semnată de Eugen Bâzgu şi Mihai Ursu (ed.Ştiinţa, Chişinău, 2009, pag. 119, fig.6).

Înainte de a ajunge la Ţîpova ne-am abătut printr-un sat deosebit de pitoresc, şi ca aşezare, dar şi ca dulceaţă a numelui: Lalova. Pe malul Nistrului se întindea malul leneş, cu ceva bărcuţe de pescari, cu o capră care păştea tacticos, iar după o curbă bruscă şi un urcuş cam abrupt ne aştepta pensiunea La Hanganu. Aici urma să mîncăm, dar nu înainte să mergem la Ţîpova - timp în care peştele proaspăt pescuit era pus la fript, raţa grasă la cuptor, şi mălaiul la umflat. Peste cîţiva kilometri, parcurşi prin praf şi drum mai mult arhaic decît modern, ne pomenim în faţa unei porţi de mănăstire. Trecem pragul şi ne pomenim cu o biserică absolut rusească în faţă, pe care eu o ocolesc grăbit şi îndemn lumea să coboare pe cărarea pietruită spre aşezămîntul rupestru, unde mai fusesem cu mai mulţi ani în urmă, cînd încă nu se reactivase viaţa şi slujba monastică. În stînga e Nistrul, cu o privelişte spectaculoasă a satului de peste, din Transnistria, care se numeşte Popencu. Treptat se deschide vederii ceea ce a fost cîndva mănăstirea Ţîpova, consemnată de Visarion Puiu, la 1919, ca fiind încă activă. Spun cîndva, pentru că ceea ce se poate vedea acum este un loc straniu, modificat, cu betoane turnate alandala, cu o amenajare cel puţin dubioasă, cu tapeturi de muşama, caşerate direct pe murii de calcar, cu poveşti foarte departe de dreapta-credinţă. Părintele din biserică dădea afară femeile neacoperite, şi părea destul de neprietenos, atent la forme, şi cam neglijent cu propria înfăţişare.

Locul pare mai degrabă părăsit, necinstit şi murdar şi tratat cu o neglijenţă interesată. Ni s-a relatat legenda conform căreia orice tentativă de a restaura aşezămîntul s-a soldat cu grave eşecuri şi nenorociri. Şi aici avem de-a face cu un paradox usturător, căci dacă ni s-a spus că de acest loc trebuie să te apropii cu bune intenţii, cu inimă curată, înseamnă că cei ce doreau să se atingă de monument, nu le aveau? Grija oricărui om care se apropie de memoria unui loc trebuie subsumată acestuia. Trebuie să ştii că orice formă de restaurare sau intervenţie trebuie să rămînă reversibilă, să nu disturbe integritatea, nici să încerci să-i conferi o altă esenţă sau substanţă: trebuie lucrat în datele pre-existentului.

Ce avem la Ţîpova acum? Structuri metalice şi betoane, cadre de ferestre ca vai de ele, blocuri de piatră cu care s-au zidit şi mascat golurile, fără să se ţină cont că nici piatra folosită nu e de acolo, nici golurile umplute nu ţin, deloc, de înfăţişarea locului. E ca şi cum ai încerca să forţezi lucrurile: să pui să crească trandafiri din bulbii de lăcrămioară! Contra firii pot fi doar gîndurile şi intenţiile noastre. Rezultatul este desigur jalnic, catastrofal, respingător... 

Cred că experienţa aproape exemplară de la Corbii de Piatră (jud. Argeş) e de luat ca exemplu, unde restauratori, istorici de artă, chimişti, studenţi, geodezişti, biologi au pus mînă de la mînă, şi au conservat şi protejat unul din cele mai impresionante monumente rupestre din România. 

La Tîpova, se pare că nepăsarea şi lipsa de pofesionalism sînt cele care dictează, guvernează şi formatează conştiinţa. În aceste condiţii, de ce devine atît de important să-şi acopere femeile capetele, atunci cînd intră în biserică, şi trebuie neapărat să îngenunchezi, la comandă, în Săptămîna Luminată? Lucrurile sunt mult mai triste la faţa locului decît ne-am putea închipui de la distanţă.

Cînd problema integrităţii locului, a conservării şi a curăţeniei este stringentă, chestiunile liturgice şi dogmatice rămîn pe planul secund, aşteptîndu-şi rîndul şi buna aşezare. Nu pricep de ce ne arătăm mai întîi dogmatici, inflexibili, doritori de a da poveţe altora, şi de-abia apoi ne asumăm să fim simpli gospodari.

După celelalte două evocări ale Mănăstirii Căpriana, aici şi aici, propun acum un periplu prin incinta aşezămîntului după finalizarea unei părţi importante a lucrărilor de restaurarea & reamenajare a acestuia: 

http://picasaweb.google.com/vbulat/ManastireaCapriana

Calitatea acestor lucrări de reabilitare voi avea, poate, prilejul să o comentez cu o altă ocazie. 

De mai multă vreme plănuiam să ajungem la celebrul așezământ monahal Hâncu. S-a întîmplat să poposim acolo exact de Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, într-o atmosferă de mare animație, de forfotă și multă verdeață împrăștiată în interiorul colosului de beton, care tronează și domină întreaga așezare monastică, dar și împrejurimile. E una din cele mai mari și mai vechi mănăstiri din spațiul basarabean. Iar clădirea Catedralei aceasteia e printre cele mai impunătoare din cîte mi-a fost dat să văd în ultimii ani.

Trebuie să înțelegem că un episcop, cum e P.S. Petru (Musteaţă), dacă tot nu a moștenit o eparhie istorică, e nevoit să și-o creeze, să-i articuleze o înfățișare și un sens. A ales pentru acest proiect o veche vatră monahală, atestată încă din cel de-al XVII-lea veac, aflată în inima Codrilor. Există multe construcții noi, suprinzătoare, în incinta mănăstirii Hâncu, în bună parte tributare eclectismului din arhitectura rusă (”clasicismul” pravoslavnic al celui de-al XIX-lea veac), dar cea mai nefericită inserție este, în opinia mea, Catedrala mai sus pomenită, departe de a fi finalizată. Clădirea asta nu are precedent pe teritoriul Moldovei interriverane.  

Nu știu cum va arăta acest mastodon atunci cînd va fi terminat și sfințit (dacă va fi vreodată), dar o părere ne putem forma după macheta reprodusă pe eticheta de apă de izvor, îmbuteliată pe ”teritoriul Mănăstirii Hâncu”. Devine clar că această construcție se dorește mai copleșitoare și mai impunătoare decît însuși sediul Catedralei Mitropoliei Moldovei! Doar că e în deplin și supărător contrast cu minunatul cadru natural în mijlocul căruia se înalță...Ce poate avea în comun o astfel de arhitectură cu rezervația de stejari, mesteceni și fagi care o înconjoară?

Sunt de părere că arhitectura aceasta, relativ simplă și chibzuită cu măsură, care găzduiește anexele mănăstirii (chiliile, trapeza, camerele de musafiri, magazinul bisericesc etc.) care toate împreună formează un ansamblu organic și perfect inserat în ambianța unui verde compact și de viață dătător -- este și mărturisește legătura strînsă care trebuie să existe între ceea ce omul zidește, și ceea ce Dumnezeu a rînduit mai bine pentru confortul acestuia. Iar tot ce este supradimensionat, exagerat, croit în betoane și chingi metalice, cu structuri de oțel, construit parcă pentru vecie -- este împotriva acestei orînduieli, în răspăr. Este o afirmare a prea omenescului, a trufiei acestor vremuri, conjugate cu dorința expresă a anumitor oameni de a lăsa urme cît mai adânci pe obrazul naturii, a celorlalți oameni. Că natura lucrurilor e simplă o arată și imaginea de mai jos: numeroase cuiburi de rîndunele se pot vedea anume pe vechile construcții, pe suprafețe date cu var și în preajma grinzilor de lemn, nicidecum pe murii de beton armat sau pe lîngă colțarele de aluminiu.

Arhitectura organică, oferită ca un adevărat și perpetuu spectacol, de aceste agile zburătoare (rândunelele) trebuie să slujească omului ca bun exemplu de locuire secundă, modestă, pentru monahi și pentru cei cu viață duhovnicească autentică.

Noroc de mîinile numeroaselor măicuțe, că reușesc să mențină în interiorul curții, în interstițiile dintre spațiul construit, o ordine desăvîrșită, prin plantarea unui număr impresionant de soiuri de flori, plante, arbuști, copaci. Aici imaginația și bunul gust sunt ireproșabile. Toate la Hîncu sunt puse în valoare prin contrast, opoziție, contrapunctic!

Iar acestea sunt coifurile-cupole, bătute în aramă, care așteaptă să fie săltate pe umerii de beton ai colosului post-modern, care vrea să-i cinstească (se afirmă) pe Sfinții  Apostoli Petru și Pavel, viitoarea Catedrală a episcopiei de Hâncu. Dar cine a mai pomenit episcopii în sînul pădurii? 

Drumul spre  mănăstire este străjuit de un gard de nuiele, discret, care animă ventriloc ideea unui hotar de proprietate, dar nu disturbă cîtuși de puțin armonia de Dumnezeu dăruită. Înaintașii noștri au fost mai împăciuitori decît noi cu natura...

Pentru detalii istorice și de actualitate se poate consulta pagina web a PS Petru, și a acestui așezământ.